poeme
ION COCORA

MĂȘTILE FRIGULUI

Articol publicat în ediția 11-12/2018

    *
Mă amăgesc sunt viu îmi zic
am ajuns acolo unde nu se ajunge decât mort
nu am mai ieșit de o săptămână din casă
ce să mă fac gândacii roșii izgoniți din bucătărie
au ruginit de mult pe cheia din broasca ușii
e atât de groasă rugina pe ei că niciunul
nu-și mai aduce aminte că a fost cândva
un alegător de cursă lungă
haitele de lupi au dispărut și ele
mă mir că nu le mai aud urlând cu capetele
ridicate la cer ca în copilărie iarna
pe izlazul din marginea satului
unde să plec unde să mă întorc
trăiesc ca și când aș fi testamentul
propriei mele vieți

    *
Joc la loto îmi joc viața pe-un bilet de speranță
e ca și când mi-aș scrie poemele în limbi
care nu au cunoscut niciodată scrierea
de ce-ți tremură mâna mă întrebi
de ce nu-ți văd ochii ceea ce trebuie să vadă
de ce mergi șontâc pe o cărare ce nu-i a ta
pentru că îmi lipsesc două palme diafane să-mi mângâie fruntea
pentru că e duminică seara și nicio cărare nu duce
spre numărul câștigător
domolește-te îmi spui aprinde-ți o țigară și las-o apoi uitată
în marginea scrumierei să se fumeze singură
nu-ți ajunge că ai degetele arse și supte
hai să lăsăm șobolanii să roadă numerele necâștigătoare

    *
Frica nu e numai în mine
a început să se arate şi în afară
dimineaţa după o noapte de dragoste
mă urmăreşte de sub cearcănele tale
ca pe întuneric nişte pupile de pisică
speriată că de cât a pândit şoricelul
nu va mai putea să pună pleoapă pe pleoapă

ca să mă liniştesc
îmi arunc pachetul de ţigări pe geam
iar în ceaşcă torn mai mult lapte decât cafea

inima nu-şi poate stăpâni bucuria
şi-mi surâde recunoscătoare

    *
Bunica fără să-i pese că în cimitir crucea i-a putrezit
îmi telefonează că în staţia de metrou timpuri noi
ar fi fost făcut zob între roţi un bărbat și mă întreabă
dacă nu cumva sunt eu acela că prea i se zbate sprânceana
că porcii grohăie pe acoperiş ca nebunii iar caii ieşiţi din minţi
de sperietură sparg cu copitele butoaiele în pivniţă
chiar bujiile blândului nostru trabant crescându-le adrenalina
au început să scoată pe nări lampadare
eu îi răspund nu-ți face griji bunico sunt bine viu sănătos
cu lecturile la zi cu facturile achitate cu trupul în vâlvătăi
ca şi când ar fi intrat în grevă în el o fabrică de brichete
continui să inventez femeia aceea absentă pe care
nu o va întâlni nimeni nici mâine nici azi nici ieri
descriu ca de obicei întâmplări din copilărie
aducându-mi aminte că mi-ai spus că în piatra
în care mi-am zdrelit genunchii
va rămâne o rană

    *
Sunt o cârciumă în ruină
căreia nu-i mai trece nimeni pragul
în afară de cei pe care îi imaginez

nici să dorm cu capul pe masă
ca pe un pântec de femeie
nu-mi mai este dat

scriu cu creta
pe poarta casei lui dumnezeu
spațiu de închiriat

    *
Paşii exorcizaţi ai pelerinului m-au părăsit doamne
m-a părăsit odată cu ei și speranţa că-mi vei pune
mâna pe creștet și voi cunoaşte mântuirea
va cunoaște extazul limba în care m-ai învrednicit
să te întreb ce ai de gând cu mine cui mă lași
ce voi face eu singur într-o mansardă oacheşă
ca o gură de clopot întoarsă spre cer
apăs butonul liftului dar liftul cade în gol
nu am cum să ajung la tine să privim împreună
lumea târându-ţi-se la picioare să întoarcem capul
în lumina gălbuie ca lenea a soarelui de septembrie
după fundul romantic al fetelor în blugi
să scriem poeme pornografice pe gustul tuturor
să mă rogi să stau de paravan până faci pipi în spatele meu
spunându-mi că te-au ajuns neplăcerile omeneşti ale bătrâneţii
şi nu ai vrea să fii văzut tocmai într-o împrejurare ce s-ar putea
să-i deprime deopotrivă pe credincioși și eretici
pe dictatori și tâlhari pe ologi și nevăzători

    *
Noaptea asta am decis să mă sinucid
nu ştiu însă cum să o fac
să las lumina aprinsă să o sting
să rămân cu ochii deschişi sau să-mi lipesc
plasturi pe ochi

alături nu e nimeni
să se grăbească să-mi dea un sfat

aud doar o voce care pare să fie a mea
laşule după cum te cunosc nici mâine dimineaţă
nu mă vei scuti de a bea ceaiul frustrat
de parcă am fi călăul și victima.

    *
Da la optsprezece ani eram un mâine non stop
o sabie și o teacă de sabie o inimă de poet care
creştea deodată înlăuntrul şi în afara trupului său

da democraţia a fost totdeauna starea mea de spirit
un maldăr de rufe murdare pentru a se spăla în familie
o biată pasăre liberă să ciripească pe lama cuţitului

da eu nu am ştiut să beau niciodată
deseori mi s-a întâmplat să-mi fac somnul
ascuns sub o masă de tavernă ca mihai ursachi

da multe lucruri nu am ştiut într-o viaţă de om
despre mine s-au spus vrute şi nevrute deşi până la urmă
n-a mai rămas nimic nici amnarul nici iasca

da capul meu a fost o încăpere damnată nu i se închideau uşile
nu i se închideau ferestrele nu i se puteau trage storurile
nu i se puteau pune lacăte pe profeții ca pe o gură vorbitoare

da nu-i împiedicam pe cei doritori din disperare sau viciu să intre
să se caţăre după plac pe etajere să scotocească prin sertare
să se aciueze în vreo cută transparentă sau întunecată a creierului

da chiar şi pentru iubita nimfomană și cei cu psihicul labil
se găseau o cămașă de forță un lob de ureche pe perină în dormitor
o farfurie cu instincte autiste o cravașă o funie o căpățână de rege

    *
Dinspre mine sau poate chiar din mine
se aud strigătele unui barbar
nu te speria sunt ale mortului care am fost
şi acum sunt viu
îmi chem înapoi insomniile migrenele
fata aceea care într-o noapte de mai
s-a împiedicat de umbra mea pe scările blocului
şi şi-a rupt piciorul

chiar şi aşa viaţa e mai bună
decât moartea

    *
Vine apocalipsa anotimpuri nu mai există națiuni nu mai există
există doar peștele mare și peștele mic fiecare înghite cât poate
pe cine poate buburuza sau furnica vrabia sau dropia oaia sau mielul
mama sau tata fratele sau sora sau chiar pe el însuși

retorica înghite lirismul lirismul înghite retorica

eu mă autoîmpac cu gândul că scriu un poem
dar ăsta nu e poem nu e nu e nu e
e o zicere din mine și din afara mea

e blestemul care mă urmează ca o inițiere în cunoașterea
a ceea ce va fi o palmă care-mi va trece ușor peste frunte
când sinceritatea și falsitatea nu mai înseamnă nimic
pur și simplu vor fi o palmă care-mi va trece peste frunte

pur și simplu vor fi sărutul carnal al iubitei din anii tineri
sângerând în trupul meu ca fruntea lui iisus sub coroana de spini

    *
O sărace zilele mele
ca şi pietrele ca şi tacâmurile ca şi podurile
ca şi odăile ca şi paturile
ca şi intemperiile
ca şi cuvintele chircite într-o voce de plastilină
ca şi o după-amiază tihnită ca şi o moară
ca şi genunchii bine protejaţi cu frunze de dud
ai curvelor de pe centură
ca şi un lacăt ca și soarta ca și ochii orbului
ca și o pajiște cu pământul fugit de sub picioare
purtată de vânt de ici-colo de ici-colo
ca și o clanță de ușă pe care nu apasă nimeni
să o deschidă și să te poftească să intri
ca o bucurie ascunsă sub clapele pianului
ca o mimare a castității unei trambuline
ca exorcizare pe un pat așternut pe o grapă
ca o mătură care se mătură pe sine

    *
E bine să știi că te întâmpină o dimineață nouă
să te bucuri că mai trăiesc câțiva prieteni din copilărie
că în rafturi filele cărților necitite duc dorul degetelor tale
că auzi viața cu pașii ei târșâiți cum aleargă gâfâind
într-o veselie nebună pe autostrada care tu însuți ești

e bine să știi să-ți sfidezi zi de zi boala
sfârșeala din trup durerile reale sau închipuite
să te dezici de atâta glorie gârbovită sub ruine

e bine să ai puterea de a alege o moarte lirică
precum în amurg o țară de bambuși migratoare
precum o melancolie decojită de piele
ca de propria-i fatalitate

    *
Astăzi
trăiesc intens
alături de tine

astăzi
trupurile noastre
s-au regăsit
ca într-un exil
în delirul pântecului
matern

astăzi
e o zi sau un cort
care nu ne mai încape
deși în orice limbă
ni se vorbește
o înțelegem

hai să nu ne gândim
că mâine va fi ieri

    *
Un convoi de curve cu pofte de senzații tari întorcându-se
de la înhumarea mea traversează bulevardul hohotind
fără să le pese că ar putea să le ia în roți bolidul vreunui băiat de bani gata

a fost un mort în viață săracul habar nu avea ce e cu el
făcea glume de prost gust crezând că a trăi e o utopie de poet
care nu există decât mai jos de buric

nefericitul suferința îi va fi mai mare de acum
văzându-se părăsit de hormonii din rochiile noastre
cu care își vitaminiza silaba și cuvântul