spectator
NICOLAE PRELIPCEANU

INFRACTORII VECHI ȘI NOI

Articol publicat în ediția 4/2019

Piesa scriitoarei israeliene Edna Mazya, recent pusă în scenă la Teatrul Național din București de chiar directorul general al acestei instituții, el însuși o instituție, Ion Caramitru, poate fi calificată drept bulevardieră, dar poate că e mai exact spus: populară. O construcție comică pe rețete de succes, cu dialoguri vioaie și întâmplări pline de haz (firește, cum altfel?), care extrag exclamații din sufletele spectatorilor predați întru totul ideii de distracție. Sau de teatru ca divertisment. Cu puțină aplecare morală spre final, după micile zvâcniri dinainte. Regia contribuie și ea din plin la aceste efecte, deși nu-mi închipui ce altceva ar fi ieșit dacă regia era ceva mai morocănoasă. Avem demoazele (mult spus, dată fiind ocupația lor, cea mai veche din lume), care se aferează pe scena Sălii Mari a TNB, dar sunt și – ca să zic așa – puse la coregrafie, și se și descurcă binișor, de Florin Fieroiu, muzica e tare, încât îți amintești brusc de celebra cândva formulă „muzică, dans, antren” (cred că scrise pe-atunci fără virgule, mai exact: muzică-dans-antren!).

Actorilor li se furnizează, de către autoarea vestită în literatura israeliană, dar și de către regizor, partituri (vorba ceea) generoase, vezi comicăriile lui Daniel Badale, clientul cel mai fidel al demoazelelor (na, că v-am cam spus ce se întâmplă), care se strâmbă și se mișcă în ritm alert spre foarte alert la fiecare apariție a sa. Cei doi amfitrioni ai spectacolului, Dorina și Arie, în persoanele Virginiei Mirea și a lui Andrei Finți, sunt de o naturalețe cuceritoare de la prima la ultima replică și apariție. Virginia Mirea, într-un rol nuanțat de matroană a unei familii și pe urmă a altui fel de familie, pentru a sfârși ca deloc matroană, într-un loc unde nimănui nu i-ar plăcea să ajungă, dar pe care ea și l-a ales singură, din considerente morale sau din altele, bănuibile doar. Andrei Finți, pe care l-am văzut mai des la TES, este, ca și acolo de câteva ori, tatăl de familie politicos, dar excedat de hachițele femeilor din jur, o figură admirabilă și echilibrată în cele din urmă, cu o prezență care impune, deși rolul său e mai mult, cum am spus mai sus, de amfitrion, dar cam fără voie.

Plini de energie și de ritm sunt neobositul Silviu Biriș, surprinzătoarea Teodora Mareș la vârsta maturității, de Daniel Badale ce să mai spun, că a fost mai ceva decât Ivan Turbincă-ul de-acum câțiva ani. Ileana Olteanu întruchipează o profesionistă a amorului plătit plină de veselie, fără problemele care li se pun unor asemenea personaje în piesele grele din alte epoci și literaturi, iar aproape debutanta Cosmina Olariu face risipă de gesturi energice, dar și – când vine cazul – de rugăminți fierbinți (de a fi primită în rândul profesionistelor adăpostite de onorabila familie, însă pe ne-ve – na, că v-am spus cam mult!). O plăcere trebuie să fi fost pentru cei care acum nu știu câte decenii urmăreau teatrul la microfon pentru copii, văzând-o pe Alexandra Halic, și ea plină de energiile bătrâneții întruchipate în rolul bunicii cam atinsă de uitări și absențe, dar și de dorința fugii nu se știe unde. Aș putea spune că „nu mi-e rușine” nici cu ceilalți actori care trec prin scenă și scene din când în când, drept clienți sau polițiști, toți se mișcă bine și, dacă ar fi să aleg o caracterizare a spectacolului într-un singur cuvânt, aș spune doar atât: naturalețe. Ceea ce nu e puțin, chiar dacă, altfel, în piesă și-n spectacol nu se găsește prea mult…

Titlul piesei, Noii infractori, promitea mult, în orice caz altceva decât un vodevil cu qui-pro-quo-uri și imbroglio-uri născătoare de bucurie veselă în spectatori. Mai ales într-o lume unde cuvântul „infractori” se confundă deseori cu „aleși”, așteptările unui anume public sunt mari. Numai că doamna Edna Mazya, autoarea piesei, precum și a altor piese și romane de succes, scenarii de film, și deținătoare de premii naționale, a ales calea comediei ușoare, cu o cădere în sentimentalitate mai ales în final, astfel încât să placă unui public divers. Într-un decor clasic, cu salonul mare în care familia se reunește și se destramă pentru a se reuni la loc, cu cele patru camere ale dormitoarelor (parcă văd un anunț de vânzare casă sau apartament: patru dormitoare), aici, cu tot atâtea băi, în „cea mai frumoasă casă din Tel Aviv”, cum îi spune în dialogul introductiv matroana, încă de familie, profesionistei întâlnite într-un parc, în seara de Shabbat când s-a supărat și și-a lăsat familia baltă la masă, unde – ca din întâmplare – nici nu exista al cincilea scaun și tacâm, pentru ea. O mică inadvertență, care le va fi scăpat tuturor celor fermecați de dialogurile glumețe și aluzive la situații inavuabile pe față. O a doua inadvertență este, poate, faptul că toată familia nu observă inimioarele roșii uitate pe ușile dormitoarelor, care serveau numai când profesionistele erau la lucru. Or, ele își făceau meseria când casa era goală și numai matroana, devenită manager al afacerii trona și răspundea la telefoanele clienților.

Spectacol vesel, Noii infractori prezintă, de fapt, și vechi infractoare, dedate celei mai vechi meserii – și în același timp infracțiuni – din lume. Cu dialogurile sale, cu mișcarea sa vioaie și ritmul alert, cu întâmplările neașteptate (de fapt previzibile de cele mai multe ori), spectacolul a plăcut, cel puțin la premieră. M-am gândit la mai vechiul Dineu cu proști și la regretatul Șerban Ionescu, primul interpret al personajului-pivot al celebrei piese a francezului spiritual Francis Veber, lansat acum aproape nouă ani, tot în regia lui Ion Caramitru, cel care, de altfel, i-a și luat locul regretatului Șerban Ionescu, după ce acesta s-a dus să-și întâlnească vechiul și bunul prieten, Cristian Popescu, plecat acolo unde numai ei știu, deocamdată, mai devreme, poate ca să prindă loc pentru amândoi. Piesa aceea era mai spirituală, deși tot una de succes aparent facil, însă nici aceasta nu e de aruncat la coșul de gunoi al artei dramatice. În fond, este nevoie și de seri vesele și fără probleme, în viețile noastre atât de problematizate (sic!) în mai fiecare clipă. Iar publicul care a aplaudat la final peste un minut, dacă nu chiar mai multe, a și adeverit, firește, fără să știe ce face, această afirmație, facilă și ea, a mea.

Un caiet-program desenat cu linii curbe de Horațiu Mălăele, ca să urmeze subiectul piesei, uimește prin alăturarea unui text poetic bizar, cu pretenții erotice, semnat George Țărnea, unor strofe admirabile și clare în aceeași zonă, ale mult regretatului Emil Brumaru. Dar nebănuite sunt căile celor care produc caiete-program, așa că, vorba aia, asta e. Nu se fac asemenea alăturări, azi, și în multiplele reviste literare sau așa-zis literare, care apar?