spectator
NICOLAE PRELIPCEANU

Carnavalul și tristețea

Articol publicat în ediția 3/2019

Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău a venit să desfășoare pe scena sălii Studio a naționalului de la București un carnaval frenetic. O creație a lui Alexa Visarion, vechi interpret avizat al operei lui Caragiale. De data asta, Alexa Visarion aglutinează în cadrul mare al piesei D’ale carnavalului și alte texte, tinzând cu toatele să alcătuiască o viziune nu tocmai veselă a stării României lui Caragiale, care nu e departe, decât în timp, de aceea de astăzi. Când să te bucuri de flecuștețele carnavalești și de traducerile în lanț, hop o cugetare care te aruncă într-o neagră disperare, mai ales că vezi cu ochiul liber cât de puțin s-a schimbat lumea noastră românească în mai bine de o sută de ani. Veselia nebună care-i animă pe caragialienii de la carnaval se topește în declarațiile lui Anghelache, ori în alte fragmente care ni se aruncă la intervale de pe scenă. Cei care rostesc textele, să zicem ajutătoare, sosesc din sală și înaintează până în miezul carnavalului, cedând după aceea locul carnavaliștilor.

Spectacolul din miezul acestei înscenări, cel cu D’ale carnavalului, e spumos, ritmat, mișcat, dansat, muzical caragialian, cu Eine kleine Nachtmusic la început, ceea ce ar fi fost, poate, pe gustul melomanului autor al piesei, cu valsul lui Strauss-tatăl despre blaue Donau mai pe urmă și cu Radetzki Marsch la coadă, trimițând de data asta la o zi de întâi ianuarie din ultimii peste 30 de ani de la noi, cu concertul Filarmonicii din Viena.

Scenele Miței Baston, republicana de la Ploiești, sunt absolut cuceritoare, violența ei și nuanțele pe care i le dă acesteia actrița Ana Tkacenko deschid inima spectatorului. Dar la deschiderea acesteia nu trebuie să uit, și iată, era cât pe ce să o fac, participarea frenetică a lui Iurie Focșa, un Iordache de zile mari. Și vine, în sfârșit, marele amant, Nae Girimea, – „nu că-i frizer, dar e galant”, – în persoana lui Anatol Durbală, care se prinde în această horă excelent ritmată cu multă dezinvoltură și naturalețe. Iancu Pampon și Mache Razachescu „ce-i mai zice și Crăcănel” – formează un delicios cuplu, primul, Ion Mocanu, încruntat, violent și decis să se răzbune, chiar neștiind încă pe cine, al doilea de o veselie senilă, gata să verse lacrimi, „căci eu țin mult la amor”: Petru Hadârcă. Dacă cel dintâi se mai lasă dus de text în prima sa apariție, Petru Hadârcă este de un comic irezistibil, mai ales în prima parte a spectacolului. Plin de vitalitate și stârnind hazul este și Ghenadie Gâlcă, în rolul Catindatului. Alexa Visarion îi pune pe toți aceștia să se cațăre, să urce și să coboare, după cum vine cazul, ca să mă exprim în limba lor, pe fotolii, paravan, pe canapele. Într-un cuvânt, ei se urcă pe pereți. Iar celebra replică „nu dați la oglinzi că sunt cu chirie”, așteptată de cunoscători, este rostită în poziția de pe canapea, unde s-a cocoțat Nae Girimea să-și apere obiectul care nu-i aparține.

Am omis să notez că, în timpul său liber, chelnerul de la carnavalul propriu zis se îndeletnicește cu treburile, tot amoroase ca și ale celorlalți, ale lui Chiriac, calfa lui Titircă Inimă Rea, având și o Vetă la îndemână, căci toți acești mascați de la bal (nu de la arestări sau manifestații) sunt lumea în mijlocul căreia trăiește spiritul caragialian al ființei, vorba, pe jumătate, a filozofului… Ca să fiu sincer, n-am prea înțeles ce căuta Veta acolo și metamorfoza chelnerului îmi pare puțin forțată. Dar ca element de culoare (locală?), mai ales cu scena de amor sonor, se potrivea, totuși.

De-a lungul spectacolului, textul lui Caragiale răsună strălucit, iar regizorul a avut grijă să nu-l deformeze, actorii, toți, inclusiv cei care nu au fost citați aici, au o dicție demnă de invidiat, din ce în ce mai rară pe scenele noastre.

Rostirile celelalte, cele încastrate în textul-matcă, au schimbat, cumva, imaginea de ușurătate și prostie veselă, într-una neagră, îngrijorătoare, care te face să te întrebi dacă nu cumva, așa, din glumă-n glumă, din traducere în amor în traducere în amor, din „ce căuta neamțul în Bulgaria” în „mangafaua pleacă mâine la Ploiești”, societatea respectivă se duce de râpă în modul cel mai sigur și mai trist. Este o meditație a lui Alexa Visarion cu instrumentele lui Caragiale despre lumea românească de ieri și – de ce nu? – de azi.