proză
GEORGI CRISTU

INCURABILUL PACIENT

Articol publicat în ediția 3/2020

Sărutmâna, domnișoară, iată, a venit momentul să ne cunoaștem. E un fel de-a spune „să ne cunoaștem”, pentru că întotdeauna se dovedește că nu știm mare lucru. Dumneata m-ai chemat, așa mi-a zis, în drum spre cabinet, gardianul Vasilache. Cred că este a zecea oară când trec pragul acestei încăperi, iar tu ești al treilea psiholog peste care dau aici la centrul terapeutic. Știu din experiență că rezultatul acestei întrevederi va fi o porcărie, dar mai bine să admitem că va fi zero – sună mai academic. Vasilache mi-a mai șoptit pe hol că dentistul ți-a limitat comunicarea la limbajul semnelor. Așa, și? – vei mima. Va fi ca un joc de societate în doi pus la cale de dințarul tău. Ei, prin câte cazne nu trece o femeie, ca să-și păstreze zâmbetul cald din spatele cuvintelor! Că ai ales să profesezi aici, domnișoară doctor, nu comentez. Cândva, și eu am fost pasionat de profesia aleasă, eram tânăr. Aceasta se întâmpla cu mulți ani în urmă, poate prea mulți. Parcă miroase a mirodenii orientale aici la tine. O fi de la varul proaspăt sau de la florile din ghivece? Mirosul acesta îmi amintește de ceva… Da, ai amenajat frumos: ceas electronic, calendar, diplome înrămate, laptop. Îmi place! Toate cărțile de pe raftul de sus îți aparțin? Și predecesorii tăi le țineau cocoțate, însă bag mâna în foc că nu erau convinși că cititul dă vieții o frumusețe aparte. Se putea vedea de pe Marte că nu fuseseră frunzărite – aveau copertele ca noi. Fac parte din trusa psihologului? Există așa ceva? Scuze, a fost gluma nesărată a unui nebun părăsit de ultima speranță de vindecare. De când m-au cazat aici, am găsit timp să le citesc și eu, așa, din curiozitate. Aici, funcționează o bibliotecă micuță – asta știi deja -, care împrumută cărți la cameră – societatea ne vrea culți -, dar pe cele mai multe le-am găsit pe net. Apropo, ți-am citit articolul din Revista ᴪ. Nu-i rău! Da, eu am fost acela! Hei, a fost ultima ironie. Promit!

Uite cum mi-ar plăcea să decurgă prima noastră ședință: voi vorbi numai eu și tu vei asculta povestea mea fără să mă întrerupi. Astfel, inconștientul îmi va scăpa nedecriptat, iar cunoașterea eului o amânăm pentru ședința următoare – dacă va exista o astfel de ședință. Dacă se nasc întrebări arzătoare, te rog, scrie-mi-le pe o bucată de hârtie și, la final, mă voi strădui să-ți răspund. Ești de acord? – e o întrebare retorică. Mai am o singură rugăminte: pot să mă întind pe divan? Este făcut de mine. Nu te mira, acum un an, prin primăvară, dacă stau să mă gândesc bine, directoarea m-a chemat în birou și mi-a arătat o schița creionată de cel dinaintea ta. M-a întrebat dacă aș putea meșteri așa ceva. Am încuviințat și îndată m-am apucat de lucru în atelierul de tâmplărie, unde, de aproape zece ani fac scaune. Divanul reprezenta ceva nou pentru mine. Aveam parte de o nouă provocare – parcă așa se zice acum, nu? Așa că, iată-l! Seamănă cu cel a lui Freud? Sper să fie și ergonomic… Sunt un individ rațional, dar, teoretic, cred că pot aluneca ușor spre nebunie în ambientul acesta. E greu de făcut diferența. Mi s-a părut forțat transferul meu în acest centru numai de dragul bifării unor experimente. Uneori, când stau cu ochii închiși, știind că o persoană necunoscută mă privește, mi se face teamă. Dar nu despre asta vreau să vorbim. Am ales altceva: o poveste.

În fine, nu mai trag de timp, încep istorisirea mea, liber, fără întrebări ticluite de vindecătoarea de suflete. Povestea se numește simplu: povestea unui deținut nevinovat. Știu că ești familiarizată cu povești de acest gen, corect? Sinceritatea a devenit greu de practicat în zilele noastre, dar cred că încă pot rezolva un asemenea exercițiu. Ai în față un bătrân deținut, care, după aproape o viață, refuză să mai ceară viitorului un nou anotimp imperceptibil. E greu să fii loial chiar și propriilor principii. Am renunțat să mai caut măcar un motiv pentru care să mă trezesc dimineața. Ca să mă cunoști puțin mai bine, am să dau timpul înapoi cu douăzeci de ani, răstimp în care am urlat fără să scot un sunet. Știu că voi sunteți înnebuniți după vise, dar ceea ce urmează este viața mea reală înainte de a deveni liniară, monotonă, nesemnificativă. Este o poveste scurtă, sper să ai răbdare.

Așadar, eram prieten la cataramă cu Virgil Enache. Crescuserăm amândoi în același oraș de provincie, pe strada Democrației, aproape de Dunăre, lângă magaziile de cereale. Învățasem în aceeași clasă la școala primară, în aceeași bancă la gimnaziu și, mai departe, la același liceu. Drumurile noastre s-au despărțit când eu am plecat la facultate. El s-a îmbarcat pe o navă de pasageri și, la scurt timp, s-a însurat cu Tania, o lipoveancă mai tânără cu un an. Au făcut doi copii, care semănau perfect cu maică-sa – cu mama lui -, doamna Ilinca.

În vara aceea l-am întâlnit, plimbându-se cu tot familionul pe faleza din Mamaia. Firma cipriotă pentru care eu lucram tocmai mă avansase șef de șantier la Năvodari – se construia un cartier rezidențial pe malul mării. Ieșisem să mă cinstesc cu o bere. Pe Virgil nu-l mai întâlnisem de la nuntă, dar l-am recunoscut imediat după mers. Ajunsese patron și era la fel de lăudăros ca în tinerețe. Își înălțase o pensiune turistică în Deltă, la Maliuc. Eram la curent cu traiectoria lui de pe Facebook. Am zăbovit cu toții în fața unor halbe cu bere și cupe cu înghețată – după caz – pe terasa unei taverne de lângă plajă, depănând mai bine de un ceas, povești hazoase din copilărie. Tania auzea atunci pentru prima dată trăsnăile noastre. Dumnezeule, cât s-a mai distrat! La despărțire, Virgil mi-a întins o carte de vizită și m-a invitat împreună cu Ioana la un borș de pește și o partidă de pescuit, după care știa că mă dau în vânt. M-a bucurat tare mult invitația, nici n-ai idee.

Cu Ioana, mă întâlneam în weekenduri ori de sărbători, când ajungeam acasă, în Capitală. O cunoscusem prin niște prieteni, în ultimul an de facultate. S-a ținut de mine să-i fac niște desene pentru licență. Era moldoveancă, dintr-o localitate de lângă Bacău. A fost marea iubire a vieții mele. În familia ei fusese mult alcool și multă violență. O soră a maică-si o ținea în Iași, la facultate. I-am întâlnit părinții o singură dată, la nunta noastră. Ioana îi evita mereu. Ne-am căsătorit după absolvire și ne-am luat gazdă în București. După o vreme, începuserăm să câștigăm mai bine. Atunci, ne-am făcut câteva planuri mărețe să nu lăsăm viața să treacă degeaba pe lângă noi. Ne-am cumpărat o căsuță dotată cu o curte în spate, un grătar pentru musafiri, iar în zilele toride umpleam cu apă o piscină gonflabilă în care se bălăceau copiii acestora. Seară de seară, înainte de culcare, eu și Ioana ne convorbeam minute în șir la telefon. Discuțiile ni se păreau la fel de bune ca sexul, poate pentru că după atâția ani semănau tot mai mult.

Chiar în seara aceleași zile, i-am povestit despre întâlnirea cu Virgil și partida de pescuit. „Aaa, ce drăguț!” a exclamat bucuroasă și mi-a propus să ne întâlnim în Maliuc, la sfârșitul săptămânii următoare. Nu credeam că lucrurile se puteau aranja mai bine de atât.

Am ajuns la pensiunea „Delfinul” spre seară, traversând mai toate formele de relief. Ioana venise mai devreme și plecase cu Tania și cei doi copii în sat pe la rubedenii. De cum am intrat, au apărut și ei pregătiți pentru ospățul cu mămăligă aburindă, saramură de biban și borș de somn. Nici votca n-a fost rea. După masă, Tania ne-a cântat câteva melodii rusești, ciupind corzile unei mandoline vechi. Aproape de miezul nopții, am urcat cu Ioana în dormitorul nostru. Eram obosiți de pe drum, iar dimineață devreme ne așteptau undițele gata pregătite.

În jurul orei trei, Ioana era trează. Și-a aprins veioza, s-a dat jos din pat și m-a rugat să ieșim la pescuit că nu mai poate dormi, simțea nevoia – după atâta fumat – să se plimbe cu barca prin aer curat. Am îmbrăcat hanoracele, ne-am pus fesuri pe cap, am luat undițele, lanterna și ramele și am urcat în barca pe care scria „Delfinul”. Ne-am dezlegat de mal, lăsându-ne purtați ușor de curentul apei. Aerul proaspăt cu miros de mirodenii îmi umplea plămânii de nostalgie. Peste puțin timp, se vedea la orizont stufărișul incendiat de răsărit. Vibrațiile soarelui trezeau la viață cu blândețe natura adormită. „Probabil la fel se întâmplă numai în Rai”, mi-am spus.

Am ales un loc de pescuit sub niște sălcii bătrâne. După ce am întins undițele, m-am așezat pe bancheta din prova, nefăcând nimic deosebit. O adiere rece de vânt o făcu pe Ioana să își tragă până sus fermoarul hanoracului și să se cuibărească în pupa bărcii, înspre larg; se foi un pic pe banchetă și își aprinse o țigară. În liceu petrecuse multe ore, învățând să tragă fumul în piept și să-l dea afară inele. Atunci, pesemne, nu avea chef de așa ceva. Scoase din hanorac o sticlă de votcă, o duse la buze și înghiți o dușcă zdravănă. O puse la îndemână. Am rămas surprins, dar n-am scos niciun cuvânt. Mi-am așezat mai bine ochelarii pe nas, privind la plute. Când la una, când la cealaltă. Ea a continuat să bea. O urmăream cu coada ochiului. Când mă așteptam mai puțin, întinse mâna spre undiță și o trase cu forță. Undița se îndoi, smucindu-se. Prinsese ceva mare fără îndoială. Când l-a aruncat în barcă era un caras obișnuit. Atunci am râs și i-am făcut o poză. Ultima. Curând goli sticla de ultimele înghițituri asemenea unui soldat însetat rătăcit în deșert.

Se luminase de-a binelea, cu greu se ridică în picioare, aproape căzând pe spate și aruncă sticla departe în apă. Pe celălalt mal, se vedeau câțiva bărbați. Pescuiau. Ea întoarse spre mine o privire cu subînțeles și rosti, țipând fragmentat:

Ai să înfunzi pușcăria pe viață, criminalule!

Cu mine vorbești? am întrebat împietrit de mirare.

N-am să te iert niciodată, adăugă ea. Du-te dracului!

Până să mă dezmeticesc s-a aruncat în apă. Am strigat după ajutor și am sărit după ea. Lângă barcă, au mai ajuns doi pescari, dar efortul nostru a fost zadarnic. Of, Doamne, au găsit-o scafandrii din Tulcea prinsă sub o rădăcină, după aproape trei zile de căutări. Era cu fața vânătă, umflată și ciugulită de pești.

În instanță, procurorul a prezentat zeci de emailuri trimise de Ioana prietenelor sau colegelor de serviciu, în care se plângea că trăiește o amenințare continuă alături de mine și că se teme că o voi omorî foarte curând. Chiar în weekendul când am fost la pensiunea lui Virgil, a trimis mesaje câtorva persoane din cercul ei de prietene. Scria că nu știe să înoate și că, dacă o voi împinge în apă, va sfârși înecată. Am strigat judecătorului că nu este nimic adevărat, că reprezintă un caz patologic, dar nimeni din anturajul ei prezent în sală nu mi-a dat dreptate. Au fost audiați medici, psihiatri, colegi de serviciu, chiar și vecinii. Nimeni n-a sesizat nimic anormal în comportamentul ei care să justifice o sinucidere. Presimțiri sumbre începuseră să mă bântuie. Prin urmare, am fost condamnat și tratat de nebun. În timpul detenției, mi-am pierdut părinții, m-au părăsit toți prietenii, iar avocații m-au lăsat sărac.

În urmă cu puține zile, am primit o scrisoare din Germania, care m-a lăsat pe gânduri. Epistola este scrisă de o anume Antohe Vasilica, care nu-i nici pe departe nemțoaică. N-am auzit niciodată nimic despre ea. Este posibil ca numele să nu fie real. Mi-a destăinuit că i-a fost bună prietenă și confidentă soției mele. Femeia mai spune că are cancer la sân și că este în fază terminală. Îmi scrie că, pe vremuri, când făceam naveta la Năvodari, Ioana întâlnise într-un mall din București un vechi coleg de liceu, cu care avusese o legătură în tinerețe. Relația lor a evoluat destul de rapid prin labirintul amorului niciodată legalizat. Totul a rămas la stadiul de intenție serioasă, deoarece „domnul Sebi” – excolegul, amantul și aproape viitorul bărbat al nevestei mele – a fost găsit cu țeasta zdrobită sub un pod. Autorul crimei nu a fost descoperit nici până în ziua de azi. Din cauza unor coincidențe stupide, în mintea Ioanei, fără să presimt sau să bănuiesc ceva, devenisem peste noapte suspectul principal. Socotind – după gândirea ei tulbure și sufletul diabolic – că poliția nu-mi va putea dovedi vinovăția, s-a jurat că mă va pedepsi chiar ea, indiferent de prețul plătit. Atât.

Domnișoară, te plictisesc? A, bine, mi s-a părut că, pentru un moment, ți s-au închis ochii.

Cu siguranță, această mică descoperire nu mai poate fi luată în seamă după atâta vreme. Probele lipsesc în continuare deci, rămân vinovat. Sunt total lămurit! Nefiind întrebări, ședința noastră se încheie acum. Îți mulțumesc că m-ai ascultat. Sărutmâna.