comentarii critice
MARIAN VICTOR BUCIU

OCURENȚELE VIEȚII „HOMERICE”

Articol publicat în ediția 5/2020

Viața apare și în Homeric-ul Doinei Ruști, mai cu seamă așa cum o vede fiecare, atunci când își aduce aminte de ceea ce se poate numi viață. Într-o ficțiune, viața e cum hotărăște naratorul că o are, o știe că ar fi, personajul. Ori cum o vede naratorul la personaje prin unele circumstanțe. Începând de la loc. Bucureștiul valaho-fanariot are viață spectrală, ca atare deplină: „Viața orașului se răsucea pe toate canalele ei”, văzute și nevăzute. Povestitorul face viața personajelor, uneori în mod demonstrativ: „Doctorul. Acum povestea începe din altă parte, dintr-o viață uitată.” Pentru cei din stirpea povestitorului, alifiile și elixirele pregătite „ne făceau viața cu mult mai ușoară”. Despre planta (floarea sau buruiana) sângele-dracului, el amintește că „Unii cred că le-ar lungi viața și-i mestecă frunzele.” El crede nestrămutat că poartă blestemul de destin al plantei morții: „Sângele-dracului avea să mă urmărească până la capătul vieții.”

Prin familie, povestitorul urmează să împlinească o datorie a unei existențe continuate în postumitate: „Eu aveam în grijă într-un fel viața de după moarte a familiei mele.” Viața lungă (seculară!) a alor săi ajunge redusă la bulimie: „lumea din familia mea mânca mult, cu o pasiune care-mi dă chef de viață și-acum, când îmi amintesc”.

Pandant al Despinei, el e înclinat spre voința erotică, refuzată însă în (de)săvârșirea ei: „Partea cea mai frumoasă a vieții începe cu prima atingere și se sfârșește cu dezmierdările rușinoase, făcute din noduri de care numai sabia te mai poate scăpa.” O apropiere de la distanță există între el și fiica lui Mărin cafegiul, Despina, uniți, pasămite, printr-o patimă comună: „Mă lipisem de sufletul Despinei, pentru că și sufletul meu era rupt de prea multele îmbrânceli ale vieții…”. Nu-și pierde nici el o anume cochetărie: „Voiam să fiu frumos, să mă țină minte până la capătul vieții.”

Povestitorul dă frâu mitologiei anonime, atunci când notează despre un boier mort: „Pentru că toată viața lui a stat în casă, pitit de lumina zilei – din cauza asta se și făcuse stafie!” Iată cum ar fi o viață stabilă în comun(itatea) umanoidă: „singurele evenimente din viața lui (Lecu, un „pritoc”/scundac, n.m.) erau întâlnirile cu nebunii rătăciți prin pădure”. Citim despre un unchi al său, numit generic Fumătorul: „Chiar și inteligența fumătorului mi se părea legată cumva de fumul pipei, care răspândea în jur o viață subtilă.” Episodicul – scris cu majusculă – Doctor, sfătuitorul lui Lencu (Mărmănjica), până la sfârșitul lui apropiat, trăiește mulțumit, în ego-ul lui suficient. Ego(t)ismul nu lungește, dar dă tărie și plăcere vieții. „Îi plăcea atât de mult viața lui, încât nu-și bătea capul cu nimeni din jur.” Mutu (se va dovedi astfel doar cu numele!), însoțitorul Mărmănjicăi, crede că, doctorului, joimărițele „îi salvaseră viața”. Salvare prin… mit!

Cu cele trei farmacii ale sale, bogat, Lambru Băleanu, fiul care nu era bastard, al fostului negustor ajuns paharnic onorific, cu nume mistificat Băleanu (fără prenume!), nu e doar obsedat de mistere, dar întruchipând el însuși unul dintre acestea. „Viața lui era un mister pentru Mărmănjica, incapabilă să-și imagineze pe ce cheltuia Lambru banii.”

Deși e tânără, chiar și după standardele vremii din roman, în latura sa istoric-realistă, Mărmănjica (la 20-25 de ani), umblă cu leacurile, fără a trece peste experiența de viață și de comunicare a acesteia. „Observase că, la omul târșit prin viață, și gândurile sunt mai bine păstrate. Bătrânii cunosc prețul oricărui cuvânt.” Învățându-l să scrie pe însoțitorul ei, Mutu (care mai târziu își va slobozi gura), Mărmănjica crede că astfel „i-ar fi făcut viața mai ușoară”. Te-ntrebi: și atunci ce are ea a face cu leacurile, elixirele, care ar ușura viața?

Citim despre Pantelimon, când pasiunea pentru Despina se domolise: „În ultima săptămână, viața lui se mai îndulcise.” Viață amară, în amorul zugravului sau pictorului căutat și provocat de tânăra care îl acaparase cu sângele ei otrăvitor. Despina îl pervertește, îl dă peste cap. „Viața lui era ordonată (…) Iar, când ai viață dublă…”. Atunci e oarecum invers. Despina nu are temei în puterea ei, dar în vraja posesivă a unei plante demonice: „Dacă-ți dau un strop, mă vei iubi până la moarte și dincolo de ea, în viața eternă.” Pantelimon împărtășește cu ea, numai pe jumătate, neîncrederea în dragostea definitivă, nu și în suplinirea ei printr-un succedaneu: „Nu cred în elixire, Despina, și nici în iubirea pe viață!” Liberă, voluntară, supusă otrăvii sângelui și cărnii, ea îi propune în Italia, la Verona, „O viață fără obligații, fără mari așteptări!”

Viața, în conștiința lumii, viața lumii însăși în fapt, ține până la începutul pădurii Cotroceni, un spațiu mitologic al răului și mai cu seamă al morții. El e și pentru pictorul ambițios Pantelimon Iorga la fel de amenințător, ca-n basm, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. „Circulau povești, iar lumea știi cum zice, că cine intră acolo – adio viață.”, îi spune el, despre pădurea cu pricina, posesivei Despina Băleanu.

Hedonista, desfrânata din fire, Despina, nu are cum să comunice cu puritana, după o experiență de dragoste amăgitoare și dureroasă, Mărmănjica, pe numele ei real, Elencu; mai târziu, va avea și ea un act de seducție. La ea, totul se concentrează în privirea săgetătoare. Îi zice Despina: „viața e scurtă, Elencu!” Firandei, soția zugravului acaparat senzual, Despina îi arată că numai voința poate exprima viața: „– Oamenii sunt liberi, Firanda, au dreptul să facă ce vor cu viețile lor!” Soția lui Pantelimon Iorga, deși vie, parcă ar fi dispărut, ar fi ieșit din viață, odată ce știe că bărbatul o înșală, dispare și el, de acasă, nici el nu mai e același. „Firanda se pierdu în mulțimea care părea fericită. Îi era dor de viața pe care o pierduse.” Viața i se tot scurge înapoi, mai repede decât și-o mai poate ea aminti. Despre viața Despinei, mai târziu: „Era doar ea și viața ei, apă scursă printre degete, animal scăpat din obor. (…) Viața ei trecuse-n trăsuri (…) Viața trecută e un șir de paturi de han (…) Râdea (…) de teamă să nu treacă prin viață fără să râdă. Nu iubise pe nimeni.” Când Despina se supără că Mărin cafegiul, de care se simțea într-un fel obscur atrasă, era chiar tatăl ei natural, ea se teme că pierzând numele și-ar pierde tocmai viața: „În viață fie te naști cu un nume, fie faci parte dintr-o masă amorfă a celor ce n-au nici un rol, nicio importanță.” Gândea așa doar în privința sa. Despinei, măritată vreme de un an și jumătate, „viața alături de Scarlat Filipescu i se părea un fapt imoral”. Numele nobil nu îi mai spune nimic.

Iată cuvintele povestitorului romanului despre Mărin cafegiul, abătut, de la viață și „ideologie”: „în ultima perioadă a vieții lui era clar că nu-i mai acordam acel credit de la început”. Cuplul lor aplecat spre istoria viitorului se destramă. „Cafegiul” eșuează în împlinirea „profețiilor”, în consecință alege să dispară, să-și încheie viața: „Până la sfârșit alesese, nu așteptase ca viața să-i dea ceea ce voia ea.” Voința ajunge condiționată de putere în lumea împărțită în stăpâni și slugi.

Personajul-narator iese deopotrivă din poveste și din timp: „Timpul vieții mele s-a oprit…”. Istoria nu-l ascultă nici pe el, ca și pe asociatul lui terifiant, Mărin cafegiul. Numește amărăciunea istoriei „această filozofie de viață”. Pandant al „gânditorului” de la mahala, Mărin cafegiul, naratorul Homeric-ului este și el un eșuat, într-o existență halucinant de lungă – seculară – ca un acționar (ucigaș) din umbră, dintr-o serie istorică: „Nu făcusem nimic în viață, iar acolo, în sufletul meu de ucigaș a sute de oameni, încă pâlpâia speranța unei vieți de excepție, cu mii de guri care mă aclamă, cu fapte povestite și răspovestite de-a lungul istoriei.” Propria ratare, amară, este transferată istoriei. Personajul, instrumentalizare a răului, e convingător. Povestitorul, cu proiect de destin amoral, cât e de creditabil? Însă povestirea (basmul) poate totul. Ea dă viața, cu variabilele ei ocurențe „homerice”: că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Sau mai curând: că de nu s-ar povesti, n-ar fi. Condiția semnificativă primară: să meargă (să funcționeze) și, totodată, să stea (să rămână) povestitul, metodic dramatizat. Romanul Homeric face dovada întâi a experienței, apoi a experimentului.

Doina Ruști, Homeric, roman, Polirom, 2019