cronica traducerilor
RODICA GRIGORE

MAI MULT DECÂT JOCURI DE COPII

Articol publicat în ediția 10/2018

Fiind dramaturg elisabetan, nu romancier contemporan, William Shakespeare și-a elaborat creațiile mai cu seamă pe baza principiului unei „metaforice opacități strategice”, așa cum a numit Stephen Greenblatt maniera specifică a bardului din Avon de a scrie și de a încifra/ descifra (adesea doar parțial) simbolurile care îi marchează opera și semnificațiile acestora. E vorba, se știe, în primul rând, despre personajele uluitor construite, adesea marcate de tensiuni lăuntrice ori puse sub semnul unei sfâșieri ale cărei resorturi le e imposibil să le exprime (sau chiar să le înțeleagă) până la capăt, dar, deopotrivă, de un stil poetic unic și de strategii teatrale extrem de bine puse la punct. Toate acestea au făcut ca piesele sale să fie unice, în ciuda faptului că subiectele sunt, foarte adesea, preluate de la alți autori, fie de la străluciți predecesori, fie de la unii dintre contemporani.

Nu o dată, capodoperele shakespeariene sunt centrate în jurul unei enigme care se menține până la final și pe care autorul însuși ezită să o dezlege (cu atât mai puțin s-o explice), tocmai deoarece complexitatea pluristratificată a pieselor sale este elementul care fascinează cititorul/spectatorul până în ziua de azi. Să ne gândim, de pildă, la Othello – tragedie care, la nivelul logicii strice a cauzalității rămâne greu plauzibilă, câtă vreme motivele căsătoriei grăbite a Desdemonei cu Maurul nu sunt elucidate, iar dramaturgul aproape că ezită să se aplece asupra lor. În plus, durata foarte scurtă a fericirii conjugale a celor doi, ca și acțiunile lui Iago, cel atât de decis să destrame bucuria și liniștea stăpânului său ridică o serie de probleme de interpretare, ca și hotărârea lui Othello de a pedepsi o trădare pe care nici măcar nu încearcă s-o înțeleagă și a cărei dovadă (extrem de îndoielnică!) e o batistă pierdută. Și totuși, în ciuda acestor incongruențe logice, Othello rămâne una dintre cele mai puternice tragedii ale lui Shakespeare, vorbind de veacuri întregi despre gelozie și trădare, despre identitate și despre tot ce poate însemna diferență în societatea umană.

Ar fi greu de presupus că un autor contemporan ar avea temeritatea să reia astfel de teme ori să re-scrie subiectul din Othello. Și totuși, în cadrul Proiectului Shakespeare, inițiat în anul 2015 de editura britanică Hogarth, Tracy Chevalier demonstrează nu numai că are acest curaj, ci și că deține mijloacele estetice de a-l duce până la capăt. Chiar dacă, inițial, misiunea scriitoarei părea imposibilă, pe de o parte din cauza dificultății de a actualiza un text canonic al culturii occidentale, iar pe de alta, din pricina problemelor (doar aparent subsidiare din punct de vedere estetic!) de a face trecerea de la teatru la proză, romanul pe care îl publică în anul 2017, intitulat Băiatul cel nou (excelent transpus în românește de Vali Florescu, în ediția recent apărută la Editura Humanitas Fiction din București, în cadrul Proiectului Shakespeare), convinge și ține cititorul cu sufletul la gură până la ultimele pagini.

Astfel, curajosul general Othello este transformat în Osei (sau O), fiul unui diplomat din Ghana aflat la post în Statele Unite ale Americii. Prin urmare, acțiunea tumultuoasă și călătoriile pe mare sunt transpuse la nivelul conflictelor și prieteniilor efemere din curtea școlii, protagoniștii textului fiind elevii de unsprezece ani ai unei școli din suburbiile Washingtonului, în anii ‘70. Aici, Desdemona este Dee Benedetti, frumoasa clasei și răsfățata profesorilor, Iago e Ian, băiatul dur al școlii, gata întotdeauna să-i hărțuiască și să-i umilească pe ceilalți, Emilia e Mimi, în vreme ce profesorul Brabant e noul Brabantio. Cu toții dobândesc un aer (și un fundal!) shakespearian, la fel ca și acțiunile în care sunt implicați. Și, chiar dacă timpul întâmplărilor pare extrem de scurt, iar maturitatea cu care se exprimă cam prea adesea copiii e mai degrabă improbabilă și ușor lipsită de credibilitate la nivel strict narativ, povestea pusă pe note de Tracy Chevalier rezistă cu adevărat.

Trecând peste aspectele legate de gelozia care-și face loc cu repeziciune în sânul unei familii a cărei fericire era dorită de puțini dintre cei din jur, elemente care reprezintă preocuparea esențială a lui Shakespeare, cartea lui Chevalier se concentrează pe evidențierea alterității. Ce înseamnă să fii străin, să arăți altfel și să te simți diferit în lumea contemporană? Romanciera explorează toate aceste aspecte cu o extraordinară intuiție și reușind să-și pună în acord discursul cu intensitatea pasiunilor (pre)adolescenților surprinși într-o zi de școală – o zi care nu va fi deloc una obișnuită. Căci exact în această zi ajunge între noii săi colegi Osei, băiatul de culoare a cărui prezență va acutiza dintr-o dată tensiunile preexistente și va determina precipitarea acțiunii către un final neașteptat. Iar într-o singură zi, marcată de pauzele în care copiii stabilesc legături unii cu alții (romanul e împărțit în cinci părți pentru a corespunde celor cinci acte ale tragediei shakespeariene) și de jocurile doar aparent inocente în curtea școlii, ordinea veche e înlocuită, fiecare personaj (fie adult, fie copil) ajungând să mediteze asupra unor întrebări pe care le evitase până atunci. Talentul narativ al lui Tracy Chevalier, cunoscut cititorilor din ecranizatul roman Fata cu cercel de perlă, salvează subiectul de căderea în melodramatic, cu toate că acea „opacitate metaforică” ce caracteriza textul shakespearian lipsește din noua versiune a lui Othello. Nu regăsim, în acest text, nici latura întunecată a adolescenței, impusă magistral în literatură de Împăratul muștelor al lui William Golding, și nici capacitatea lui Ian
McEwan, de pildă, de a analiza preocupările unei vârste care își înțelege (și) altfel inocența, astfel că, pe alocuri, Băiatul cel nou tinde spre linearitatea simbolică suficient de previzibilă – dacă e să amintim, aici, doar penarul cu căpșuni care ia locul fatalei batiste a Desdemonei.

Însă textul e salvat de ritmul alert, de intuițiile autoarei în ceea ce privește sentimentele mereu în schimbare ale adolescenților și mai cu seamă de capacitatea sa de a surprinde diferențele dintre copii – simbolizându-le, desigur, pe cele din societatea contemporană. Osei e singularizat prin culoarea pielii, se simte acasă doar în Ghana natală, deși a crescut și a fost educat în cele mai diferite țări, însă cel mai adesea ceilalți au ales să-l privească prin prisma apartenenței sale etnice, puțini reușind sau dorind să-l cunoască într-adevăr. Prin urmare, băiatul și-a făcut, în timp, adevărate strategii de supraviețuire într-o lume pe care mereu a simțit-o ostilă, excelând la activitățile sportive și reușind să stabilească un dialog mai degrabă cu copiii de vârsta lui (oricât de mult preluaseră și ei, chiar și fără să-și dea seama, din prejudecățile rasiale ale celor mari) decât cu profesorii. Astfel că dimineața de primăvară când ajunge la noua sa școală, îmbrăcat prea elegant față de ceilalți elevi, și mai ales clipa când o vede pe Dee, frumoasa cartierului și răsfățata tuturor, este momentul ce determină în mare măsură tensiunile și conflictele ce vor urma, precum și deznodământul.

Cadrul reprezentat de anii ‘70 și de școlile din acea epocă (pe care autoarea le cunoaște foarte bine din proprie experiență!), îi permite lui Tracy Chevalier să exploreze în profunzime relațiile interumane din Statele Unite și să evidențieze amestecul de neliniște și fascinație resimțit de toți cei care intră în contact cu Osei. Profesorii nu știu cum să reacționeze, împărțiți între dorința de a-l primi cu căldură pe noul venit și nevoia de a-și ascunde reținerea față de un copil de culoare, scuzele folosite fiind, desigur, cele consacrate în astfel de situații (nu doar în anii ‘70!…), ele învârtindu-se în jurul refrenului pe care-l rostesc, în diverse tonalități, numeroase personaje: școala nu e pregătită încă pentru o asemenea provocare (Osei e singurul de culoare!) – nimic altceva decât haina soft în care rasismul e prezent și astăzi chiar și în instituțiile unde te-ai aștepta cel mai puțin să-l întâlnești… Pus în gardă de sora lui, care se confruntase și ea cu situații asemănătoare, Osei crede că e pregătit să înfrunte toate provocările, numai că nimic/nimeni nu-l pregătise pentru o ființă ca Ian, mustind de agresivitate și găsind plăcere în a-i hărțui și de a-i chinui pe elevii mai mici în pauze. Tocmai acest Ian e cel care intuiește primul afecțiunea ce se naște dintr-o dată între Osei și Dee, de aici dorința lui de a acționa – a se citi, de a se răzbuna, asemenea lui Iago, pe fericirea celorlalți, o fericire la care el credea că e singurul îndreptățit, însă la care nu știa cum să ajungă. Tracy Chevalier analizează excelent rațiunile (fie ele și pseudo-rațiuni) care-l determină pe acest mic dar periculos Iago să fie atât de perfid: el însuși copil abuzat acasă, într-o familie cu mulți membri, Ian e convins că violența, amenințările și intimidarea celorlalți sunt cheia succesului său într-o lume ce pare a-l respinge, fără să înțeleagă defel că tocmai acestea vor avea darul de a-l însingura și mai mult.

De altfel, tema aceasta a însingurării, a izolării progresive a unui tânăr în societatea prea puțin dispusă să-i înțeleagă pe cei diferiți a reprezentat o preocupare constantă a prozei lui Tracy Chevalier. Griet, protagonista din romanul Fata cu cercel de perlă, întruchipează excelent acest aspect, la fel și adolescenții din Simetria de temut, singurii de care poetul William Blake reușește să se apropie, singurii cu care simte că ar putea comunica, în ciuda diferențelor de vârstă și a celor sociale. Osei se găsește pus într-o situație asemănătoare: întotdeauna individualizat prin culoarea pielii, mereu părând străin printre colegi din cauza (datorită?) călătoriilor sale, de fiecare dată neînțeles, căci cei din jur considerau Ghana, țara sa natală, un loc de unde oricine s-ar bucura să plece, în vreme ce O doar acolo se poate simți el însuși. Astfel încât atunci când ajunge în curtea școlii, unde crede că poate fi liber, Osei pășește, de fapt, pe teritoriul pe care Ian îl considera al său, locul unde violentul adolescent își pune la cale planurile de pedepsire a intrușilor. Iar dacă, până acum, obiectele simbolice reprezentau, pentru personajele lui Tracy Chevalier, veritabile talismane, cum era cercelul de perlă pentru Griet sau cărțile ori manuscrisele pentru protagoniștii din Burning Bright, de astă dată penarul cu căpșuni aduce nenorocirea deloc lipsită, trebuie să recunoaștem, de accente shakespeariene și de o tragică intensitate.

Băiatul cel nou, dincolo de faptul că e o rescriere a celebrei piese a lui Shakespeare, reprezintă o meditație profundă și, nu o dată, amară, asupra rasismului din societatea americană, iar jocurile copiilor în curtea școlii simbolizează tensiunile din lumea adulților, gata mereu să se apropie unii de alții ținând seama exclusiv de originea etnică, de clasa socială din care fac parte sau de mijloacele materiale de care dispun și fiind, cel mai adesea, prea puțin dispuși să-i cunoască și să-i înțeleagă pe cei din jur cu adevărat. În felul acesta, cititorul contemporan ajunge să repună în discuție (și) resorturile sau motivațiile personajelor shakespeariene consacrate, de la Othello și Desdemona
la Iago sau Emilia. În ciuda oricăror aparențe, romanul lui Tracy Chevalier nu e nicidecum o carte pentru copii, după cum nici Împăratul muștelor nu era așa ceva. Ci, aducând în prim plan protagoniști aflați la vârsta adolescenței și actualizând o poveste consacrată despre trădare, gelozie și alienare, The New Boy afirmă subtextual că, în ciuda celor patru veacuri scurse de la apariția lui Othello, și în ciuda discursurilor despre egalitate, dialog și „political correctness”, societatea occidentală nu s-a schimbat prea mult. Din păcate.

Tracy Chevalier, Băiatul cel nou. Othello de William Shakespeare reimaginat.

Traducere și note de Vali Florescu, București, Editura Humanitas Fiction, 2018.