Umbra vine de mult mai de departe, de Echim Vancea, col. Atrium, editura Junimea, Iași, 2017, 90 pagini
Cartografiere a unor (un)duioase melancolii de final, poetica lui Echim Vancea (n. 19 octombrie 1951) ne ademenește să întrezărim spațiul de dincolo de limită, de limita zilei de pildă, la ora vecerniei: „stradă în locuri pustii/ un rănit ţinându-se de trecerea de pietoni/ evită zidul ziua întreagă în strigăte de hulubi/ nori clipocind deasupra malurilor/ îşi iau rămas-bun cu bilete de călătorie/ demult expirate/ trupuri cad şi se scoală uimite/ de nevoia vânătorilor de-a ucide mereu/ aşa într-o doară/ de pe pod se aruncă în trecători cu cârpe/ murdare/ poate poate vânzătoarea de flori – acum ruinată –/ îşi va reveni din nepăsarea crăpată de lut// în vechea alimentară de pe dn 18 s-a deschis/ un atelier de reparaţii auto/ în faţă geamuri sparte şi bălţi pline de înjurături/ peste care abia de mai pridideşte omul cu/ saluturile// […] va avea grijă/ de cel înserat lângă trup de fecioară sub tăietură/ de zăpadă neagră necălcată de somn/ din puţinul rămas/ un copac arde la un capăt al sicriului/ apoi se înclină într-o durere veştejită/ peste umbra uşilor (înserare).
Tot cu gândul la înserare, la crepuscul și la întrezărita extincție, Ioan Holban notează pe coperta a patra: „La Echim Vancea, sentimentul eminescian al trecerii vremii se personalizează în ceea ce aş numi o poezie a vecerniei (un cuvânt cu frecvenţă remarcabilă), a unui octombrie care constituie realitatea şi ficţiunea lirică, sursa unei inepuizabile tristeţi dar şi a speranţei pentru că e semnul unui anotimp muribund dar şi al amorului… Această circulaţie a simbolurilor feminităţii este una a vârstelor, a vremii şi a acelui octombrie al tuturor speranţelor şi disperărilor, semn al amintitei rigori de construcţie lirică unde motivele şi metaforele obsedante se susţin unele pe altele, comunică, îşi transferă sens.”
Întâmplări obișnuite, de Letiția Ilea, col. Școala ardeleană de poezie, editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, 180 pagini
Întâmplările nu-s nici obișnuite, nici întâmplări, ci sunt, în cazul Letiției Ilea (n. 3 iulie 1967), semnul vizibil al unor imersiuni calme, senine sau resemnate, într-un cotidian fără scăpare, cumplit. Uneori cerul cu totul ori vreun curcubeu trecător dau un plus licăririi vii din ochii poetei, din ochii mamei, din ochii celor care mai sunt. Pentru că tatăl și mulți prieteni s-au grăbit să se ducă deja spre o zare îndepărtată, unde timpul este suspendat și trecerea lui nu e trecere – așadar nu doare, nu vine cu semne ale degradării și recluziunii, nu duce cu gândul spre un punct terminus, spre deșertăciunea deșertăciunilor: „spre dimineaţă/ aluneci cu greu în somn// sunt cu toţii acolo/ tata care te veghează/ de dincolo de timp/ prea mulţi prieteni/ ce te-au părăsit pe malul acesta/ un câine ce te-a-nsoţit mulţi ani// în vis viaţa ta se recompune/ precum cioburile colorate ale unui caleidoscop/ somnul e uneori un cuib cald/ te strecori cu uşurinţă/ printre întâmplările neplăcute/ stărui în clipele fericite/ ştii întotdeauna/ ce trebuie făcut/ scrii poeme geniale// în zori treci pragul/ cum ai intra într-o casă părăsită/ şi azi îţi vor lipsi cumplit/ tata prietenii câinele/ şi azi vei scrie un cântecel trist/ despre floarea de mentă/ despre arsura nimicului” (somn).
Petru Poantă atrage atenția, pe coperta a patra, asupra subtilității întâmplărilor obișnuite ale Letiției Ilea: „poezia rămâne «simplă», transparentă în patetismul ei sobru, neafectat […] Discursul nu este însă inocent, construit fiind pe o ambivalență profundă: textul este viață, viața este text.”
Tot pe consecințele acestei aproape-echivalențe, pe consecințele acestui efect concertat mizează și Andrei Zanca în prefață: „Asumându-şi vulnerabilitatea (preluând deci şi «riscul» onestităţii, atât de rar în scrisul de azi), Letiţia Ilea pare să desfiinţeze diferenţa între travaliul lăuntric şi cel textual […] Se instituie așadar o apropiere treptată de realitatea genuină, nezărită, o apropiere care se mai amână, aflată încă în forța gravitaţională a eului, care treptat va fi fisurat: textul și travaliul lăuntric conlucrează în drumul lor lung spre sine (o marcă a poeziei transpersonale, cum denumeam acest gen de poezie într-un eseu). […] Ne-am rotit de fapt mereu în jurul unei clipe care irumpe când nu ne aşteptăm, mulţumită şi unui abandon deplin. Este clipa graţiei, prin care ne situăm deodată la un alt nivel al receptării noastre şi a lumii. Ea este în acelaşi timp şi clipa gratitudinii şi implicit a păcii dinspre care totul e mai apoi posibil.”
De Florii în Țara lui Iisus, de Dorina Stoica, editura Sfera, Bârlad, 2013, 135 pagini
Și cei care sunt scriitori, și cei care nu-s, vor de multe ori să lase o mărturie – scrisă – despre pelerinajul în Țara Sfântă, mai ales dacă este vorba de primul de acest fel, dorit/visat ani în șir. Poeta Dorina Stoica a publicat acest volum, această mărturie, la un an după ce a ajuns la Ierusalim. Ea știe să consemneze și elemente de actualitate, că doar au trecut 2019 ani de la Nașterea lui Iisus: „Israelul nu este un popor religios, ne spune părintele ghid, femeile se îmbracă extravagant, sabatul trece aproape neobservat, iar restaurantele servesc mâncăruri interzise, se consumă şi se produc droguri iar staţiunile turistice oferă celor cu bani distracţii extreme. Totuşi, aşa cum spunea Sf. Maxim Grecul: «Locurile Sfinte nu îşi vor pierde niciodată sfinţenia pe care au dobândit-o datorită darului Dumnezeiesc ce s-a coborât peste ele de sus, chiar dacă localităţile în care se află Locurile Sfinte prin judecăţile lui Dumnezeu s-au aflat în stăpânirea necredincioşilor.» La acestea se cade a adăuga şi cuvintele din Scriptură ce-mi trec acum prin minte, cum că «darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi» (Rom. 11, 29). Pe Pământul acesta nu poţi păşi indiferent, iar odată ieşit din această ţară nu poţi fi cel care a intrat. Să ajute bunul Dumnezeu acest pelerinaj care debutează cu o vizită în jurul Mării Galileei.”
Jurnalul de călătorie al Dorinei Stoica include fotografii (color) cu cele mai semnificative locuri de pelerinaj, versete din Biblie și din sfinții părinți, confesiuni, reflecții personale: „În faţa noastră este Muntele Fericirilor, locul unde Mântuitorul urca şi predica mulţimilor care veneau din Iudeea, Ierusalim, şi Galileea. Dacă Moise a primit pe Muntele Sinai cele zece porunci care sunt mai mult negativiste, de interzicere, aici Mântuitorul vine nu ca să schimbe Legea: «nu am venit să schimb Legea, ci am venit să o împlinesc». El le predica oamenilor despre aproapele, despre generozitate, bunătate, iertare, şi iubirea care este însuşi Dumnezeu. «Acela ce spune că îl iubeşte pe Dumnezeu dar pe fratele său îl urăşte, acela mincinos este. Dacă pe fratele tău pe care îl vezi, care este asemenea ţie nu îl poţi iubi, cum poţi spune că îl iubeşti pe Dumnezeu pe care nu-l vezi?» Îndemnul adresat mulţimii aici, pe Muntele Fericirilor este acela pe care şi astăzi ni-l face, de a ne iubi unii pe alţii aşa cum ne-a iubit Mântuitorul pe noi. Pe Muntele Fericirilor după anul 1937 a fost construită o biserică de către franciscani în formă octogonală unde pe cupolă sunt scrise în limba latină cele nouă Fericiri. Intrăm cu sfială în lăcaşul de închinare şi le cântăm în cor. Ele reprezintă adevărata împlinire a Legii.”
Porunca iubirii rămâne de actualitate și după 2019 ani, iar despărțirea, în fapt sau în gând, de Ierusalim, rămâne și acum, ca și în Psalmii din Vechiul Testament, a fi una dureroasă, amânată și greu de conceput. Ierusalimul rămâne mereu undeva în amintire, în inima dăruită de creștini lui Iisus: «De te voi uita, Ierusalime,/ Uitată să fie dreapta mea,/ Să mi se lipească limba de grumaz/ Dacă nu voi pune Ierusalimul/ începătura tuturor bucuriilor mele» (Ps. 136 ).