Lucian Pintilie (1933-2018) este fără îndoială un clasic care a marcat deopotrivă scena și filmul românesc. Regizor de teatru ca formație (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale”, 1956), nonconformist funciar, Pintilie intră în conflict de timpuriu cu ideologia vremii. Repartizat la Teatrul Armatei, în 1959 este acuzat „de compromiterea emisiunii aniversare a TVR pentru Revoluția din Octombrie prin «grave greșeli ideologice», sancționat cu desfacerea contractului de muncă și cu interdicția de a mai lucra la vreun teatru din București. Intervenția lui Liviu Ciulei îi deschide calea afirmării la unul dintre cele mai prestigioase teatre ale Capitalei – Teatrul Municipal „Lucia Sturdza-Bulandra”, căruia îi va rămâne fidel și pe care îl va onora cu spectacole esențiale. Tot Liviu Ciulei îl introduce în 1959 în echipa filmului său Valurile Dunării; lucrează apoi ca prim-asistent al lui Victor Iliu la Comoara din Vadul Vechi (1963). În 1965, o bursă UNESCO pentru specializare în regia de film în Franța și Italia îi facilitează accesul către debutul cinematografic” [1], debut care se produce în 1965, cu Duminică la ora 6. Pintilie reușește să depășească constrângerile ideologice ale scenariului cu tineri comunişti ilegalişti și să realizeze unul dintre cele mai importante filme românești ale deceniului. Urmează, în 1970, Reconstituirea, adaptare a prozei cu același titlu a lui Horia Pătrașcu, desemnat de critici, într-o anchetă realizată în urmă cu mai bine de un deceniu, cel mai bun film românesc din toate timpurile. În 1972, ca urmare a interzicerii spectacolului său cu Revizorul lui Gogol, se autoexilează și se dedică scenei, montând teatru și operă în Europa și Statele Unite. În străinătate reușește să realizeze un singur film, Paviljon 6, adaptare după Cehov, la televiziunea iugoslavă. În mod cu totul neașteptat, în 1979 i se oferă posibilitatea de a filma din nou în România. Este vorba despre De ce trag clopotele, Mitică?, un scenariu propriu inspirat din scrierile lui I. L. Caragiale, în principal după D’ale carnavalului. Filmul este interzis, dar nu și distrus, fiind prezentat publicului abia în 1990.
După 1989, Lucian Pintilie revine în România şi cariera lui cinematografică se relansează spectaculos. Lucrează cu furie răfuindu-se cu trecutul şi prezentul României, eliberându-se de frustrările acumulate vreme de decenii, ceea ce, probabil, a fost binevenit ca terapie personală, dar nu a dus întotdeauna la cele mai fericite rezultate artistice. Neputând să se detaşeze de trecut, de dezamăgirile ce i-au marcat biografia artistică, filmele sale de după 1989 – Balanţa (1992), O vară de neuitat (1995), Prea târziu (1996), Terminus Paradis (1998), După-amiaza unui torţionar (2002), Niki Ardelean, colonel în rezervă (2004), Tertium non datur (2006), dar și De ce trag clopotele, Mitică? – sunt marcate de o încrâncenare cu, uneori, iz apocaliptic. Cu toate acestea, dincolo de orice considerente, Lucian Pintilie este liantul, regizorul care a făcut legătura între cinematografia română de dinainte și cea de după 1989, fiind singurul cineast român din „vechea gardă” asimilat integral cinematografiei europene.
La începutul lunii februarie a.c. a fost relansat, într-o versiune restaurată în format digital 4K de către Fundația9 și BRD – Groupe Société Générale, (re)intrând și în circuitul sălilor de cinema, Balanța, primul film turnat după 1989, adaptare a romanului omonim al lui Ion Băieșu pe un scenariu ce aparține regizorului. Este un eveniment care nu a trecut neobservat printre cinefili și nu a lăsat indiferent nici „publicul larg”, atât cât o mai fi existând.
Premiera absolută a Balanței a avut loc la 26 octombrie 1992, la cinematograful „Scala” din București. Filmul a fost primit cu un entuziasm, am putea spune, necesar, corespunzând așteptării publicului, deopotrivă autohton și străin. Este, probabil, cel mai ambițios proiect cinematografic al primilor ani de după Revoluție, și nu am în vedere dimensiunea financiară sau spectaculozitatea, ci faptul că Lucian Pintilie evită „metaforita” moștenită din deceniile precedente, ce bântuia în filmul românesc în anii ‘90 [2].
După cum regizorul însuşi mărturiseşte, filmul îşi propune să ilustreze agonia unui sistem – acțiunea este plasată în 1988 – şi în acelaşi timp să definească paradigma unei naţiuni: „acest film nu este decât o imagine pală a grotescului ce domneşte în România […] Existenţa însăşi e atinsă de suflul grotescului. La noi nu a existat o rezistenţă adevărată, am trăit timp de jumătate de secol în complicitate cu dictatura, şi nu cu orice fel de dictatură. Cu o putere care lua, pe de o parte, forme liberale, capabile să seducă occidentul şi pe de altă parte se deda unui despotism feudal. O asemenea complicitate dă naştere unor forme monstruoase” [3]. Există însă o discrepanță între intenție și finalizarea acestei intenții. Filmul, din perspectiva celor aproape trei decenii care au trecut peste el, dar și peste spectatori, este mai degrabă ilustrativ. Ceea ce, la data premierei, părea a fi un act de curaj, acum pare mai degrabă o demascare post-factum a unui sistem oprimant, marcată chiar de o doză de gratuitate. Ceea ce putea fi (și a fost) interpretat ca o abordare a realității cu mijloacele esteticii urâtului, se dovedește a fi mai degrabă ilustrarea unei situații particulare, fără a transcende evenimențialul. Urâtul din film este urât pur şi simplu, uneori ostentativ, asemeni unui cerşetor care îşi exhibă rănile. De bunăseamă, în intenția auctorială cerşetorul este România, iar rănile sunt tarele unei societăţi marcate de laşitate şi delăsare, care preferă, în locul săpunului, păduchii, ca dovadă a faptului că este încă vie. Însă factualul dă tonul chiar de la începutul filmului: mizeria cruntă din apartamentul în care Nela (Maia Morgenstern) îşi veghează tatăl muribund ilustrează nu mizeria unei societăți, a unui sistem în agonie, ci mai degrabă delăsarea personajului, deşi cu totul alta a fost intenţia regizorului: „Balanţa este o străbatere succesivă de «cercuri infernale», de catastrofe înlănţuite: o catastrofă nu dispare decât pentru a face loc alteia […] Adevărurile relevate de regizor nu pot fi decât crude, teribile uneori, culpabilizante. Regizorul vede fără cruțare, analizează cu luciditate, condamnă cu cerbicie” [4]. În viziunea lui Pintilie, doctorul Mitică (Răzvan Vasilescu) nu mai este doar un ins devotat profesiei, care nu acceptă nicio formă de compromis, ci un radical teribilist, cu un comportament uneori adolescentin. Personajul, și nu e singurul, „iese din schemă”, nu concordă cu realismul aproape clinic al lumii propuse de cineast. Deşi respectă în mare măsură naraţiunea lui Băieşu, plauzibilă ca ficţiune romanescă, Lucian Pintilie nu izbuteşte să creeze, decât secvențial, fără ca ansamblul să coaguleze, o lume veridică cinematografic, în primul rând datorită îngroşării unei realităţi pe care nu o mai poate percepe altfel decât deformat, uneori caricatural, fără prea multe nuanţe. Dar montajul inteligent al Cristinei Ionescu conferă filmului suspensul şi ritmul unui thriller.
Dincolo de luminile și umbrele sale, Balanța este un film care nu poate fi ignorat, operă de referință nu atât în filmografia lui Lucian Pintilie, cât a momentului în care a fost realizat, începutul anilor ‘90, perioadă deconcertantă din istoria filmului românesc, când tranziția părea că duce de nicăieri spre niciunde. Din fericire, după cumpăna anilor 2000, filmul românesc s-a relansat grație, cum recunosc chiar liderii Noului Cinema Românesc, (și) filmelor lui Lucian Pintilie.
___________________________________________
[1] Bujor T. Rîpeanu, Cinematografiștii, București, Ed. Meronia, 2013, p. 440.
[2] A se vedea, de pildă, A unsprezecea poruncă (Mircea Daneliuc, 1991) sau Hotel de lux (Dan Pița, 1992), ratări monumentale tocmai din cauza excesului de parabolă într-un moment în care această modalitate de complicitate cu publicul, care a funcționat înainte de 1989, nu mai era viabilă.
[3] Apud Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2017), București, Ed. Contemporanul, 2017, p. 548.
[4] Călin Căliman, op. cit., p. 548.