lumea teatrului
ALEXA VISARION

Setea tăcerii în spectacolul de teatru

Articol publicat în ediția 9/2019

Ascultă tăcerea de aici, de pe scenă. Îţi dai seama câtă energie spirituală, câte sentimente, sincere şi jucate, râs şi furie şi pasiuni şi cine mai ştie ce. Toate acestea există în continuare aici, închise în acest spaţiu, îşi trăiesc viaţa lor secretă, neîntreruptă. Uneori le aud, deseori le aud, uneori mi se pare că le văd.

(După repetiţie – Ingmar Bergman)

În marile spectacole, dintotdeauna găseşti substanţă epică, analiză socială, cruzime rituală, poezie tainică, introspecţie… Contradictorii, ireconciliabile, fără complicitate, fără sinteză,. stau unele lângă altele, şi semnifică iluminarea teatrului.

Adâncimea textelor exponenţiale, cu contrastele lor izbitoare şi amestecul impur de stiluri, evocă dizarmoniile muzicii atonale, a cărei discordanţă exterioară e o reflecţie a discordanţei vremurilor. Comicul şi tragicul, cerebralul şi rafinatul, vulgarul şi brutalul se întâlnesc şi se întrepătrund în plasma expresivităţii. De aceea este mai important într-o epocă haotică ca a noastră, de a transmite această disonanţă pentru a ajunge la „adevărata unitate“ a artei scenice, decât de a căuta o armonie factică, liniară. Această desfăşurare neîntreruptă de stări constituie unitatea de sens a teatrului, reflex al fluxului energetic ce parcurge tot ce e viu. Este spectacolul relevat prin interpretare. Este teatrul relevat printr-o nesfârşită reprezentaţie de coduri invizibile.

Trebuie să ne îndreptăm privirea spre teatrul cel viu. Nu are rost să selectezi fragmente de valori teatrale şi să le înşiri ca pe nişte cărţi de joc pe suprafaţa magică. Nu putem construi teatru prin imitaţie. Ne interesează ambiţia, riscul, aventura… Fiinţa este ultima temă a artistului. Aventura de a pătrunde oamenii şi lumea lor în acţiune, în relaţie provocatoare cu existenţa umană. Cum spunea atât de simplu Brook: „Chintesenţă şi praf“.

Teatrul oferă spaţiul în care creaţia se poate mişca liberă între lumea din afară şi lumea dinăuntru. Puterea şi miracolul textelor se nasc din faptul că ele prezintă omul în toate aspectele sale deodată. Principalul mijloc de expresie este tăcerea din cuvânt şi cuvântul cuprins în tăcere. Tăcerea conţine înţelesuri în prag de mărturisire… Totul reprezintă, nimic nu e

Teatrul nu are nimic definit odată pentru totdeauna. E experienţă continuă… Simultană cu trecerea spre şi înspre moarte. Realitatea e că textul poate cuprinde într-o frază atât de multe înţelesuri diferit posibile, încât adesea adoptăm un punct de vedere simplist al siguranţei şi evidenţei şi suferim pierderi esenţiale, atât la nivelul seducţiei şi atracţiei plurale, pe care am putea-o câştiga, provocând potent contradicţiile ce-i întreţin vitalitatea ambiguităţii. În teatru, cuvântul este labirint iluminat de interpretare. El, călăuzeşte necunoscutul prin mărturii vii. Nu are astâmpărul unei certitudini. Este plurifocal înăuntrul unei identităţi virgine care conţine puncte de reper ale psihologiei, acţiuni de toate felurile, o zugrăvire a scenei şi o zugrăvire a timpului, încât dacă faci într-adevăr muncă de „forare“, şi cauţi toate filoanele tăinuite în el, te alegi cu o cantitate uriaşă de mici reprezentaţii în desfăşurare, care întreţin veşnic un spectacol ascuns, dar viu şi agresiv.

Jocul se descifrează prin jocul secund.

În S/Z, Roland Barthes numeşte un text clasic o galaxie de înţelesuri, deoarece conţine o mulţime de sensuri. „Plăcerea textului sau mai exact încântarea sa este descoperirea progresivă a noi sensuri în acelaşi text, exact la fel cum descoperi perpetuu noi femei în cele cu care întreţii relaţii intime.“ (Jan Kott). Un text trebuie să fie citit prin celelalte texte pe care le conţine: cele care îl preced şi cele care îl urmează, cele pe care autorul le cunoştea şi cele pe care nu le cunoştea şi nu le putea prevedea. Odissea e în Ulysse şi în prezent Ulysse e în Odissea. Cartea lui Iov e conţinută de Beckett şi astăzi Beckett e conţinut în Cartea lui Iov. Eneida, pe care Shakespeare o cunoştea este în Furtuna, la fel şi Divina Comedie, pe care nu o cunoştea. Operele de artă trăiesc în acelaşi timp într-o infinitate de dimensiuni.

Poţi privi piesa aşa cum a fost scrisă, o poţi trata ca pe un document istoric, poţi considera înţelesul ei ca o expresie a unor emoţii umane ce se continuă, o poţi privi totodată ca pe un mit care trăieşte prin capacitatea lui de a fi modificat sau poţi privi întreaga operă ca pe o invenţie a realităţii imaginaţiei poetice care se numeşte teatru. Toţi marii dramaturgi scriu despre jocul oamenilor – numit viaţă. Jocul este un semn al destinului intraductibil, dar capabil să provoace şi să întreţină o stare a individului, o stare a existenţei, şi o stare a lumii. Deci, nivel psihologic, ontologic şi cosmic. Teatrul între dat şi inventat, între real şi imaginar, naşte o incitantă trăire de destăinuiri histrionice. Baza histrionică a textului este comună tuturor autorilor de la Eschil, Sofocle, Aristofan şi Seneca, la Shakespeare, Cehov, Caragiale, Büchner, Strindberg Pirrandello, O’Neill, Ionesco şi Beckett… În comediile sau tragediile lor, cu umor şi rafinament, cu violenţă subtilă şi poetică impun un unic personaj principal – Teatrul. Pe scenă se joacă timpul, dimensionându-i incertitudinea şi veşnicia, se joacă istoria, dragostea, moartea chiar, lăsându-ne liber şi fascinaţi de Tot în puţin şi puţin în Tot. Bineînţeles ştim că piesele au fost scrise într-un anumit moment, dar ele sunt totodată libere de identitate concretă, de psihologie rigidă, de canoane academice, de reguli vechi şi noi ale teoriei artei.

Sunt însemnele necuprinsului.

Middleton Murry crede, de exemplu, că Shakespeare este un «posedat“, fiindcă „acţiunea lui se întâmplă când el scrie cu mintea, cu gândul şi cu sufletul deopotrivă. El află ceea ce crede chiar în timp ce scrie. El descoperă în procesul scrierii, de aici derivă caracterul imediat al pieselor sale.“

Fuziunea leagă contrariile şi permite caracterului senzorial al cuvintelor să aibă intraductibilitatea vieţii, să explodeze energii poetice în mai multe direcţii, să înlocuiască un punct de vedere cu o multitudine de viziuni diferite.

Inteligenţa spectacolului, obligatorie astăzi, are mai multe straturi de interogaţii decât am putea descoperi noi. Dar această „inteligenţă inconştientă“, cum o numeşte Carlyle, este teatrul în stare pură, fără a fi provocat de un plan meditativ, preconceput sau de o virtuozitate formală.

Ceea ce ştii şi ceea ce simţi rămâne în conflict.

Această mistică a tăcerii este susţinută şi resimţită prin vulnerabilul uman al teatralităţii care la rândul său se metamorfozează în identităţi de timp spectacular încifrate în poetici teatrale. În această contradicţie constă esenţa măreţiei regizorului, faptul că el descoperă ceea ce crede, pe măsură ce înaintează, şi, astfel, tot ceea ce spune prin imagini scenice nu se poate reduce la câteva sentinţe, la dogme. Uneori, criticii, vor să organizeze lumea artei şi s-o transforme într-o coloană ordonată care se întinde pe toată lungimea unei pagini de ziar sau poate fi parcursă în paginile unei cărţi. Ei îşi închipuie că artiştii teatrului creează pentru a afla ce cred şi nu pentru că ei cred ceva şi de aceea nasc un spectacol pentru a demonstra o diagramă a ceea ce gândesc cu întreaga lor făptură.

Să ne amintim că tot Middleton Murry scria : „Sunt cumva un eretic în ceea ce priveşte Regele Lear(…) Descopăr aici tulburare, ezitare, nesiguranţă şi o permanentă întrerupere a pasiunii dominante. Vreau oare să spun că Shakespeare nu ştie ce gândeşte ? Ei bine, dacă spuneam că el nu cunoaşte răspunsurile în Regele Lear când îşi pune întrebările despre viaţa şi moartea însele, că este în necunoştinţă de cauză, nu spuneam absolut nimic. Suntem cu toţii în necunoştinţă de cauză când suntem confruntaţi cu aceste întrebări.“

T. S. Eliot a spus despre Hamlet că e o „piesă proastă“, fiindcă nu oferă nici un răspuns în nici o privinţă, nici cu privire la erou, nici cu privire la situaţia politică, nici cu privire la dragoste, nici la nimic. Lui nu-i plăceau întrebările fără răspuns. Dar Shakespeare nu a scris piesele sale pentru răspunsuri, ci doar pentru spectacolul tragic-comic al întrebărilor sau, mai bine zis, pentru interogaţiile al căror răspuns viu, imediat, direct şi simplu e doar arta teatrului. Dacă vorbirea pe scenă e mare, Tăcerea e şi mai mare… Tăcerea se vizualizează într-o „catedrală de sensuri“ (Antoine Vitez).

Teatrul modifică imaginea propriei noastre vieţi în timp ce cultivă viaţa acestei imagini. Imaginea teatrală contemporană poate fi imaginea imaginaţiei ce obligă realul la explozii succesive ce-i fortifică ieşirile labirintice. Există un teatru al nefiinţei ce se referă demonic la spectacolul ascuns în existenţă. Scena lasă viaţa pradă spectacolului adevărurilor ei. Scenicitatea nesfârşită a acestor adevăruri poate fi asimilată de fiecare epocă diferit. E deschiderea „uşilor închise“ fără explicarea gestului, fără morală, fără ideologie. Cuvintele vii sunt actorii, iar acţiunile lor sunt existenţă-atmosferă, necesară interpretărilor spontane a acestor sonorităţi întrupate fără nicio îngrădire.

Spectacolul te dispersează de fiinţă, ispitit fiind de mistuirea în ascunsul şi extazul începuturilor eterne, ca joc dublu al trăirii şi melancoliei. Te întrebi dacă nu e mai bine să trăieşti fără să mai ai nevoie de tine însuţi în timp ce te încarci cu o energie vitală pentru suferinţă şi încredere.

Teatrul se naşte din pasiune sfidând echilibrul, prudenţa, ce au fost întotdeauna paralizante. Misteriosul „mesaj“ al scenei nu are gând, ci stare, nu are desluşire, ci răspântie, nu e transmisibil, ci trăibil.

Este îngrozitor să trăieşti între oameni, dar ce rost are să trăieşti fără ei? Cine nu iubeşte oamenii şi în acelaşi timp nu simte o scârbă infinită pentru ei nu înţelege nimic din echivocul acestei existenţe de spectacol.“ (Nietzsche)

Oamenii nu merită decât o singură faptă demnă de inutilitatea existenţei lor – Teatrul conştiinţei sceptice, temperamentale şi ironice – iluzorie în concret , desăvârşită în iluzie. Viul teatrului poate fi sufocat de comentarii, ridiculizat prin ignoranţa clarificării. Cercetarea universului spectacular este o explorare similară celei făcute cu anumite tipuri de raze X, în care schimbarea perspectivei dă o senzaţie de densitate.

Gradul de viziune care sălăşluieşte în operele exponenţiale este ecoul tăcerii ce ne permite să căutăm vocea ce l-a născut „produs al naturii adânci ca natura însăşi.“ (Novadis)

Teatrul şi viaţa sunt într-un raport de vecinătate, nu de opoziţie. Această lume fluctuant demonică a fiinţei este locul ideal pentru captarea energiei circulare a tăcerii slujite de cuvinte invizibile.

Plăcerea şi voluptatea au corporalitate şi se manifestă atât pe scenă cât şi în public.

Nimic nu tulbură mai provocator emoţiile singurătăţii decât vocea omenească prin cuvintele-actori. Omenirea este o „ruină de reflexe“ rezistentă la înscenare.

Cu cât se găsesc mai multe răspunsuri, cu atât rămân mai multe întrebări.

Totul în egală măsură poate fi primit sau refuzat, nu mai interesează de mult cum e teatrul şi cum suntem noi. Nimic n-ar tulbura identitatea polifonică, dacă viaţa ar fi mai mult decât o aparenţă de substanţă. Parodierea este tragică în semnificaţiile sale „ascunse“, oferite teatrului. Greşelile imaginaţiei întreţin spectacolul unei lumi lipsite de sens fantastic. Teatrul întronează această dimensiune esenţială a dilatării realului în amplitudine fantastică prin setea tăcerii.

Oglinda-partener a teatrului se spune că e viaţa. Oglinda nu numai că reflectă, dar şi generează lumină.

Dar traiul existenţei nu rezistă nici calculului, nici intuiţiei şi nici chiar îndoielilor. O închipuire ce-şi asumă prerogativele de realitate.“ (Nietzsche)

Vibraţie dezlănţuită de pretexte, spectacol-martor prin dezlănţuire poetică. „Prin gândire nu te poţi înşela, nu poţi să fii. Omul gândeşte ca să nu fie. Filosofia n-a fost niciodată o soluţie.“ (Nietzsche) Ea e un sistem de întrebări, înfundături… cum spune Cioran… Cea mai înaltă formă a neputinţei… Ea poate fi umilită, dezarmată până la ridicol prin Teatru… dublul său activ.

Cuminţenia, dilatată de un vag patetic, atâta-i filosofia – reacţionară –, instinctul filosofic e o expresie a pauzelor timpului. (E.Cioran)

Teatrul e o acţiune impură raportată la timp, la inevitabil; e o soluţie pentru cine vrea să fie… Oamenii se dăruiesc teatrului, artişti şi public din imposibilitatea de a privi realitatea în faţă fără să o descopere – irealitate.

Veşnicia capătă sens în durata de timp şi spaţiu a unui spectacol.

Existenţa se reduce la alternanţa dintre plictiseală şi „activitate“. Spaima de ireal e motivul ultim al actului. Căci orice actualizare ne umple de iluzia existării. Acţiunea raportată la timp ne seduce, ne orbeşte şi ne împiedică astfel să ştim că e înşelăciune. Nimic nu e mai întăritor decât să aderi la o ficţiune, nimic nu e mai plăcut decât să zvâcneşti ca înfrânt teoretic al unui destin pe care nu-l cunoşti niciodată.

Epocile mari nu se măsoară după idei, ci după pulsul ce le agonizează triumful, durerile sau laşitatea.“ (Lev Şestov)

Happy end-ul e întotdeauna teatralitate ironică, speranţa dezamăgirii virtualizată de iluzie. „În orice nefericire nu există decât o primejdie; când cel ce suferă nu vrea să creadă că nefericirea este fericire.“ (S. Kirkegaard)

Teatrul te obligă să accepţi existenţa ca pedeapsă suportabilă prin histrionism, viaţa ca eroare, dimensionată prin înţeles poetic. „Omul se rostogoleşte de la Copernic încoace din centru spre necunoscut. Lipseşte răspunsul la întrebarea, De ce ? – dar răspunsul e chiar acurateţea întrebării.“ (Nietzsche)

Amăgirea prin joc, jocul ca dublură a înţelesului existenţei de neînţeles devin spectacolul ei de sens. Poate ascuns, sigur tăinuit în tăcerea care gândeşte…

Teatrul stopează risipa de energie vitală, transformând-o în stare emoţională dilatată excesiv în comuniunea de grup a trupei. Mulţi şi singuri, singuri şi mulţi. Împreună. Destinul unei seri de spectacol este redarea vitalităţii extenuate de existenţă printr-o imagine caleidoscopică ce luminează un întuneric ştiut şi neştiut de întreaga comunitate. Să dai totul şi să nu primeşti nimic este noua provocare a speranţei pe care reprezentaţia de destin a artei teatrului o tăinuieşte în scenă.

Iluzie şi utopie deopotrivă.

Umanitatea nu avansează, ea nici măcar nu există. Aspectul de ansamblu este acela al unui atelier experimental imens, în care câte „ceva reuşeşte răspândit prin toate epocile, altele, nespus de multe eşuează, în care orice ordine, logică legătură şi necesitate lipsesc.“ (Nietzsche)

Teatrul este o incandescenţă ce ne continuă întru desăvârşirea sfârşitului. Nu scapă nimeni de viaţă!

Scena e doar călăuză.

Dacă Occidentul se impune prin coerenţă, Orientul chiar de aici de la porţile sale reclamă viziunea.

Am zis râsului: eşti o nebunie! Şi veseliei: ce te înşeli degeaba!“ (Ecleziastul)

Pretutindeni, în răspântiile de nelinişte ale teatrului se caută umanul… Dintotdeauna rosturile pătrund ilicit în suflarea de foc a degradării. Înăuntrul nostru o lume, în afara ei un univers. Căutători de interogaţii meteorizăm mascat încercările de desluşire ale propriei fiinţări, înconjuraţi de cer şi surpaţi în haos… călătorim prin rotaţii.

Tot ce e decis se clădeşte pe „orice ar fi”“ (Nietzsche)

Căderea în pustiul solitudinii poate fi o şansă a unui dialog intens în care victoriile sunt mereu amânate.

Înţeleptul îşi are ochii în cap, trăind în lume, iar Nebunul umblă în întuneric trăind în propria-i lume. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă.“ (Ecleziastul)

Aici e sursa energiei artei interpretative – o încercare de a explora sonorităţile tăcerii, dar şi strigătul ei.

Suflul teatrului a rămas viaţa…

Spectacol al auzului din văz… Lumină şi tăcere.