poeme
Constantin Abăluță

poeme

Articol publicat în ediția 6/2020

UN BUTON DE SONERIE

Încă o dată zic
și vorbele zboară pe ziduri
cetățeni se opresc înadins și-ntr-o doară
cel ce știe unde-i este haina
nu-și găsește cravata și norii
cu umbrele lor complică totul
cei care stau la un număr impar
vor amendamente speciale harta precipitațiilor
le stăvilește adesea aceste pretenții
ne înțelegem bine cu migranții
surâdem frunzelor de salcie în soare
o atmosferă destinsă pe străzile patriei
zvârlit la gunoi un buton de sonerie
reproșează autorităților
discriminanta stare de urgență

FRAȚI GEMENI

Întors spre mine cerul tot
de parcă am fi frați gemeni
să prelungesc șederea mea pe pământ
nu mai e o problemă
așa că mă urc în salcia pleșuvă
crengile ei tremurătoare mă înseninează
și-mi zic să am răbdare să treacă urgia
dezlănțuită de semenii mei
și cuvintele să treacă apa cea mare
pe plute anume făcute din lemn de salcă
de-aceste mâini ale mele de dulgher pregătit
pentru dureri cât cerul de mari
cerul întors spre mine mă încurajează
vom împărți durerea pe din două
gemenii din asta trăiesc

NU AVEM A REPROȘA

Nu avem a reproșa nimănui
viața e una singură ca un creion
rătăcit într-o cabană părăsită
și cu care n-a scris nimeni decenii întregi
ce poți face să mulțumești pe-un semen de-al tău
pietrele din grădină își au secretul lor
nici ploaia care le udă nu-l cunoaște
copiii le culeg și se joacă cu ele
de-a mama și de-a tata
dar nimeni nu știe de ce-i în stare
scara care duce la pod
treptele invadate toamna de frunze de salcie
intrate pe fereastră

CASE ȘUBREDE

Pe seară un lătrat de câine
și pleci departe și răsare luna
secundele au rolul lor
podoabe rapide vești bune sau rele
se pierd pe zăpadă și casele
sunt șubrede fără eroi
camerele putrezesc din temelii
ferestrele devin lacustre
cine să mai ia seama la cuvinte
moftul și zgaiba se complimentează
ca-ntr-un calvar epuizat
înainte de termen

PLOAIA CARE TE OMOARĂ

Să mori din inimă
să râmâi în viață din prostie
să mănânci roșii din farfurie
și castraveți din borcan
cineva bate la ușă sau îmi dă SMS-uri
vrea să-mi spună ultimele cuvinte din viața asta
căci toată lumea trebuie să moară domnule administrator
și-i cazul să plantăm plăcuțe comemorative pe toate zidurile
chiar dacă încă nimeni n-a murit
știți bine intelectualul subțire își face din vreme cavoul
după orice zid se ascunde un intelectual
ați văzut dumneavoastră mână fără unghii
cerul e albastru când moare un intelectual
la moartea unui țăran cerul e negru
miniștrii mor numai pe-un cer pestriț
ca penele de bibilică
și voi vreți să acord titlul de poem acestor rânduri
bine, fie, vă fac pe voie
nu înainte de a remarca ploaia ce mă trântește la pământ
ca o căruță care se dezmembrează și-o ia razna peste câmpii
să remarci ploaia care te omoară
ne-a rămas această vigilență
drept final

DĂ BUNĂ ZIUA

Ca și când
ca și unde
mereu memoria strălucind
în fața porților închise
degeaba fluviile sar coarda
peste hotarele țărilor
numismații și filateliștii
se-ntrec în transfuzii sanguine
ploaia din peșteri modelează milenii perfecte
un gândac
îngropat în chihlimbar
dă bunăziua domnului einstein

PLÂNG CA SĂ TRĂIESC

Plâng adesea în fața pereților
și trăiesc mai departe
am atâta viață-n mine
încât aprind cu privirea
țigara în gura dușmanului meu
iar pe-nserat îmi place
să vorbesc cu prietenii la nesfârșit
adunând sângele din copilărie până azi
ce bine-i atunci să simt lângă mine două lucruri :
clipa care se adaugă mileniului
și omul care încă n-a murit
dar neavând habar cum de s-au fofilat
aceste intimități cosmice tocmai în odaia mea

VIAȚA E FRUMOASĂ

Zilnic iau pastile care mă asigură
că viața e frumoasă
uneori dau de la mine
doar-doar să se-mplinească afirmația
alteori chiar găsesc melodios
cântecul pastilelor
e o încercare de-a prinde din urmă
umbrele copacilor pe anume străduțe
pe care le știu din copilărie
continuitatea noianului de zile omenești
ori sunetele orgii într-o catedrală
în apropierea mării
pe plaja cu nisip și gândăcei minusculi
în blândă lumina amurgului…