Dan Alexe face parte din categoria scriitorilor despre care se poate spune că, înainte de a fi un autor, este un personaj. Și-a construit personalitatea profesând mai multe îndeletniciri, etalând mai multe abilități artistice și intelectuale. E preocupat de Logos, cum o declară el însuși, e un poliglot (știe între altele și farsi – persana) și un etimolog pasionat. Cunoscut jurnalist de presă scrisă și radio, corespondent la Bruxelles al Europei Libere, unde susține câteva rubrici cu o hărnicie și tenacitate remarcabile. Blogger erudit și incisiv, cu o activitate frenetică pe Facebook – ring în care poartă bătălii culturale și ideologice cu tot felul de habotnici. Comentariile sale ireverențioase, adesea umorale, nu au cruțat nici scriitori români importanți sau somități ale vieții publice românești, primind în replică încondeieri acide. Nu-și ascunde anumite simpatii de stânga, pe latura justițiar-egalitară, și din acest punct de vedere e mult mai prizabil și mai eficient în temperarea „sectarilor pieței” decât tinerii progresiști sau neomarxiști de la noi, care n-au trăit pe pielea lor comunismul, nu-i cunosc privațiunile, nu știu ce simți când ești arestat, „invitat” la un interogatoriu la Securitate, cum i s-a întâmplat lui Dan Alexe, fost membru al faimosului Grup disident de la Iași (Ioan Petru Culianu, Luca Pițu, Al. Călinescu, Tereza și Dan Petrescu, Liviu Antonesei, Sorin Antohi ș.a.).
A început să publice teatru încă în anii de dinaintea emigrării în Occident (1988). După ‘90 a produs documentare: Ghazavat (1992), primul film despre Cecenia; Howling for God/Iubiții Domnului (1997), despre viața și confreriile mistice sufi, și Cabală la Kabul (2007), despre Afganistan – filme premiate la festivaluri internaționale și românești. E autorul a patru cărți: Dacopatia și alte rătăciri românești (Humanitas, 2015), eseuri culturale; Miros de roșcată amară și alte povestiri scandaloase (Humanitas, 2014) și În punctul lui rebbe G. (Polirom, 2016), proză scurtă; Pantere parfumate (Polirom, 2017), roman.
Ce e cu „panterele parfumate”? Tocmai ele, aceste făpturi mitologice și altele la fel de fantastice însoțesc deambulările mitice ale lui Apollonios din Tyana (înțeleptul ezoteric al antichității, discipolul lui Pitagora) prin ținuturile orientale, alimentând ironic aventura descrisă în romanul lui Dan Alexe. O călătorie halucinantă, în ritmurile și răsturnările ei continui, dar și demistificatoare (inefabilul poate fi consumat o singură dată), cum se dovedește orice încercare de reconstituire a unui faimos traseu literar. Dan Alexe, sau mai exact naratorul din Pantere parfumate, are însă un precursor mai recent decât Apollonios, și anume Alexandre Dumas. Jurnalul acestuia, En Russie, scris în urma unui voiaj în Rusia și în Caucaz, făcut în 1858, acolo unde generalul țarist Ermolov purta un crunt război de exterminare împotriva populațiilor muntene, s-a vândut ca pâinea caldă și l-a salvat de datorii pe Dumas.
Nu altul este mobilul naratorului din romanul lui Dan Alexe. „Eroul timpurilor noastre” (vorba lui Lermontov, un alt scriitor care și-a legat soarta de Caucaz), cineastul român din Pantere parfumate, are un mare necaz: creditorii, niște gangsteri albanezi, nu mai sunt dispuși să-i acorde nicio amânare, ba chiar amenință să-i incendieze locuința din Bruxelles, așa încât obținerea unor fonduri de la Comisia de stat pentru cinematografie de la Paris, pentru un documentar turnat „pe urmele” lui Dumas în Rusia și Caucaz, devine o chestiune vitală. Comisia îi respinge proiectul pe motiv că „va livra spectatorului un discurs fascistoid, rasist și eurocentric”. Noroc de sponsorii ceceni ai cineastului. Narațiunea construită la persoana I sugerează o dată în plus o suprapunere între autor și narator: în roman sunt evocate o seamă de întâmplări trăite aievea de Dan Alexe, relatate de el în diverse interviuri și texte pe blog. De pildă, întâlnirea sa cu generalul cecen Djohar Dudaiev, răzvrătitul lider al Ichkeriei independente, omorât de ruși cu o rachetă. Cea cu Zviad Gamsahurdia, președintele georgian alungat de la putere în urma unui complot moscovit și ulterior adăpostit de Dudaiev, iar mai târziu asasinat și el pentru că incomoda prea multă lume (făptuitorii, firește, au rămas necunoscuți), este chiar întrețesută în pânza romanului ca episod rememorat. Naratorul îi face o vizită lui Gamsahurdia, pentru a-i lua un interviu, și e purtat timp de 6 ore, cu ochi legați, pe bancheta din spate a unei mașini Lada, cu care cecenii se prefac că trec munții în Gruzia, dar fac mai multe ocoluri în jurul orașului Groznîi. Ajuns în ascunzătoarea președintelui fugar (o baracă de lângă un fost aerodrom abandonat de ruși), naratorul va descoperi un om chinuit, speriat de moarte. Gamsahurdia îi va ține un discurs protocronist despre originea antică a georgienilor, înrudiți cu sumerienii, pelasgii, troienii, etruscii și chiar cu anticii argonauți:
Din prag m-a izbit privirea hăituită din fața-i trasă, scobită, cu ochii holbați sub părul vâlvoi, albit prematur. Costumul lui vișiniu era rău croit, cravata galbenă scâlcită într-o parte, cu nodul prea mare. Lumina lustrei din tavan îl ofilea și mai mult. L-am salutat în engleză, nedorind să-i aduc insulta de a-l intervieva în rusă, deși rusa era limba pe care o folosea zilnic în interacțiunea cu paznicii lui ceceni. Știam că vorbește engleză, tatăl lui fusese traducătorul lui Shakespeare în georgiană. După ce ne-am strâns mâinile, ne-am așezat pe patul cu arcuri de sub fereastra cu obloanele trase. Mă fixa înghițind în sec și forțându-se să zâmbească. Mâinile îi tremurau…” (p. 28) Scena pare halucinantă, dar nu cred că jurnalistul l-a lăsat pe prozatorul Dan Alexe să fabuleze prea mult aici. Din respect pentru persoana fostului președinte, o figură tragică.
Dacă naratorul își propune să filmeze întregul traseu al lui Dumas în Rusia și Caucaz, autorul Dan Alexe merge și mai departe cu analogiile și preia în romanul său schema Celor trei Mușchetari: avem 3 ceceni, Ali, Salman și Baisengur (echivalenții lui Athos, Porthos și Aramis) și o femeie, Eva, pe post de Milady Winter, iubita lui d’Artagnan, a naratorului – o nimfomană, o iubită cu năbădăi. De altfel, romanul lui Dumas servește drept rampă pentru strategia, mărturisită de Dan Alexe într-o dezbatere despre proza contemporană acum un an, la Chișinău, de a-și promova romanul (tradus) în Franța. Pentru o și mai mare adecvare, fiecare capitol al romanului are un moto din cartea lui Dumas despre Rusia și Caucaz, stabilind o explicită filiație literară.
Pantere parfumate este, așadar, un jurnal de călătorie, cu o bună doză de ficțiune injectată, un road-novel și un roman erotic deopotrivă, construit ca un scenariu de film. Scene „fierbinți”, obsedante, cu cei doi iubiți români, Eva și naratorul cineast, îmbinate cu peripeții în împărăția lui Putin și-n munții vrăjmași ai Caucazului. Filmatul de biserici în Moscova și expozițiile de artă contemporană încărcate conflictual, zburatul în avioane în care se stă și în picioare iar scaunele n-au centură de siguranță, croaziera pe Volga, sufocată de monotonia stepelor asiatice, spre gura de vărsare în Marea Caspică, alergări nebune prin Daghestan, Cecenia, Azerbaidjan, Georgia… până la portul Batumi de la Marea Neagră, punctul final. O tensiune continuă, o viață pe muchie de cuțit, cu bani puțini, cu o cameră de filmat care de cele mai dese ori nu funcționează, la mila prietenilor ceceni, cu orgoliile și apucăturile lor barbare, în bătaia unor vameși hulpavi și a tot felul de tirani demenți, cum e Tiumen, președintele Kalmîkiei, obsedat de șah, convins că a fost răpit de extratereștri.
Dan Alexe atrage în estuarul cărții sale o mulțime de informații despre Caucaz și semințiile lui fără număr. Un adevărat dicționar istoric, antropologic, lingvistic, religios și etno-cultural. La un moment dat descrie și un ritual de purificare, zikr, într-o moschee cecenă, și-l suspectăm că i-a fost chiar participant… Aduce un noian de referințe culturale, legate de acest topos, fascinant și terifiant deopotrivă, de la legendara Medee și profetul păgân Apollonios, până la Pușkin și Hagi-Murad-ul lui Tolstoi. Descrie păienjenișul de relații între clanurile montane, multiplele complicități, când membrii aceleiași familii lucrează concomitent cu dușmani de moarte, cu Ramzan Kadîrov și cu luptătorii islamiști din munți (și unii și alții disprețuindu-i pe armeni etc.). Shamil însuși – căpetenia cecenă rebelă, personaj din roman exploatat pe linia afinității lui cu legendarul imam Shamil, din veacul XIX, cel care s-a opus rușilor vreme de două decenii –, îi este (i-a fost) util lui Putin pentru a menține o tensiune permanentă în Caucaz, începând cu incursiunea gherilei sale în Daghestan, în august 1999, care i-a servit Moscovei pretextul declanșării celui de-al doilea război cecen. Rușii l-au lichidat până la urmă. Dan Alexe descrie acest moment în romanul său: Shamil (Basaiev), cel real – nu-i dă numele întreg –, a pierit într-o explozie, și împrejurările incerte ale morții lui deschid o portiță spre ficționalizare. În roman e vorba de o convorbire telefonică a Evei cu ibovnicul ei de la Moscova, convorbire interceptată de ruși (sau de Kadîrov), care trimit o dronă ucigașă tocmai când Shamil punea la cale amputarea mâinii unui hoț, ritual pe care urma să-l filmeze naratorul.
Dan Alexe și-a făcut un scrupul din documentarea minuțioasă, indispensabilă, cum spune el, pentru o operă de ficțiune care nu vrea să-și compromită suprastructura de imaginar cu imprecizia unor detalii concrete, lesne verificabile. Dar când e vorba de personaje cunoscute, contemporane nouă, subiecte de știri consumate zilnic, oricine se poate întreba cât de acceptabilă e fabulația, deriva fantezistă, fie și în marja posibilului? Aceste libertăți de redare și interpretare îmi amintesc de filmele lui Tarantino, cu aerul lor de parodie, satiră și pastișă asumată. Diferența e că în Pantere parfumate baza de la care pornește autorul este chiar propria biografie și cu viața ta, nu-i așa, poți face ce vrei.
Aș mai insista pe talentul de portretist al lui Dan Alexe. El aruncă tușe caustice, focalizează pe elemente fizionomice, exprimă metonimic o psihologie și uneori o întreagă ideologie, imprimată în gesturi, vestimentație, în atitudinea personajelor. Iată, de pildă, cum o „prinde” pe șefa nesuferită care aproba proiectele de film documentar – un adevărat comisar în fustă: „Așadar: într-un asemenea grup trebuie să identifici de la început persoana importantă, cea care va lua decizia finală, indiferent de argumentele celorlalți. Spre oroarea mea, se nimerise să fie una din acele franțuzoaice slabe și arogante, o cvadragenară cu pistrui (ah, câtă dreptate avusese Ali cu obsesia lui pentru pistruii pariziencelor!), ba chiar avea și dinți ascuțiți, păr tăiat drept, breton lins de vacă. Cum era vară, își scosese sandalele și i-am văzut, pe sub masa la care se trântiseră toți cu autosuficiență, inelele de argint pe degetele de la picioare cu unghii neîngrijite. Ostilitatea era reciprocă, am simțit-o din start, iar ea nu și-a ascuns-o” (p. 13). Și, în contrabalanță, portretul opozantei Larisa Stern din Kalmîkia, ce pare o sinteză a disidentelor anticomuniste din URSS (eu m-am gândit la Valeria Novodvorskaya și la Elena Bonner, soția lui Saharov): „Tencuită cu prea mult ruj și pudră, Larisa Stern purta o stea a lui David din aur peste puloverul pe gât care îi acoperea sânii enormi. Fuma, apartamentul mirosea a țigară, igrasie și pisică, iar scrumiera de pe masa din bucătărie deborda de mucuri și scrum.” (p. 148).
Larisa Stern îi va dictata un text în limba franceză, pe care naratorul îl va scrie pe șervețele de hârtie, neavând alte mijloace la îndemână – e unul din momentele de climax emoțional al romanului:
Un fior m-a traversat în momentul în care am realizat că eram pe cale să transcriu cel mai închegat, nepractic, naiv, dar cutremurător mesaj politico-metafizic pe care îl auzisem vreodată. Că ascultam o orgie de imaginație verbală care îmi evoca lumi în coliziune și că asemenea har este de nereprodus. Nimic de-a face cu imprecațiile pe care mi le recitase odinioară Gamsahurdia în Groznîi. Eram deodată aproape invidios. Femeia asta avea coerență și un dar al limbii cum nu-mi imaginasem. Tulburat, mi-am spus că la fel se va fi simțit și profetul Mahomed, ascultând, pierit, dictarea îngerului Gabriel, cel care îi întindea un ghemotoc de foi răvășite poruncindu-i: „Citește!”
Când a isprăvit, epuizată, cu ochii stinși, Larisa s-a lăsat pe spate, sprijinindu-se de peretele cu igrasie al bucătăriei, colțul de socializare din orice apartament al erei comuniste, când nimeni nu prevăzuse un viitor în care s-ar putea instala în bucătărie un bar american cu taburete înalte. Figura ei trasă purta deodată expresia tragică ce vine după un orgasm.
– Vă mulțumesc, șopti Larisa fără să deschidă ochii.
M-am ridicat. S-a ridicat și ea. I-am sărutat mâna.
Am ieșit, ea închizând grijuliu ușa după noi, fără zgomot.
– Domnul să vă aibă în grijă, a murmurat.” (p. 150)
A fost cântecul de lebădă al Larisei Stern. În ziua următoare, agenții de securitate ai lui Tiumen o vor arunca pe fereastră, pretinzând că femeia s-a sinucis. Șervețelele de hârtie cu mesajul testamentar al disidentei adresat Lumii libere se vor topi în pâcla care învăluie, de secole, acest spațiu al tiraniilor și al mitologiilor fără saț.
Dan Alexe ne-a dat unul dintre cele mai captivante, mai palpitante romane din literatura română a ultimilor ani. Adrenalină și plăcere estetică. La limită.
Dan Alexe, Pantere parfumate (roman), Editura Polirom, 2017