Ceea ce cred că definește orice narațiune cu impact asupra publicului (fie că vorbim de formele discursului politic, fie că discutăm despre literatură) e raportarea la sens. O poveste trebuie să aibă sens, trebuie să răspundă nevoii de coerență a lumii căreia i se adresează. Sigur, ne încurcă adesea în evaluare prejudecata că sensul ar fi totuna cu adevărul ori că sensul ar corespunde obligatoriu zonei posibilului sau, cel puțin, probabilului. Povești în mod evident mincinoase, structuri epice categoric imposibile și improbabile ajung să fie asimilate organic de mentalul colectiv uman, așa că, dacă vorbim despre sens, trebuie să-i căutăm rădăcinile în altă parte.
Ceea ce au în comun bestseller-ul lui Yuval Noah Harari (Sapiens. Scurtă istorie a omenirii) și romanul Doi ani, opt luni și douăzeci și opt de nopți (Salman Rushdie) e demonstrația convingătoare că lumea e construită în jurul unor mari ficțiuni și că sursa majoră a conflictelor umane e, de fapt, coliziunea între aceste mari ficțiuni în jurul cărora se ordonează existența comunităților umane. Religiile, statele naționale, banii, sistemul juridic ș.a sunt elaborate ca sisteme ficționale, având coduri și reguli precise: erezia, patriotismul, inflația, pedeapsa etc. Conflictul nu e altceva decât expresia întâlnirii a două ficțiuni care se opun una alteia, având reguli și forme de manifestare diferite. Ca o ficțiune să devină element ordonator al lumii reale, e nevoie ca ea să propună o rezolvare funcțională a unei probleme complicate. Așadar, sensul este, într-o primă fază, o funcíe utilitară; religia gestionează relația traumatică a omului cu moartea, statul național rezolvă problema apartenenței la o matrice identitară, banii ușurează schimbul de bunuri și asigură accesul la confort, sistemul juridic propune metode funcționale de a ține sub control pulsiunile primare și tendințele distructive ale unei specii care a demonstrat o apetență remarcabilă către violență. În esență, însă, toate aceste sisteme sunt narațiuni; ele funcționează, în nucleul lor dur, după regulile cu care funcționează orice text epic.
A doua accepție a sensului este dată de fidelitatea și acceptarea unei convenții. Marile ficțiuni sunt acelea ale căror convenții sunt acceptate cu ușurință și consecvență de cei asupra cărora ficțiunea își exercită puterea de persuasiune. Dacă am convenit cu toții că o bucată de hârtie cu anume însemne de autoritate particulare devine bancnotă și poate fi folosită pentru achiziționarea de bunuri, atunci ficțiunea bancnotei e cât se poate de reală. Dacă un creștin practicant acceptă convenția existenței lumii de dincolo, ficțiunea numită creștinism poate funcționa nestingherită. În literatură, fracturarea convenției generează inevitabil un text de proastă calitate. În ficțiunile ce ordonează viața noastră cotidiană, violarea convenției duce la forme de anarhie sau implozie socială.
Romanul lui Gaston Leroux, Fantoma de la Operă, e un exemplu tipic de fisurare a sensului, a convenției. Eric (fantoma) ne este înfățișat la începutul textului drept un individ excepțional, dotat cu inteligență, dacă nu chiar cu genialitate. În paginile finale ale textului, însă, el devine un personaj patetic, aproape superficial în gândire și discurs. Această schimbare bruscă nu e în niciun fel motivată. Consecința e că, în marea lor majoritate, criticii literari consideră textul lui Leroux drept unul neconvingător din punct de vedere literar. E ca și cum de mâine ni s-ar spune că banii pe care îi avem în buzunare sau în bănci nu mai au nicio valoare și că, tot de mâine, toate tranzacțiile financiare ar trebui făcute prin intermediul frunzelor de salcâm. Ficțiunile narative, ca și cele reale, datorează totul fidelității față de o convenție. S-ar putea spune că verdictul acesta e mult prea drastic și, în definitiv, ușor de demontat. În 1984 (George Orwell), oamenii află astăzi că sunt aliați cu cei care ieri le fuseseră dușmani, fără ca asta să le creeze vreo tresărire mentală. De fapt, exemplul acesta nu numai că nu contrazice nevoia fidelității față de convenție, ci o chiar întărește. La Orwell, convenția e alta: tocmai paradoxul devine la el convenție acceptată. Romanul său e fidel convenției pe care o instituie. A doua semnificație a sensului, așadar, pare a fi capacitatea unei ficțiuni de a se supune necondiționat unei convenții, odată ce ea a fost definită ca principiu ordonator.
Înțelegerea lumii noastre ca un sistem de ficțiuni plasează, dintr-o dată, literatura într-o poziție privilegiată. Ea nu mai e o colecție de texte și povești care ne distrage de la celelalte activități importante pe care le avem de îndeplinit, ci o cheie de înțelegere a realității. Mecanismele care articulează și dau sens unui text narativ coincid cu cele care alimentează ideologii, discursuri politice sau chiar reglează piața financiară. Monedele naționale reacționează la zvonuri și declarații; nucleele narative nu sunt, așadar, un simplu și neinteresant obiect de studiu al literaților.
Poate că primii care se vor opune unei astfel de interpretări sunt filologii. Nu demult, după ce am prezentat la o conferință un text despre importanța mitului și mecanismele prin care el supraviețuiește și influențează orice tip de societate umană, mi s-a reproșat că n-ar trebui să fiu atât de justificativ. Noi toți știm, mi s-a spus atunci, că mitul e important. De ce să ne justificăm?! În primul rând, pentru că, după toate aparențele, lumea în care trăim nu mai înțelege de ce e nevoie de literatură. În sistemul universitar, e deja un lucru comun exilarea științelor umaniste. Într-un atare context, cred că datoria esențială a filologului e să atragă atenția că domeniul lui e util și oferă grile de înțelegere care sunt complementare științei.
Este o astfel de viziune asupra literaturii o degradare a funcțiilor ei?! Mi se pare că dimpotrivă. Literatura se înnobilează prin coborârea în mundan; ea e element activ și generator de realitate. Când marile utopii literare, de la Morus la Huxley sau Orwell mă ajută să înțeleg ce se întâmplă în societatea în care trăiesc, devine clar că literatura trebuie să fie parte esențială a educației unui individ. Cu o singură condiție, însă: să pot analiza ficțiunile narative nu exclusiv din punct de vedere stilistic, ci să încerc să le înțeleg sensul. Sensul perceput ca intersecție a două noțiuni fundamentale: utilitate și convenție.
În ceea ce mă privește, când discut despre un text literar în fața elevilor sau studenților mei, pornesc întotdeauna de la aceste idei: a. ficțiunile nu sunt universuri paralele, ci elemente constitutive ale realității, uneori chiar generatoare de realitate și b. orice narațiune valoroasă din punct de vedere estetic conține elemente care mă ajută să înțeleg ce se întâmplă în jurul meu. E nevoie de un studiu de caz. Bunăoară, de zeci de ani i se reproșează Bisericii că e prea rigidă. Mulți cred că rigiditatea dogmatică a Bisericii o face impopulară și vetustă. Cu minime cunoștințe literare, am înțelege că rigiditatea dogmei nu e o alegere, ci singurul element care asigură supraviețuirea ficțiunii numită Biserică. Așa cum am arătat, sensul unui text literar presupune fidelitatea față de o convenție. Robinson Crusoe nu poate să-și construiască o navă spațială pentru a pleca de pe insulă pentru că, în felul acesta, narațiunea n-ar mai avea coerență internă. În aparență, Robinson s-ar salva, în realitate ar comite un act suicidar. Povestea ar înceta să existe ca ficțiune credibilă și purtătoare de sens. În mod similar, instituția Bisericii nu poate renunța la rigiditate pentru că, în chiar momentul acela, s-ar sinucide. Orice capodoperă a literaturii universale, supusă unei astfel de analize, își dovedește importanța. Orice curs de literatură care pornește de la aceste premise de analiză e la fel de util ca un curs de matematică discretă, fizică cuantică ori astrofizică.
Sensul (sumă a utilității și a fidelității față de convenție) poate funcționa drept criteriu estetic. Existența lui indică o capodoperă, absența lui e indiciul unui text literar mediocru. Sigur, mulți esteți vor obiecta zgomotos; nu putem exclude din criteriile de analiză a unui text literar limbajul și stilul. De fapt, ele sunt conținute de sens. Sensul e produsul finit, în vreme ce uneltele folosite la producerea lui sunt limbajul și stilul. Orice sculptură, orice pictură, orice construcție își conține uneltele folosite la realizarea ei, dar acestea nu sunt altceva decât instrumente, ele nu se substituie produsului finit. Nu se poate ajunge la sens fără folosirea adecvată a limbii, fără utilizarea unui registru stilistic potrivit. Însă, de multe ori, eroarea constă în a începe analiza unui text cu limbajul. E ca și cum aș interpreta o sculptură pornind de la dalta artistului care a creat-o. Sau, ca și cum aș încerca să înțeleg legea atracției universale, formulată de Newton, pornind de la mărul care i-a căzut acestuia în cap, în timp ce se afla în grădina casei. Foarte probabil, merele mai avuseseră neplăcutul obicei de a cădea în capul oamenilor, însă nimic notabil nu s-a întâmplat până în momentul în care fructul a întâlnit capul potrivit.
Odată stabilit sensul unei ficțiuni putem, în a doua etapă de analiză, să încercăm a stabili conexiuni între el și limbaj. În Martin Eden, Jack London vorbește despre un tânăr needucat care trăiește în Oakland, la începutul secolului XX. După ce o cunoaște pe Ruth Morse, o tânără burgheză, Martin Eden realizează că trebuie să studieze, să știe mai mult. Când filosofia, biologia și literatura îi devin familiare, întreaga sa existență se schimbă. Se privește pe sine, cel de altădată, cu stupoare și milă. Romanul e atât de puternic, încât tu, ca cititor, începi să-ți pui aceleași probleme pe care și le pune Martin Eden. Ficțiunea produce efecte concrete. Dacă lumea devine alta, odată ce o înțelegi, cum te mai poți raporta la cei care, neînțelegând-o ca tine, continuă să trăiască în vechea lume?! Cum poți, odată ce ai înțeles ceva, să transmiți și altora?! Ce se întâmplă cu existența ta, odată ce propria-ți biografie încorporează doi indivizi distincți, tu, cel ignorant și tu, cel de acum?! Cum anume poți supraviețui în condițiile în care nu poți comunica celorlalți ceea ce tu ai înțeles despre lume?! Acesta este sensul. Avem, deci, o ficțiune care pune în mișcare resorturi interioare ale cititorului. Abia acum ți-ai putea pune întrebarea cum anume a reușit Jack London să te facă să rezonezi sau să reacționezi așa cum ai făcut-o. Abia acum te-ai putea apleca asupra frazelor, asupra verbelor, adverbelor sau adjectivelor.
Ar fi o eroare să credem că poveștile țin exclusiv de lumea imaginației sau că există o antinomie clară între ceea ce numim lume reală și lume ficțională. Consecința primă a unei astfel de erori e că înțelegem puține și suntem tot timpul surprinși de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Când nu suntem familiarizați cu modul în care funcționează ficțiunile, foarte multe elemente ale realității noastre par a nu avea sens. De fapt, totul are sens, cu condiția de a înțelege convenția care delimitează sensul lucrurilor.