Nu! Nu e vorba despre cine știe ce obscuri epigoni ai gigantului de la Hobița, ci despre două „personale” de pictură (deschise la Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu” din Târgu Jiu) a doi tineri artiști de excepție, care au avut onoarea de a expune în timpul (și după, bineînțeles!) colocviul Brâncuși, din toamna acestui an. A fost o ediție foarte densă în evenimente, cu atât mai mult, cu cât, în cadrul acesteia s-a desfășurat nu doar festivitatea – devenită tradițională – de acordare a Premiului Național de Sculptură „Constantin Brâncuși”, pentru anul trecut, dar și Gala Premiilor Uniunii Artiștilor Plastici din România. Emblema semantică și tema dezbaterilor a fost împlinirea a 81 de ani de la inaugurarea Complexului monumental de la Târgu Jiu, dedicat eroilor din Primul Război Mondial și realizat, în 1938, de către Constantin Brâncuși…
Geomorfism – Emilia Persu. Absolventă a Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, pictură, clasa Florin Mitroi. Pictor, dar și manager cultural ori curator al unor expoziții internaționale de artă românească, participantă la nenumărate ateliere de creație, simpozioane și festivaluri, Emilia Persu compune, cu predilecție pe suprafețe mari, veritabile eseuri existențiale, cu narațiuni implicite, în care doar se ghicește un erou. Din păcate, însă absent. Astfel că geomorfismul din care își revendică, chiar declarativ, sușa – la prima vedere, lucrările lasă impresia unor secțiuni dintr-un înveliș inert – este, în realitate, antropomorfism. Unul clocotitor și versatil, foarte bine camuflat, pe baza unui cod nedeclarat și omis cu astuție. Tușa este largă, ductul e amplu, iar forța emanată pare de o lăcomie ce atinge uneori voracitatea. De aceea, tablourile ei, dincolo de aparența unei caligrafii a cumințeniei posibile în care este travestită viziunea, dau, de fapt, impresia unei dezlănțuiri devastatoare, prin care simți periculos cum privirea îți este atrasă într-un vortex nimicitor, care te înghite.
Explicația constă în faptul că există în pictura Emiliei Persu o formă de hedonism mental intens, o eliberare în magnificența unui mister mâhnit, un soi de juisență eterică, ondulatorie, de sensibilitate senzorială inexprimată, de voluptate nevinovat virulentă, tocmai de aceea diafană, un hedonism însă de grad doi, am spune, ca un „joc secund mai pur”. Un fel de cult al plăcerii ascunse, ce trece dincolo de epiderma supra-excitată a sulemenelii creatoare, prin care artista țese – aidoma unei arahnide harnice și discrete – pânza transparentă a unui eudemonism doar simbolic. Dacă nu chiar dezolant de trist. Formele erecte pe care le întrevede subconștientul creator provin dintr-un corp propriu de semnificații aparte (tocmai de aceea, îmi pare că nu întâlnim proiecții accidental-orizontale!). În adâncurile insondabile ale straturilor aparent lipsite de viață (geologia are doar uneori parte de respirații, cum ar fi, de pildă, vulcanii sau gheizerele), în cavități disimulate în spatele scoarței, e posibil să bolborosească inavuabile elanuri vitaliste și încatenări hiper-organice, surprinse într-un dinamism imprevizibil de năprasnic, precum lava ce stă să buiască prin hornul vulcanului.
Emilia Persu pare – cel puțin în tablourile din expoziția de la Târgu Jiu – semnatara unui tratat de non-beligeranță între timiditate sapientă, extaz prudent și torpoare melancolică.
Între sacru și profan – Marius Barb-Barbone. Cel care se alintă singur „Barbone” (adică un bărbos, dar și „unicul” Barb, the special One!) este unul dintre cele mai originale personaje de la Curtea artelor românești. Ceva între un menestrel răgușit, lovit de accese de romantism atroce, uneori antic și… era să scriu Acceptat (!), un povestaș hâtru pornit să-i înveselească pe curteni cu narațiunile sale savuroase, spuse în grai ghiduș ardelenesc. Numai că expoziția de la Muzeul Județean Gorj a fost departe de orice motiv de agrement și de distracție fabulatorie nastratinescă. Subiectul său este unul cât se poate de serios și de reflexiv. Sacrul și profanul sunt două categorii moral-estetice fără nicio legătură cu amuzamentul, pe care artistul, travestit în gânditor grav și interpret al conceptelor sfințite din Antichitate și până azi, le transferă în plan estetic. Un plan estetic provocator, fiindcă tehnica abordării și analiza subiectelor subjacente ce derivă din tema principală este presărată ici-colo cu capcane ingenioase ce pot duce la topirea semnelor într-un singur creuzet, la o aglutinare semantică (ultima dintre intențiile artistului). Ele trebuie depășite cu dibăcie și tenacitate, lăsând privirea să denișeze singură dedesubturile (luminoase, nu întunecate!) ale acestui spectacol, fiindcă expoziția lui Barbone chiar așa pare: un carnaval.
Expoziția se împarte în două module disproporționate ca spațiu: grafică și pictură Salonașul de grafică este decorat cu penițe în linii grațioase, cu viziuni gracile, delicate (ai zice că sunt haiku-uri scrise pe o stampă japoneză!), în care transpar, parcă vin din spate, valuri-valuri, numeroase elemente vizuale de sorginte antică (fragmente de piatră heraclitică, coloane, frontoane, capiteluri, motive decorative etc.). Pe ele se bazează creatorul, încă de la începutul carierei sale de artist, pe această obsesie a detaliului dedus din hăurile nevăzute ale Istoriei (dar un detaliu nu rece, nu inert, nu lipsit de viață, ci ornamentat cu mici tente semantice aluziv-anecdotice). Sunt resturi ale unei civilizații cândva înfloritoare, fragmente de mit, dar și fărâme ale unui nesfârșit proces de ruinanță (termenul îi aparține profesorului arhitect Augustin Ioan), adică ruina constantă, ruina de durată, ruina care doar se naște, dar nu mai moare niciodată, intensitatea ei fiind reglată doar de masticațiile Timpului.
Pictura lui Barbone, care ocupă mai multe săli ale muzeului, se prezintă exact la opusul graficii, adică este flamboaiantă, clocotitoare, eclatantă, briliantă, epustuflantă. Aici cred că se află dimensiunea dionisiacă a viziunii artistice, efilată direct din pornirile consumiste sufletești ale creatorului. Răbufnirile explozive de culoare, vitriolarea privirii prin tonuri puternice, elementele de surpriză stupefiantă, atât în ce privește cromatica, dar și compoziția, ar fi exponentele unei grave incongruențe, însă nu dintre sacru și profan, ci dintre apolinic și dionisiac. Nostalgia incandescentă după Paradisul pierdut, amintirea frugală a Vârstei de Aur, o anume teatralitate a decorului în care are loc combustia, calcinarea tuturor normelor de compoziție, urmele de antropomorfism lipsit de orice edulcorare, precum nuduri porționate care parcă zboară prin Timp, apoi, simboluri grave aruncate pe pânză ca niște interjecții (coloana, capitelul, mărul, aripa, ochiul, spirala etc.) – acestea sunt notele ce compun semantica particulară, prin care artistul încearcă (de remarcat că, uneori, chiar cu mijloace ludice!) să deslușească filonurile de sacru ascunse în adâncimile profanului.
Sfâșiat duios de o haită de antinomii nemiloase, Marius Barb-Barbone se răsfață sublim într-un histrionism ce-l absolvă de orice responsabilitate stânjenitoare.