recenzii
Simona-Grazia Dima

Veghea luminoasă a iubirii

Articol publicat în ediția 10/2019

Prolificul poet teleormănean Florea Burtan se înfățișează cititorilor cu un nou volum, premiat de Filiala București – Poezie. La o lectură grăbită, autorul ar putea fi caracterizat drept un neoromantic atent la canoanele versificației și ale rimei, întârziat – prin viziunea candidă, pigmentată de subtile irizări și reminiscențe din imemorialul folcloric – într-o lume demitizată, dezvrăjită prin accesarea brutală a tuturor tainelor. Florea Burtan însă, devotat scrisului cu toată ființa, vădind un îndelung exercițiu stilistic, știe să evite clișeele, previzibilul discursului, activând un ritual de sorginte inițiatică. De altfel, într-un poem de o factură distinctă de a celorlalte din volum, își mărturisește preocuparea: „Să trec ultima vamă și să dezleg/ Ademenitorul mister” (M-au zidit în lacrima lor).

Lirica de esență superior erotică a lui Florea Burtan impresionează tocmai grație concentrării și retractilității ei accentuat moderne și incitante, fără a trăda credința în sursele străvechi ale lirismului. În centrul său se află icoana atemporală a iubitei – și nu întâmplător am folosit acest cuvânt. Chipul iubitei este „nemărginire din altar de rai” (Pașii respiră drumuri fără drum), iar trupul îi e cioplit „din crucea lui Cristos”, cuplul fiind vegheat, în deambulațiile sale, de îngeri.

Deși imaginea suverană a femeii este pictată în tușele generoase ale unui regim paradiziac, prevestind, amăgitor, intens carnale delicii, lucrurile stau, de fapt, cu totul altfel. Rolul complicatului protocol erotic, mai degrabă o contemplație „asupritoare”, ce reclamă puterea de a rezista absorbției fără rest în magma iubirii, este acela de a păstra intactă și de a amplifica „taina dintre noi/ Și liniștea de jar dintre secunde” (Nu stinge lampa, las-o-n priveghere). Vibrația acestui afect absolut se împlinește prin rodnicul „taifas”, purtat în jubilația unei epifanii demne de o noapte a Învierii. Este incandescență, consumare de sine sub semnul focului: „Ca o flacără ard, pereții cad peste mine,/ Nu-mi pasă dacă-mi va fi dat să și mor./ Ce clipe înalte! Rabd și mi-e bine” (Ca o flacără ard, pereții cad peste mine).

Tulburător, iubita se adresează dintr-un timp echivoc, dintr-un vag trecut, iar tristețea ireversibilului sugerează firea îngerească a acestei făpturi, rostul ei purificator, de a ști să oblojească rănile din inima partenerului ei, dar și de a-i răsfoi sufletul ca pe o carte.

Deținător al unei rafinate științe a discreției, misterului și insolitării, Florea Burtan oprește orice dezvoltare în plan orizontal – mundan și activ – a proiecțiilor sale fantasmatice, pentru a introduce un ansamblu imagistic de o natură exaltantă. Astfel, figura frumuseții feminine nepieritoare devine, pentru mereu tensionatul protagonist poetic, un stimulent de ordin metafizic, justificarea, nicicând trădată, a imboldului ascensional ce-l animă.

Nimic nu perturbă liniștea supraumană a iubirii, spațiul intangibil, străbătut de lumină, unde frunzișul se multiplică luxuriant, fără a obosi, imun la strădaniile de zădărnicire, neputincioase, ale răuvoitorilor. Acolo cea visată apare în lume din „albastre tărâmuri”, iar tălpile ei sunt „nuferi arzând”, în vreme ce „De jur împrejur – nesfârșire de ape./ De jur împrejur – raze îndoite de vânt” (Însinguratul paznic de far). Arderea de tot prin eros îi umple pe îndrăgostiți de o „misterioasă lumină” și îi face receptivi la „Duhul plutitor al liniștii devastatoare”, dar reușește, în acele clipe extatice, și să-i conecteze la spiritualitatea străbunilor, la arhetipurile atemporale: „În sobă, ardă focul blând și tânăr,/ Ca amintirile uitate în părinți” (Să fie iarnă și să ningă-ntruna), căci ei au depășit limitările: „Nu lua seama la cei ce ne strigă,/ Suntem așa de tineri și de bătrâni”. În opulența decorului spiritual, simbolistica bradului ori a nunții operează, la modul cel mai firesc, joncțiunea cu vremurile de odinioară (sintagmă pomenită în subtitlul volumului).

Totuși, erosul, în ipostaza temporală a manifestării sale, ia, la un moment dat, sfârșit. De aici, obsesivul semnal dat de stingerea lămpii („Lampa e pe stinse” – se afirmă în poem), semnalând mistuirea vieții, a putințelor creatoare. Inevitabil, intervin, deci, în acest complex de situații, încenușarea, vremea ostilă, refluxul sorții, aflată, brusc, într-o programatică, parcă, retragere, covârșirea existențială – coaliția unor factori negativi ce blochează și întârzie împlinirea dorinței. „Sunt pustiu și singur, în odaia rece,/ Întocmesc cuvinte, fără de răgaz./ Mirele din mine încă mai petrece,/ Obsedat de-al lumii nesfârșit talaz” (Stau în priveghere, resemnat și mut). După finis, eroul devine asceticul locuitor al unui cătun izolat, loc unde poștașul nu izbutește să străbată. Îmbrăcat în straiele mizere ale abandonului și ocupat să taie lemne, însetat și flămând, el își dă, simbolic, foc amintirilor.

Amurgul, iarna, setea prin care i se refuză protagonistului o cană de apă figurează alte ipostaze ale unui fatum restrictiv, constituind totuși un bun prilej de concentrare asupra destinului, asupra traiectului parcurs. Dar, chiar și în aceste cele mai triste momente, îndrăgostitul nu uită să pună, aprinsă, lampa la geam, expresie a veghii nestrămutate. Cătunul, arborii goi reprezintă scenografia noii stări de fapt, una de încordare și asceză.

Cu toate că face referire la o călătorie perpetuă (cu trenul…), titlul adaugă și sugestia zodiilor – în cazul eroului liric, potrivnice, căci sunt „amare”, populate cu oameni „indiferenți și străini”, în vreme ce, prin contrast, iubita întruchipează coincidența cu propria făptură, cu intimitatea supremă a sufletului său. Ea este însă, totodată, frumusețe pură, independentă, ce nu dă „seamă nimănui” și, tocmai de aceea, posedă haruri mântuitoare. „Te priveam, cu rana rezemată/ De-al tău chip indiferent și pur,/ Parcă izvorai din altădată,/ Cu un crâng de raze împrejur” (Erai, toată, miere păcătoasă). Nimic mărunt în conotațiile acestui imbold senzorial: „Frumusețea ei nu avea niciun fel de hotar,/ Era vie, pulsa, urca în mine, devorator,/ Îndepărta cenușa înghețată pe minutar,/ Mă provoca, fără aripi, clipe nesfârșite să zbor” (Dintre toate frumoasele…).

Drumul (căci există, întotdeauna, o cale de străbătut spre bucuria fără hotare) este săvârșit într-o șaretă la care a fost înhămat „un pui de vânt” (Am tras șareta lângă scară), iar călătoria este pronunțat meditativă – urma ei se pierde în nevăzutul poeziei: „În noaptea asta n-am să vin acasă./ În noaptea asta am să fiu pe drum,/ Într-o șaretă de iluzii trasă/ Pe sub miresme de salcâm. (…). La ceas târziu îmi voi aduce-aminte/ De cel mai am fost și nu mai sunt/ Decât o întocmire de cuvinte/ Ce lasă urme dincolo de gând” (În noaptea asta n-am să vin acasă).

Florea Burtan știe să-și conducă lectorul, în ritmul unor susținute cadențe muzicale, spre intuirea tinereții fără sfârșit, proprie dragostei curate, acolo unde omul ajunge „tânăr și teafăr, ca mireasma din crâng”.

Florea Burtan, Tren printre zodii. Poeme de odinioară,

Cluj-Napoca, Editura Neuma, 2017.