tema VR

CE NE RĂMÂNE ASTĂZI DE LA G. CĂLINESCU?

Articol publicat în ediția 8/2019

Anul acesta, la 19 iunie, s-au împlinit 120 de ani de la nașterea lui G. Călinescu. O cifră, amețitoare în urmă cu câțiva ani, dar care, astăzi, când tocmai am trecut de celebrarea centenarului nașterii lui Al. Paleologu și o așteptăm pe cea a nașterii lui Cornel Regman (oameni din stricta noastră contemporaneitate, pe care mulți dintre noi i-am cunoscut, i-am văzut la televizor sau pe la lansări, le-am citit interviurile din reviste, am discutat și am râs împreună cu ei), iar un companion de cursă lungă în ale culturii și ale politicii, Mihai Șora se pregătește să aniverseze 103 ani de viață, te face să te gândești că, parcă, ceva nu mai este în regulă, în legătură cu timpul: „cum, numai 120 de ani?”

În anul în care a murit G. Călinescu, împlinisem cinci ani! Nu știam nimic despre el, iar critica și istoria literară erau domenii inimaginabile pentru un copil de grădiniță. Toți anii de școală care au urmat au stat însă sub semnul lui. Nu doar la cursurile de literatura română, din gimnaziu până după facultate, în care era o referință de neocolit, dar chiar și vorbele de duh ale profesorilor de diferite discipline calchiau, dacă nu reproduceau direct, caracterizări, construcții verbale, jocuri de cuvinte, ironii tăioase. Toți eram călinescieni la vremea respectivă și încercam să pastișăm spiritul maestrului în replici cotidiene: profesorii, părinții noștri, noi în relațiile cu copiii, la joacă. Dacă reușeam să plasăm bine vreo vorbă călinesciană, trăiam pentru o clipă gloria toreadorului aclamat de tribune.

În ultimii ani, cu excepția Zilelor culturii călinesciene, organizate de mai bine de o jumătate de secol la Onești de minunatul Constantin Th. Ciobanu, despre G. Călinescu se vorbește rar. Postmodernitatea nu are memorie, este un etern timp prezent, în care totul se dezvoltă, rizomic, pe orizontală, fără istorie, fără valori și fără repere. Chiar aniversarea celor 120 de ani de la nașterea marelui critic a trecut destul de discret în hărmălaia bătăliilor politice și a mondenităților de tot felul. Nu-i vorbă că nici o celebrare ostentativă nu ar fi fost soluția de a păstra în actualitate spiritul „divinului” critic. Pentru a găsi soluția prezenței sale în ziua de azi, trebuie să-i revizităm opera și personalitatea, pentru a vedea ce aspect rezistă încă specificului vremurilor noastre: ideile sale de teoria și istoria literaturii, ideile estetice, publicistica mai veche și mai nouă, un anumit model de adaptare la vremuri ostile adevărului și scrisului liber, niște fandări stilistice inimitabile la vremea lor, unele dintre ele productive și astăzi, niște formule romanești de succes la vremea lor, un anumit behaviorism la catedră și în spațiul public? Nimic din toate acestea?

I-am contactat pe câțiva dintre cei mai respectabili critici și istorici literari de azi cărora le-am pus o singură întrebare: Ce ne rămâne astăzi de la G. Călinescu? Iată ce au răspuns (ordinea este alfabetică) Alexandru Călinescu, Al. Cistelecan, Bogdan Crețu, Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Vasile Popovici, Ion Simuț, Ioan Stanomir și Cornel Ungureanu. Este inutil să precizez că în toate cazurile am păstrat grafia originală a autorului.

(T. U.)

ALEXANDRU CĂLINESCU

În adolescență, în studenție și în primii ani de după terminarea facultății, aveam pentru G. Călinescu un adevărat cult. Mă fermecase, bineînțeles, Istoria literaturii române. Citeam și reciteam Principiile de estetică. Așteptam în fiecare săptămână Contemporanul, pentru Cronica optimismului. Romanele mi se păreau fără cusur, poeziile le găseam pline de inventivitate și de farmec. Admirația mea mergea atât de departe, încât consideram că până și piesa de teatru Ludovic al XIX-lea poartă amprenta geniului călinescian. Aveam nouăsprezece ani și jumătate când a murit G. Călinescu și am resimțit dispariția lui ca pe un șoc și, totodată, ca pe o nedreptate, asta și din cauză că moartea lui a fost eclipsată, dacă pot spune așa, de aceea lui Gheorghiu-Dej.

Cât poate supraviețui o iubire adolescentină? În cazul de față, a rezistat cam un deceniu. După 1970-1971, m-am „branșat” și eu, ca atâția alții, la „noua critică”, m-am lăsat sedus de Roland Barthes, am abordat – urmându-i pe Genette și Todorov, dar și pe formaliștii ruși – poetica prozei. Toate acestea, evident, mă îndepărtau de tipul de critică practicat de G. Călinescu. Ceea ce nu înseamnă că nu-i recunoșteam geniul portretistic (vizibil mai ales în Istorie), ieșita din comun capacitate de a broda pe cele mai diferite (și, uneori, pe cele mai neașteptate) subiecte. În eminescologie, continua să fie un reper fundamental. Stilistic, era inconfundabil, iar cei care îl imitau nu puteau depăși statutul de epigoni. Dar unele dintre cărțile sale începeau să fie datate. Impresii asupra literaturii spaniole nu e, în fond, decât o succesiune de rezumate, la fel, Estetica basmului. Ce facem însă cu acele cărți în care concesiile politice sar în ochi? Așa se întâmplă cu notele din călătoriile în URSS și în China, Călinescu respectând aici ritualul descoperirii admirative a țărilor socialismului biruitor (ritual căruia i s-au supus o mulțime de scriitori occidentali, dar este asta o scuză?). Scrinul negru conține pagini de-a dreptul caricaturale despre „oamenii muncii” și despre apetența lor pentru cultura înaltă. Și în rubrica din Contemporanul a elogiat, nu o dată, mărețele realizări ale noii societăți. Mi-e greu să cred că o făcea din convingere, după cum nu pot admite că un om atât de inteligent ca Mihai Ralea nu era conștient că ceea ce relata în volumul În extremul occident erau niște elucubrații și niște minciuni ce serveau propaganda comunistă.

Și dacă, totuși… Să admitem că, în orgoliul lui exacerbat, îl flata postura de deputat în Marea Adunare Națională. Sau să participe – și chiar să țină un discurs – la mascarada cu cei 11.000 de țărani ce marca încheierea colectivizării agriculturii. Dar ce decepție am încercat atunci când am descoperit „reportajele” lui, scrise cu perversă voluptate, de la procesul lui Maniu și al celorlalți lideri țărăniști. Sau când s-au publicat procesele-verbale ale ședinței Academiei în care s-a respins donația lui Brâncuși către statul român și când G. Călinescu a înfierat arta „decadentă”. L-a „înțepat”, sper să nu mă înșel, și pe Ionesco, probabil nu doar din oportunism, ci pentru că (vorba lui) „nu avea organ” pentru modalitățile literare de avangardă.

Bun, știm de la Proust (și nu numai de la el) că o operă este produsul unui alt eu decât cel pe care îl manifestăm în viciile noastre și în viața noastră cea de toată zilele. Din păcate, e greu să facem abstracție de derapajele și de compromisurile unui mare scriitor, tocmai fiindcă avem a face cu un mare scriitor. Și, dacă amintesc aceste lucruri în legătură cu G. Călinescu este și pentru că regimul comunist i-a schimbat cursul existenței în plină maturitate creatoare. L-a eliminat de la universitate, l-a determinat să caute alibiuri ideologice, l-a împiedicat să continue Istoria literaturii. Două decenii pierdute, din care rămân – poate – Bietul Ioanide, câteva conferințe, câteva studii de istorie literară, o parte din publicistică. Incomparabil mai puțin, față de ce dăduse Călinescu în anii ’30 și în prima jumătate a anilor ’40.

Despre Călinescu s-a scris mult, s-au scris cărți și în vremea din urmă, ceea ce înseamnă că el rămâne un jalon față de care simțim nevoia să ne raportăm. L-am admirat pe Livius Ciocârlie atunci când s-a apucat să recitească Istoria literaturii propunând o lectură dezinhibată, fără temeneli de complezență. Așa ar trebui să-l citim pe Călinescu astăzi. Dar reușita lui Ciocârlie se datorează și faptului că, așa cum pretinde sus și tare, nu mai face de multă vreme critică literară. Este ceea ce îngăduie o privire proaspătă și lucidă. Și, ca să-mi duc gândul până la capăt: G. Călinescu e un reper, un reper esențial, dar nu un model.

AL. CISTELECAN

Nu-mi dau seama dacă aceste testări periodice ale posterității lui Călinescu sînt făcute din spaima că s-ar putea ca zilele sale critice să se fi terminat ori, dimpotrivă, cu speranța că s-au terminat. Nici spaima, nici speranța, oricît de ritualice, nu-mi par întemeiate. Oricîte inconsecvențe – sau chiar contraziceri de sine (mai toate datorate unei psihologii prea mobile) – va fi avut Călinescu, el rămîne manifestarea cea mai stihinică a spiritului critic din literatura noastră. Andrei Terian i-a numărat, cu un plus de voluptate, toate inconsecvențele, toate ideile primite, toate contaminările și tot ce i-ar putea prejudicia posteritatea. Nici inventarul lui scrupulos nu cred că i-a primejduit-o (și nici el nu l-a făcut cu această teză) și nici – multele, cu vremea tot mai multele – „deziceri” de Călinescu nu reprezintă o primejdie. Oricîte metode s-ar mai inventa, nici una nu poate marginaliza spiritul critic – la Călinescu, transformat deopotrivă într-o vervă interpretativă și stilistică. Se prea poate ca toate (să admitem per absurdum) evaluările lui să se dovedească inexacte/nedrepte, se prea poate ca interpretările lui să fie, punctual și global, respinse – cu argumente -, dar ele vor rămîne totdeauna active în dialogul critic, vor fi un ferment al acestuia. Cît despre exuberanța sa stilistică, presupun că nimeni nu-și pune mintea să creadă că poate performa cum a făcut-o el. E o demonstrație de fascinație a criticii, fără de care nici n-are sens să se facă vreun fel de critică literară. Rămîne, așadar, tot ce trebuie să rămînă.

BOGDAN CREȚU

E greu de răspuns la o astfel de întrebare. G. Călinescu este, și azi, criticul și istoricul literar cel mai influent în cultura română. Aș răspunde succint că e un autor care creează emulație, dar că cel mai adesea pierdem sensul, ideologia marii sale istorii din 1941. A o citi ca pe o simplă ierarhie cu ambiție canonizatoare ar fi prea puțin. Metoda călinesciană era motivată de tensiunile ideologice și chiar politice ale epocii în care a apărut. Tocmai de aceea ea nu mai este, cred, aplicabilă azi. În rest, tipul de analiză călinescian este irepetabil.

Într-un volum din 1939, Principii de estetică, menit să fundamenteze teoretic viitoarea Istorie a literaturii române de la origini până în prezent (1941), din care preia idei, ba chiar paragrafe și în introducerea la marea sinteză, își expune concepția conform căreia istoria literară și critica literară sunt „două momente din același proces”, explicând că „nu poți fi critic fără perspectivă istorică, nu poți face istorie literară fără criteriu estetic, deci fără a fi critic”. Prin urmare, conchide Călinescu, „o istorie literară fără scară de valori este un nonsens, o istorie socială arbitrară”. Cum detectează criticul prezentului valoarea trecutului? – iată întrebarea, la care autorul nu răspunde direct, dar indică din plin răspunsul în analizele din carte. Călinescu citește trecutul cu sensibilitatea prezentului, descoperă în textele vechi urme ale literaturii moderne. Lectura lui Călinescu este retroactivă și presupune influența modernului asupra clasicului. Criticul nu redactează o teorie, ci acționează ca atare: metoda sa nu se fixează la nivel conceptual (se va fixa ulterior prin contribuțiile altor critici), ci se impune ca practică de interpretare. Pe scurt, istoricul literar îl va descoperi pe Creangă (secolul al XIX-lea) în cronica lui Neculce (secolul al XVII-lea), pe I.L. Caragiale (secolele XIX-XX) la Stolnicul Cantacuzino (secolul al XVII-lea), pe Arghezi (poet definitoriu pentru modernismul românesc) în Cronica Cantacuzinilor sau în cronicile ritmate muntenești (specifice medievalității târzii). Cum se explică această metodă de lucru? Care ar fi justificările ei teoretice, care ar fi ideologia ei? Pentru Călinescu, „tradiție nu înseamnă altceva decât înaintare organică după legi proprii”. Prin urmare, istoria literaturii, care este „sinteză epică și știință inefabilă”, trebuie să demonstreze sau, cu un efort de imaginație, să propună, să inventeze scenariul organicității unei literaturi care cunoaște numeroase rupturi, sincope, defazaje față de culturile occidentale și care devine conștientă de sine abia odată cu orientarea manifestă către modelul cultural occidental (ceea ce se întâmplă în secolul al XIX-lea). Cum se poate face, în narațiunea critică, legătura dintre secolele anterioare și modernitate? – aceasta este provocarea la care trebuie să răspundă istoricul literaturii, care știe că demersul său are și o misiune de tip motivațional, ideologic, dorind, „în aceste timpuri de suferință națională” (1941, în plin război mondial), să dea încredere tuturor românilor că „avem o strălucită literatură, care, pe de altă parte, în ciuda tuturor efemerelor vicisitudini, se produce pe teritoriul României Mari, una și indivizibilă, slujind drept cea mai clară hartă a poporului român”. Prin urmare, a demonstra continuitatea, organicitatea literaturii naționale devine vital, e un act de patriotism, care afirmă că războiul și răpirea unor teritorii sunt efemere și că România va rămâne „indivizibilă”, asemenea literaturii pe care a produs-o în secole. Sub această tensiune, Călinescu găsește soluția în metoda retroactivă. Cea mai bună analiză a acestei practici, care este, de fapt, o viziune asupra istoriei literaturii, îi aparține lui Mircea Martin, care observă că analogiile lui Călinescu sunt retroactive, pornind dinspre modernism către tradiție, aceasta fiind „descoperită de la capătul ei apropiat, cu alte cuvinte dinspre prezent către origini”. Fenomenul este numit de Martin „asimilare regresivă la distanță”, în ideea că întotdeauna operele vechi se transformă sub influența celor noi, nu le fac posibile pe acestea din urmă. Într-o literatură în care modernitatea a fost cucerită prin salturi calitative uriașe, acesta este singurul scenariu care poate umple golurile, imaginând o continuitate în sens invers, dinspre prezent către trecut, dacă cea firească, dinspre trecut către prezent, nu a fost posibilă. Organicitatea à rebours pe care o construiește îl determină pe Călinescu să întoarcă ocheanul și să practice un prezentism care îi permite să umple golurile. Numai reconstituită dinspre prezent către trecut, evoluția literaturii române capătă fluență. Tot Martin sesizează că metoda lui Călinescu se temperează după ce narațiunea istoriografică ajunge la momentul clasicilor, la Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. Când intră în scenă marii scriitori, cu personalitate pregnantă, când literatura și-a căpătat autocefalia, imaginația critică se retrage și nu mai simte nevoia să legitimeze textele trecutului prin practicile discursive ale prezentului. Ocheanul se întoarce și criticul notează influențele, nu anticipările. Mai putem proceda azi la fel? Mai poate fi istoria literaturii o extragere în retortă a „specificului național”? Cred că la noi se întreține mimetic acest model (nicăieri în Occident nu se mai scriu istorii ale literaturilor), pentru că lipsește motivația ideologică a acestui tip de discurs identitar. Călinescu rămâne, ca și Maiorescu sau Lovinescu, un reper, dar acțiunea lor este irepetabilă. Și e bine să fie așa, pentru că, am mai spus-o, esteticul, ca și identitatea națională, se cer apărate atunci când sunt amenințate. Marile programe critice apar în momente de criză culturală, socială, ideologică.

Dacă mai poate epoca noastră, atât de mediocră, să genereze așa ceva – iată o întrebare la care, oricum, vom afla răspunsul.

GHEORGHE GRIGURCU

Raportul dintre critică și creație își are un istoric al său. O concepție de tip raționalist stabilea disocierea acestora, cu un subtextual simțămînt de superioritate a criticii ca instanță judiciară sui generis. La noi atitudinea în cauză se întinde pe un arc suficient de larg, începînd cu textul maiorescian Poeți și critici, care înscria o opinie categorică, sugerînd o iresponsabilitate a conștiinței poetului: „Esența criticului este de a fi flexibil la impresiile poeților, esența poetului este de a fi inflexibil în propria sa impresie. De aceea, criticul trebuie să fie mai ales nepărtinitor, artistul nu poate fi decît părtinitor”. Mult mai recent apar bunăoară observațiile fostului meu coleg de la redacția revistei Familia, azi pe nedrept lăsat în umbră, Ovidiu Cotruș. În vederile sale pornind de la „un fundament de clasicitate”, criticul l-ar ilustra pregnant în ceea ce s-ar cuveni a fi aspirația sa spre postura „impersonalității”. De sesizat aici un anume orgoliu retractil în fața abundenței de „personalizări” creatoare ale postmodernității. Un ultim bastion la care recurge tradiția: „Măreția și mizeria activității criticului se exprimă prin afirmarea personalității sale pe drumul modest către impersonalitate. Recurgînd la un paradox, putem spune că orice mare critic descoperă un mod propriu de a fi impersonal”. În perspectivă europeană, ne putem raporta desigur la Benedetto Croce, la care întîlnim o salutară deschidere a condiției de critic spre substanța creației, prin intermediul antenelor „sensibilității” intrinseci: „Nici o judecată, nici cea mai simplă, nu este de conceput dacă nu se întemeiază pe sensibilitate. Criticul trebuie să-și îndrepte atenția spre imaginea ce i-o oferă reevocarea, ca unicul martor pe care îi este dat să-l interogheze, unicul care îi poate furniza elemente pentru judecata sa, martor pe care, dacă îl scapă, nu-l mai poate înlocui cu nimic altceva”. Să mai menționăm calda adeziune la o atare „încetățenire” critică a esteticului nemijlocit la un Albert Thibaudet, care a operat cu ea inclusiv în calitate de istoric literar: „Idealul omului care citește și care scrie despre ce citește este să coincidă cu spiritul creator al romancierului”. La noi, această perspectivă se stabilește odată cu E. Lovinescu. Neezitînd a contrazice teza maioresciană ce i se părea „didactică”, apreciind „critica mai nouă”, cea „străbătută de un adevărat suflu de comprehensiune simpatetică”, mentorul Sburătorului îi caracteriza pe exponenții săi ca nefiind „esteticieni, adică teoreticieni, ci artiști ei înșiși prin facultatea intuiției, prin sensibilitatea și prin darul expresiei artistice”. Astfel, era pusă la noi piatra de temelie a criticii în accepția sa de variantă a creației, concomitent o probă de „inteligență cordială” și „comprehensiune simpatetică”, într-o „construcție personală”.

În continuare, G. Călinescu a apăsat energic pe clapa creației critice. Crocean în bună măsură prin formație, flamboaiantul critic a întors chestiunea pe mai multe fețe spre a justifica semnificația vocației sale majore, prin latura nemijlocit estetică a acesteia. Reducției conservatoare a unei severe disocieri îi succede mișcarea unei cooperări. În relație cu opera de care se ocupă, criticul se cuvine a avea o capacitate creatoare, probă a unei naturi similare cu cea a autorului operei, planînd deasupra abstracțiunilor ca și a adiționărilor factologice. Un prim pas îl reprezintă empatia: „A face critică înseamnă… în primul rînd a se substitui autorului și deci a repeta actul creației, însă analitic, prin amplificare, fiindcă numai așa se demonstrează putința translației de la individ la individ și, deci, universalitatea lui”. În cuprinsul unei astfel de comunități critic-scriitor, autorul Principiilor de estetică face un gest magnanim în direcția poeților, admițîndu-le competența critică: „Un mare poet este, ipso facto, un estetician, fie și aplicat numai la domeniul poeziei, și e cu neputință să nu aibă opinii despre ceilalți poeți”. Ca și: „Toți marii artiști, toți scriitorii au făcut declarații estetice, toți într-un chip sau altul au judecat nu numai pe artiștii și scriitorii universali, ci și pe contemporani, și mulți au o operă critică destul de întinsă”. Nu mai puțin e refuzat tipul de analist opac la creația altora, prin absența înzestrării pentru creația personală: „Cînd cineva afirmă despre oareșcine că este «un critic dublat de un artist», calificația mi se pare superficială. Ori avem de a face cu un artist care pînă și în opera critică aduce modul de a gîndi concret al artistului, ori respectivul este un critic profesionist necreator, dotat pe ici, pe colo, cu oarecari grații ale condeiului”. Așadar, nu un paralelism între cele două planuri, ci o consubstanțiere. Fără complexe, G. Călinescu indică trebuința unui numitor comun între critică și materia asupra căreia se pronunță. Spiritul criticului tinde a se reprezenta pe sine în nu mai mică măsură decît a accepta prezența autorului comentat. În locul unei suzeranități, dignitatea prezumată a unei egalizări: „Simțul critic este forma propriei noastre facultăți creatoare, sub unghiul căreia primim și valorificăm numai ceea ce ni se prezintă ca urmînd normele de creație ale spiritului nostru”. Între „obiectivitate” și „subiectivitate”, nu există în acest delicat domeniu decît o disjuncție aparentă, întrucît, în fapt, un factor îl coroborează pe celălalt: „Ca orice artă, critica se bizuie pe reacțiuni sufletești și e obiectivă în măsura lucrării libere a subiectivității omului”. Așadar – apoftegmă supremă – „Critica începe odată cu creația”.

Viziunea lovinescian-călinesciană pare să fi avut cîștig de cauză. La mai bine de o jumătate de secol de la dispariția lui G. Călinescu, ne putem da seama că spiritul său poate fi încă înregistrat în literele românești. Criticii de azi au mai toți o afinitate cu marele predecesor, fapt ce le-a îngăduit a nu se lăsa tentați de pozitivismul noilor „metode”, care au fost departe de-a juca rolul unor mutații în natura criticii, așa cum au presupus unii din promotorii acestora. A rămas în picioare o critică bizuită în mare măsură pe recepția sensibilă, pe replica liberă la operă pînă la inserția ficțională a caracterizărilor, portretelor, metaforelor, precum și pe un stil specific al său. Oare cine dintre noi n-a avut, în unele momente, reacții de tip „călinescian”, aidoma unui reflex condiționat?

ION POP

Despre George Călinescu s-a discutat foarte mult și de mulți ani. Era și este firesc, fiindcă niciun român cât de cât școlit nu poate trece peste numele și opera sa: de romancier, poet, critic și istoric literar, publicist de mare ecou, autor de teatru, eminent profesor universitar, conducător de presă… Pe deasupra, controversele din ultimele trei decenii privind relațiile și atitudinile sale față de regimul comunist au făcut să curgă multă „cerneală”, când foarte neagră, când mai trandafirie… E limpede că interesul pentru criticul și istoricul literar le depășește pe toate celelalte, mai ales Istoria… sa rămâne reperul major. E – se vede de departe – monumentul cel mai impunător până acum al istoriografiei literare românești, oricâte obiecții, mai degrabă marginale, i s-au adus și i se vor aduce. Cunoscuta sa definiție a istoriei literaturii ca „știință inefabilă și sinteză epică” a făcut o glorioasă carieră și exprimă perfect esențialul viziunii sale de interpret al fenomenului literar în perspectivă temporală. „Inefabilul” justifică, într-un fel, impresionismul ca mod de apropiere intuitiv față de texte, substanțial compensat de geniul expresiv incontestabil al istoricului literar. Fiindcă, chiar acolo unde pare ori este foarte subiectiv în analize și judecăți de valoare, găsește, pe alte paliere ale interpretării, formule ce se rețin, concentrând adesea, simbolic, pagini întregi de comentariu „academic”. S-a dovedit, însă, la o lectură aprofundată a scrierilor sale din acest domeniu (a făcut-o, superlativ, Andrei Terian în marea sa monografie de acum câțiva ani) că G. Călinescu n-a fost deloc un critic lipsit de metodă, ci un foarte complex și subtil cititor la care „discursul asupra metodelor” se topește în reflecțiile și comentariile foarte libere și degajate ale omului care gustă, ca un hedonist rafinat, „plăcerea textului”, după ce i-a „inventat” structurile verosimile, extrem de atent la arta combinatorie specifică unui autor sau altul, sugerată în câteva linii esențiale, fără exces sau chiar cu economie de instrumente analitice puse la vedere. Nu e de uitat însemnata exigență a istoricului literar de a se asocia tocmai cu spiritul critic exigent, capabil să discearnă corect în lumea valorilor.

Romancierul de mare suflu își spune și el cuvântul aici, „sinteza epică” se realizează într-adevăr, după ce glosele fragmentare, evocările de medii particulare, portretele de scriitori proiectate pe fundalul unor epoci vibrant evocate, au fost proiectate pe „pânza vremii”. Locul acestora în spațiul literar poate fi, uneori, prea aproximativ fixat sau chiar eronat, mai ales când e vorba de autori contemporani față de care distanța „reflecției libere” – cum, ar zice Jean Starobinski – este redusă, iar întregul operei nu e încă rotunjit. „Clasicismul” său fundamental (în care a crezut și romancierul ce refăcea „balzacian”, cu conștiința convenției, medii și caractere), miza decisă pe valoarea estetică a scrisului, l-au menținut la o anumită distanță față de experiențele de factură avangardistă ale epocii (pe care nu le gusta nici modernistul declarat Lovinescu, și nu doar el), însă cine citește, de pildă, în Cursul de poezie din 1939, reflecțiile sale asupra futurismului, dadaismului suprarealismului, își dă seama ușor că le înțelegea foarte bine specificul viziunii și tehnicile caracteristice, chiar dacă nu le aplauda și sfârșea prin a pune alături în Istorie, pe „dadaiști, suprarealiști, ermetici”… Cât privește orientările „tradiționaliste” ale literaturii momentului, și-a concentrat magistral opinia scriind, de exemplu, că „în realitate tradiționalismul este o formă de modernism”, – formulă cu o posteritate foarte vie. Și s-ar mai putea cita numeroase alte sintagme memorabile. Fapt e că, privită în ansamblu, cu adevărat monumentala sa Istorie a literaturii române… e animată de un mare, aproape solemn suflu epic, în stare chiar să acopere goluri și ezitări ale marii narațiuni istorice a unei literaturi încă tinere cum era a noastră. G. Călinescu s-a străduit din toate puterile să dovedească existența unei literaturi și a unui spirit creator național ce se cerea pus în evidență și evaluat ca atare, sub semnul unui optimism benefic și încurajator pentru forțele creatoare românești de după Marea Unire. Iar când a venit momentul dramatic al sfâșierii teritoriului național, marele critic a găsit în finalul patetic al cărții sale cuvinte de neuitat despre capacitatea de recucerire și regenerare a spiritualității noastre în vremurile de mare cumpănă. Aș zice, nu fără amărăciune, că vocile mai noi care amendează acest capitol final, greșesc radical, neglijând contextul istoric răvășitor și marea semnificație simbolică a vocii unui intelectual ce se făcea auzită înfruntând curajos și demn „vuietul vremii”.

„Rămâne” din Călinescu și autorul epic de anvergură, reprezentat major de Enigma Otiliei și de Bietul Ioanide, dar și de derutatul, aș zice, romancier din Scrinul negru, operă cu multe secvențe valoroase, scrisă sub ochii și cu hărțuielile cenzurii. Dar piese de mare rezistență sunt și cele două biografii, „viețile” lui Eminescu și Creangă, după cum mai stufoasa Operă a lui Eminescu rămâne o cercetare impunătoare, cea mai complexă în momentul respectiv. Mai cuminți și mai tradiționale ca metodă, dar încă frecventabile cu profit sunt și monografiile consacrate lui Grigore Alecsandrescu și Nicolae Filimon, în care mâna romancierului contează din nou foarte mult. Eseistul sclipitor, cititor de biblioteci întregi pentru a comenta clasicismul, barocul, spiritul spaniol, apoi cronicarul literar mereu atent la vitrina actualității, oferă și va oferi, cred, întotdeauna momente de delectare intelectuală și stilistică. Nici poezia sa de om al Bibliotecii nu e deloc de neglijat, – de „sărit” sunt doar compunerile conformiste, în care nu mai putem fi siguri dacă poetul e cu adevărat sincer ori se joacă numai cu temele și limbajul orei politice…

Foarte discutabilă este însă o bună parte din publicistica lui Călinescu, cu realinierile lui ideologice de după 1944, când reputatul, de-acum, scriitor se conformează, cu momente de exces de zel, comandamentelor ideologice comuniste. Atacase violent imediat după război partidele istorice, grav amenințate de noul regim și urma să scrie pe suprafețe imense o publicistică în multe privințe contrariantă. Noile adeziuni vor fi fost dictate, măcar în parte, de atacurile ticăloase la adresa marii sale Istorii a literaturii române imediat după apariție, ca și de alte frustrări trăite în accidentata sa carieră academică, cu piedici de care credea, poate, că se va elibera sub noua orânduire. I-a fost dat, însă, să se înșele amarnic, căci regimul comunist l-a înlăturat de la catedra universitară bucureșteană, l-a urmărit cu o cenzură necruțătoare, și știm acum că și poliția politică l-a supravegheat tot timpul, iar compensațiile onorifice care au urmat nu puteau ascunde ipocrizia și cinismul nomenclaturii de partid. Supralicitărilor în materie de elogiu al noilor stări de lucruri, asocierii penibile la acțiuni precum campania contra lui Brâncuși, multelor discursuri „pe linie” pe care le-a rostit, i s-a răspuns cu o brutalitate tipic dictatorială, abia disimulată de ceremoniile ce i se consacrau din când în când. Nici marea sa operă de istoric literar, victimă, nu de mult, a forțelor politice de dreapta, legionare, n-a scăpat interdicției noii cenzuri, autorul ei neajungând s-o vadă retipărită, în ciuda intervențiilor și adaosurilor documentare făcute între timp. Va fi reeditată doar postum, în anul 1982… Judecățile morale emise asupra scrisului său, mai ales cel jurnalistic, după căderea comunismului n-au fost puține și nici clemente. Au lipsit din ele necesarele circumstanțe atenuante care, dacă nu pot exonera întru totul pe omul vulnerabil, cu ambiții grav înșelate, s-ar fi cuvenit – și se mai cuvine – să fie mult mai atent luate în considerare. În fond, cazul său e îndeajuns de emblematic pentru categoria intelectuală căreia îi aparținea, ajunsă în confruntare cu noul totalitarism, prinsă o vreme în plasa iluziilor idealiste și încercând mai apoi să salveze, cât mai putea, din ținuta scrisului așa de afectată de imixtiunile, poate prea ușor acceptate, ale ideologiei momentului. Față de ele nu-i mai rămăsese decât arma ironiilor, a limbajului aluziv, traducând firești incompatibilități, însă incapabile să mai repare prea multe dintre deteriorările operei și ale unui caracter surprins pe picior greșit. Un caz, așadar, complex în dramatismul său, în jocul cedărilor și al concesiilor. N-a fost, din nefericire singurul – a se vedea situația unui Arghezi și Sadoveanu, de comparat cu cea a lui Blaga, poetul și filosoful împins într-o silnică tăcere până în pragul sfârșitului. Și ar mai fi încă multe de spus pentru a cere mai drepte judecăți, și nu sentințe definitive.

Ce rămâne, așadar, din moștenirea lui G. Călinescu? – Nu e prea greu de răspuns, căci averile spirituale lăsate urmașilor sunt imense, este de unde alege. Oricâte rezerve s-ar putea exprima față de „impresionismul” său critic, imaginea geniului său, în intuiții ca și în expresie, nu va putea fi pusă sub semnul întrebării și oricâte capitole de roman semnate de el ar fi atinse de rugina timpului, câteva linii de portret al marelui prozator nu pot fi deplasate. Dar eseistul strălucit, autorul atâtor alte scrieri din atâtea domenii ale creației? Slăbiciunile omului, cu, din păcate, urmări în scrisul său, de netrecut cu vederea, e firesc să fie reținute, dar nu de niște noi „tribunale ale poporului”, ci analizate de minți limpezi, cu legea morală în ele și cu stele mai puțin roșii pe cerul de deasupra, sub care a trăit scris un mare spirit așa de trist înșelat de vremurile sub care i-a fost dat să viețuiască. Ca un biet om, dar și ca un scriitor învingător prin câteva opere fundamentale dăruite literaturii române.

VASILE POPOVICI

În vizită la Lucian Raicu, imensă favoare de care eram pe deplin conștient ca tânăr absolvent de facultate, a survenit o întrebare pe când dădeam să plec. Am avut sentimentul că sunt pus la încercare. Aveam și intuiția obscură c-o s-o dau în bară. Călinescu sau Lovinescu? Cu toată naivitatea și, deja, rușinea sincerității, am răspuns: Călinescu. A clătinat ușor din cap. La acest punct nu trecusem pesemne examenul.

Mi-a venit în minte de atunci de nenumărate ori alternativa simplă pe care mi-o punea marele critic, poate și oarecum simplistă, în genul acelui ce-ți place mai mult din vremea adolescenței. Era ceva în întrebarea asta de natura opozițiilor fundamentale: ești cu superficialitatea, spectaculosul, popularul practicat de unul sau cu profunzimea, stilul introvertit și seriozitatea celuilalt? Dacă atunci mi s-ar fi dat un minut să-mi compun fața și să rostesc credibil Lovinescu, tot n-aș fi reușit s-o fac fără să roșesc mințind. Călinescu îmi plăcea mai mult în 1980 și ceva.

Cu toate acestea, de atunci și până azi, nu pe el l-am recitit când a fost să deschid fără interes profesional o carte de critică veche sau de portrete critice. În schimb, s-a întâmplat de multe ori să mă las prins de ce spune Lovinescu în Istoria literaturii romane contemporane, în Memorii și Aquaforte.

Însă ce ucenicie ai făcut cu G. Călinescu! Nu numai cu Istoria sa, care nu se găsea decât la biblioteca universității. O cereai cumva clandestin și nu o primeai decât „la sală”, într-un comerț cvasi-religios bibliotecar-cititor. Universul poeziei, o cărticică, ți s-a părut tot pe atunci nespus de prețioasă. Cum ți se mai pare acum? – N-ai putea spune și nici nu încerci să afli. Nici despre alte două cărți ce te-au cucerit cu totul la vremea lor n-ai ști să spui dacă rezistă gustului de azi: Principii de estetică și Impresii asupra literaturii spaniole. Pe cât de captivante au fost Viețile lui Creangă și Eminescu, pe atât de lăbărțată și fără interes ți s-a părut Opera lui Mihai Eminescu, un șantier uriaș abandonat din lipsă de mijloace.

N-ai fi încercat niciodată să imiți metoda de lucru a lui G. Călinescu: „Minulescu e un Villon al cafenelii”; I. L. Caragiale este, în proză, un Zola al nostru („naturalismul lui Caragiale este radical”); „Alexandru Lăpușneanul ar fi devenit o scriere celebră ca și Hamlet dacă ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale.” Nu se poate imita așa ceva, nu doar fiindcă marca stilistică a criticului e definitiv a lui, nici doar pentru că unele raportări sunt atât de enorme, încât par și poate chiar sunt de-a dreptul ironice, ci și pentru că așa ceva nu e chiar treabă serioasă.

Peste opera lui G. Călinescu a planat mereu o umbră de histrionism. E probabil calitatea ce l-a ferit de a deveni la rândul lui obiect al unei critici aplicate. Cum poți fi demolat atunci când spui despre Minulescu că e un Villon al „cafenelii”?! Criticul a vorbit parcă mereu în doi peri, iar asta a fost armura lui cea mai sigură. Chiar când s-a turcit, vorba lui Ierunca, după instaurarea democrației populare cu iataganul la gât, G. Călinescu a părut ca păstrează o rezervă, imposibil de reperat de altfel, când a trecut la Cronicile optimistului. O viață a jucat comedia sacerdotului-măscărici, cum s-ar putea abandona el cu totul, la ceasul fricii, în seama călăului? Dacă ar fi apucat ziua eliberării, s-ar fi scuzat probabil cu o ironie: n-a fost înțeles cum trebuie.

Cu geniul lui histrionic a făcut însă pentru literatura română un imens serviciu: a deschis apetitul pentru tot ce a atins. Iar dacă nu se mai citește azi, pot afirma sigur pe ce spun că se poate citi – cu delicii.

ION SIMUȚ

Personalitate unică, G. Călinescu nu poate deveni un model, pentru că este inimitabil și irepetabil. Cunosc această opoziție de principiu la ideea de model, instrumentalizată periodic împotriva lui G. Călinescu. Nu cred nici eu că un critic tânăr își construiește o carieră pe bază de modele, dar cu termeni de comparație trebuie să lucreze. Titu Maiorescu nu a fost un model, ci un reper pentru E. Lovinescu. După cum E. Lovinescu a fost pentru G. Călinescu un termen de comparație, ocazie de polemică sau dialog al ideilor, pentru formarea propriei gândiri critice. De la debutul lui Nicolae Manolescu și Eugen Simion din anii 60, G. Călinescu nu mai are apărători la fel de statornici și de convingători. Dacă nu cumva greșesc, G. Călinescu nu se află astăzi printre referințele criticilor tineri. Nu uit cartea lui Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea esență, Ed. Cartea românească, 2009, dar este o excepție. Nu știu dacă noile generații de critici continuă o simptomatică atitudine de repudiere a modelului călinescian, persistentă de vreo trei decenii, din mai multe pricini declarate, alcătuind un adevărat rechizitoriu: clișeizarea unor formule critice transmise pe cale didactică până la sațietate, absolutizarea criticii estetice într-un moment de expansiune a culturalului postmodern și a relativismului, prea marea libertate de expresie a criticului ce duce interpretarea spre o literaturizare excesivă, în dauna conceptualizării și a scientizării, lipsa de ancorare a călinescianismului într-o metodă unanim acceptată, posibil a fi racordată la una dintre căile „acreditate” de cunoaștere în domeniul științelor umaniste. Virtuțile criticii călinesciene sunt astfel convertite în vicii și argumente de inactualitate. Nu pun la socoteală pactizarea cu regimul comunist, căci acesta este un motiv secundar (exterior, nu intern) de uzură morală a călinescianismului. Există, deci, suficiente argumente pentru ca E. Lovinescu și G. Călinescu să fie declarați inactuali și repudiați ca modele. Din câte s-ar părea, ei nu sunt un bun exemplu pentru generația tânără.

Despre tot Călinescu e greu de vorbit pe scurt și expeditiv, de aceea aleg un segment. Un bun prilej de reflecție la ce mai reprezintă astăzi călinescianismul îl constituie inițierea ediției critice integrale a publicisticii, în colecția de Opere fundamentale, coordonată de Eugen Simion. Numai primele două volume însumează aproape trei mii de pagini, din cele nouă sau zece mii câte se estimează că ar cuprinde în final ediția completă, finalizată în douăsprezece volume (vol. XI-XII, 2012). Restituirea este realizată de un colectiv alcătuit din Nicolae Mecu, Oana Soare, Pavel Țugui și Magdalena Dragu, condus de cel dintâi.

Răsfoiesc și recitesc primele două volume (apărute în 2006, cu o prefață de Eugen Simion, la Fundația Națională pentru Știință și Artă) din publicistica lui G. Călinescu, care acoperă intervalul 1920-1935. Este activitatea criticului între 21 și 36 de ani. Refac un documentar al tinereții criticului, pentru a vedea din această felie biografică „ce mai rămâne azi din G. Călinescu”, cum ne întreabă ancheta aniversară. E foarte semnificativ cum gândea el în tinerețe și cum și-a construit cariera.

Începuturile sunt ale unui posibil italienist. Debutează în 1920, în ziarul Dimineața, făcând rezumatul unor conferințe. Toate articolele din anii 1920-1925 sunt pe teme de literatură italiană și sunt publicate mai ales în revista Roma, cu sprijinul lui Ramiro Ortiz, mentorul studentului G. Călinescu. (Colaborarea la revista Roma va continua până în 1931.) În 1923, publică traducerea romanului Un om sfârșit de G. Papini. În 1926, debutează ca poet în Universul literar, frecventează cenaclul lui E. Lovinescu, iar în 1927 publică numai de două ori recenzii în revista Sburătorul. Apropierea de Lovinescu încetează repede. 1927 este anul unei lansări semnificative în critica publicistică: apare revista Sinteza, cu o existență efemeră (la începutul anului următor, își încetează apariția), unde este redactor; colaborează rodnic, cu unul sau două articole săptămânal, la Viața literară, desfășurând primul stagiu de cronicar literar, până la sfârșitul anului 1929. Tot în 1927, începe colaborarea intermitentă la revista Gândirea (cu articole despre V. Pârvan, Hortensia Papadat-Bengescu, E. Lovinescu, I. Teodoreanu, L. Blaga, Em. Bucuța, M. Ralea, Nichifor Crainic), sistată în 1929. Din aprilie 1930 până la începutul anului următor, colaborează la Vremea. În 1930, face o experiență nouă: scoate revista proprie Capricorn, din care însă nu apar decât două numere. Cea mai glorioasă activitate publicistică a sa se desfășoară la Adevărul literar și artistic din 1931 până în 1939, unde semnează săptămânal cronica literară și Cronica mizantropului, devenind unul dintre cele mai importante repere în presa literară interbelică. În 1932, apare Viața lui Mihai Eminescu, în 1933 – romanul Cartea nunții, iar, în anii 1934-1936, apar cele cinci volume din Opera lui Mihai Eminescu. Biografia și monografia operei eminesciene sunt încununate în 1935 cu Marele Premiu Hamangiu al Academiei Române. După ce fusese o vreme colaborator la Viața românească (1931-1934) și la România literară a lui Liviu Rebreanu (1932-1934), din 1935 și până în 1940, colaborează constant la Revista Fundațiilor Regale. Aceasta ar fi pe scurt și cu lacune dinamica activității și diagrama colaborărilor lui G. Călinescu în anii 1920-1935. La mijlocul deceniului patru, scriitorul (critic și istoric literar, prozator și poet) este o personalitate notorie a vieții literare, la numai 30-35 de ani. Delimitările sale succesive de E. Lovinescu, de Gândirea, de avangardiști și de noua generație vor constitui un ferment activ al clarificărilor estetice, atât pentru sine însuși, cât și pentru literatura interbelică în ansamblul ei.

G. Călinescu face distincție între faptul de a fi cronicar literar, a fi critic și a fi istoric literar, deși, bineînțeles, între aceste preocupări există o fructuoasă interdependență. „Sunt foarte mulți cronicari, dar foarte puțini critici, fiindcă puțini sunt aceia cari pot renunța la ispita legăturilor sociale” (I, p. 450; II, 484) – e o constatare pe care publicistul o reia de mai multe ori. Cronicile literare nu trebuie să facă un serviciu particular sau de grup, ci să exprime un adevăr cât mai detașat de conjuncturi; altfel, critica, o privire de sus și de la distanță, nu ar fi posibilă. Critica nu se confundă cu cronica literară: „Critica este o atitudine de sus, dintr-un turn bine așezat pe temelia culturii, dar foarte înalt” (II, 659). Ea se bazează pe o cultură ideologică și istorică și năzuiește să explice esențialitatea unui fenomen literar: „Numai o privire de sus, dintr-o conștiință aproape metafizică a sufletului liric, și dintr-o competență erudită a desfășurării formelor unei culturi, totul bineînțeles în funcție de intuiție artistică poate feri de haosul unei culturi artificiale, fără osie tradițională” (II, p. 740). Acesta este sensul confesiunii criticului în Ascensiune, publicată în Gândirea din mai 1928 (I, 332-338). Autoritatea în critică se dobândește pe calea unei ciudate, religioase abstrageri din lume, înlăturând orgoliul și încrederea în sine până la „umilința față de non-eu”: „Arta este acolo unde mă rănește desăvârșita libertate a lumii față de conștiință, desăvârșita minune fără prevedere. Iar cine nu se poate ridica cu spiritul până la nevăzut, neprevestit și rugăciune, nu știe prețui”. Treptele unei desăvârșiri spirituale a criticului, pentru a-și câștiga „demnitatea etică” („Artiștii sunt eroi, criticul trebuie să fie rege”), înseamnă ascensiune pe calea unei detașări de sine, o continuă ridicare în sus, pentru a depăși „orgoliul de a judeca”. E un mod de a evita, nu numai teoretic, relativismul impresionist. G. Călinescu se disocia în acest fel de modul subiectiv lovinescian de a înțelege critica. O va face uneori explicit, alteori indirect, ca în această afirmație din 1927: „Un critic este raportor al umanității, o monadă cu fereastră a eului universal. Autoritatea lui decurge din obiectivitatea spiritului, din putința de a anticipa adevărul ca sentință a vremii. Altfel, frumosul devine ceva relativ la moment și prin aceasta și relativ la individ” (I, 130). Instabilul impresionism lovinescian este substituit de permanența clasicismului. Definiția memorabilă a criticii este repetată într-un interviu din 1932, cu o țintă anti-lovinesciană explicită: „Criticul trebuie să fie un raportor al umanității, iar nu un reporter al oportunității. A admite mutația valorilor este a nega posibilitatea criticei” (I, 416).

G. Călinescu va evita să afirme statutul de artă al criticii, declarând că ea este creație sau, cum va specula mai târziu, în 1947, declarând că istoria literară este „știință inefabilă și sinteză epică”. Se cunoaște prea bine o altă condiție pe care o impunea criticii, aceea de a fi practicată de un creator care a eșuat într-un gen sau altul, proclamând critica „o activitate de înaltă simpatie între creatori pe diferite planuri ale spiritului”, iar „obiectivitatea ei se bizuie pe cultură și pe simțul organic de valoare, refuzat celor sterili” (II, 204). Exigențele călinesciene față de critică sunt copleșitoare și la ele trebuie să luăm aminte: „Ca un critic să nu poată să fie artist într-un chip oricât de modest, ca el să nu aibă nici o competență într-un domeniu de erudiție, să nu poată face un studiu de filologie generală sau de istorie literară, sau de filosofie etc. este un lucru cu totul regretabil. Iată de ce nu prețuim mare parte din critica de azi, profesată de oameni fără cultură sau cu o informație superficială de gazete” (ibidem) – sau de Internet, cum am putea adăuga, cu aceeași tristețe, pentru situația actuală.

Un publicist febril, ancorat în actualitate, și-a construit în paralel o vastă operă de sinteză. Nicolae Manolescu a procedat la fel, în alt timp și folosind alte elemente de construcție, dar păstrând anvergura spiritului critic.

Frecventarea criticii lui G. Călinescu poate reda „bucuria de a trăi în intimitatea clasicilor” (II, 661), poate reinventa acel atât de necesar sentiment de „contemporaneitate în clasicitate”, care ne lipsește astăzi într-un mod atât de păgubitor pentru integralitatea și integritatea literaturii române. Uitându-l pe G. Călinescu sau refuzându-i arogant posteritatea, nici nu știm ce pierdem: simțul valorilor clasice, permanente, ca rațiune a existenței umane.

IOAN STANOMIR

Mitizării și elanului hagiografic trebuie să îi urmeze, în cazul lui G. Călinescu, ca și al altor colegi de promoție intelectuală, examenul critic. Spre a folosi o formulă lovinesciană, revizuirile sunt inevitabile și salutare. Postura de pontif al criticii, consolidată vreme de decenii în comunism, poate lăsa loc unei aprecieri mai nuanțate și atente.

Și dacă unghiul etic înfățișează un Călinescu pregătit la acomodări totalitare imunde și la acrobații dezgustătoare, cu nimic mai puțin amorale decât ale unor Sadoveanu sau Ralea, ilustrând această condiție a complicității intelectuale în comunism, nici opera sa nu rezistă intactă, asemeni unui bloc de marmură neafectat de curgerea secolelor. Istoria pe care o consacră literaturii române poate fi citită astăzi, cu detașare ludică, ca un roman polițist sau de mistere, iar nu ca o frescă cu ambiții de obiectivitate. Geniul lui Călinescu , incontestabil, este vizibil în arta formulărilor, în ambiția de a oferi istoriei literare plasticitatea unui tablou și vitalitatea polifonică a unei simfonii. Arta sa critică își atinge, poate, cel mai înalt punct în impresiile asupra literaturii spaniole, acolo unde erudiția este dublată de empatia muzicală a stilului.

Se poate argumenta, iar acest argument ar fi fost privit de Călinescu însuși cu detașare amuzată, că vocația sa de romancier va fi prețuită de posteritatea postmodernă mai mult chiar decât latura sa critică. Formula de roman călinescian, întemeiată pe parcursul unui deceniu, de la Enigma Otiliei la Bietul Ioanide, este barocă, seducătoare, dominată de un gust al mizantropiei temperat de înclinația ironică. Călinescu triumfă ca romancier, chiar și acolo unde propaganda maculează textul, precum în Scrinul Negru. Claviatura sa este, în momentele de maxim rafinament, spectaculoasă prin anvergură și sonoritate: Enigma Otiliei este capodopera ce permite reinventarea realismului ca sinteză de panoramă a diformităților și de roman melancolic al educației sentimentale.

Moștenirea lui Călinescu este tocmai această paradoxală natură proteică. Arta ficțiunii trece în critică, iar mâna criticului se simte în roman. Geniul său extravagant își află formula memorabilă de Ianus Bifrons.

CORNEL UNGUREANU

Dacă mai credem în viitorul literaturii, ar trebui să răspundem: TOT. Dacă avem îndoieli, răspunsul meu e în Arta paricidului la români. G. Călinescu e acolo, alături de Sadoveanu, Arghezi, Camil Petrescu și alții – copii din flori ai scrisului românesc. Am arătat acolo de ce „au crezut ei în noua lume”. Dar nu m-am oprit acolo pe larg asupra geniului călinescian, deși cred, desigur, în viitorul literaturii.

Anchetă realizată de TUDOREL URIAN