miscellanea
TUDOREL URIAN

Bastion al neuitării

Articol publicat în ediția 3/2019

Atunci când justiția nu reușește să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție”. Cuvintele Anei Blandiana, devenite deviza Memorialului de la Sighet, pot sta pe frontispiciul unei publicații discrete, dar demne, al cărei fondator, Banu Rădulescu, a avut ambiția să nu lase uitării calvarul trăit de oamenii unei generații care nu pierduse sensul noțiunilor de onoare, demnitate și curaj. Înființată în anul 1990, micuța revistă Memoria și-a văzut imperturbabil de drumul ei și a ajuns, iată, la mai bine de două decenii de la dispariția fondatorului ei, să celebreze apariția numărului dublu 105-106 (4/2018 – 1/2019), printr-o întâlnire „de familie”, devenită tradițională, în Sala Mică a Ateneului Român. Prin filmele documentare realizate de regizoarea Cristina Chirvasie și prin inervenții din sală (doamna Micaela Ghițescu, directorul publicației, domnul doctor Nicolae Constantinescu, redactorul coordonator al numărului, domnul Andrei Dimitriu, directorul Ateneului Român, domnul Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici) au fost aduse în atenția celor prezenți trei momente care au marcat istoria României în secolul XX: primul război mondial și realizarea României Mari (în contextul centenarului celebrat la sfârșitul anului 2018); infernul închisorilor politice din anii de început ai puterii comuniste și zilele eroice ale revoluției din decembrie, 1989. Pline de emoție au fost confesiunile Micaelei Ghițescu, care, printre altele, a făcut și un portret al tânărului Alexandru Vișinescu, aflat la început de carieră, comandant al închisorii pentru femei de la Târgșor, dar și cele ale lui Nicolae Constantinescu, medic la Spitalul Colțea în timpul revoluției și martor important (cel puțin în privința victimelor represiunii, care au fost aduse în valuri din Piața Universității și Piața Palatului) al celor petrecute în zilele de foc ale căderii regimului comunist. Povestea domnul doctor că în acel decembrie însângerat a operat aproape continuu vreme de trei zile și trei nopți (oricum, nu a părăsit spitalul), iar unele supraviețuiri țin de domeniul miracolului.

Și, pentru că tot s-a derulat în incinta Ateneului Român, întâlnirea a fost punctată cu mai multe reprize muzicale susținute de Brândușa Chiriță-Barbu (pian), Ilinca Tofana Chiriță-Barbu (flaut) și Ștefania Fieraru (pian). La capătul celor trei ore de film, confesiuni și muzică, lumea a rămas parcă țintuită pe scaune, ca și cum ar fi refuzat să creadă că întrunirea s-a terminat. Pentru mulți dintre cei prezenți în sală, toate cele povestite sau relatate în filmele documentare proiectate au fost prilejul unei întoarceri într-o lume care, în pofida atrocităților și nedreptăților suferite, le era familiară, pe care o trăiseră și pe care o vedeau acum recunoscută și reconstituită în tot tragismul ei. Vedeau în sală sau/și pe ecran chipuri cunoscute, suflete înfrățite în durere, oameni care au cunoscut aceleași experiențe și au trăit aceleași drame. Poveștile lor rămase nespuse s-au recunoscut în povestea Micaelei Ghițescu și ar fi vrut să-și asculte sau să-și vadă la nesfârșit pe peliculă drama propriei vieți.

La începutul anilor 1990 supraproducția de literatură memorialistică din închisorile comuniste, pe fondul libertății redescoperite, a sleit de interes publicul avid de nou și de modernitate. Astăzi, revăzute în compania celor care le-au trăit în mod direct, toate aceste confesiuni dobândesc o cu totul altă greutate. Mai ales pentru cei care au trăit și experiența șocantă (să nu ne ferim de cuvinte) a vizitării Memorialului de la Sighet.

Scriind despre această seară plină de compasiune și sensibilitate, organizată de revista Memoria, trebuie să îndreptăm un gând bun și către memoria lui Banu Rădulescu, fondatorul publicației, cel care, în primul număr al revistei, apărut în septembrie 1990 își expunea, cu modestie și cumsecădenie, intențiile luminoase: „Vrem să redăm memoriei acestui neam funcția ei normală, fiziologică. S-o facem să respire iar, cu forța ei firească, în singurul climat care îi priește, al necontrafacerii. Fiindcă multe ne pot minți în viață, trecutul însă niciodată. Bun sau rău, el rămâne pe veci indestructibil, adevărul adevărat, așa cum i-a fost dat să fie și nimeni nu-l mai poate măslui.”