Acum nu mai puțin de 61 de ani, Eugène Ionesco scria și lansa o piesă zguduitoare, Rinocerii. Povestea e cunoscută acum de toată lumea, cuvântul care a derivat din ea, imaginara dar deloc neadevărata boală rinocerita, e acum pe buzele tuturor. Pe scurt, printr-un oraș francez, să zicem Paris, deși astfel de specificări geografice nu stau în caracterul literaturii ionesciene, trece un rinocer. Toată lumea se miră, se tot miră, până când apar următorii doi, pe urmă trei, patru. În scurtă vreme, exact timpul strict necesar ca piesa să nu treneze, turme întregi de rinoceri încep să cutreiere străzile orașelor și chiar să-i atace pe trecători. Nu trece mult și aflăm sursa acestei invazii: ea nu este una externă, vine chiar din interior, din orașul în cestie, cum ar spune un personaj caragialian. Oamenii încep să fie convinși că trebuie să devină ei înșiși rinoceri, că acesta e, cum s-ar zice azi, trendul, și intră în rânduri. Vorba unui cântec comunist de acum multe zeci de ani, pe care trebuia să-l intonăm la școală: „Nu sta pe gânduri,/Intră în rânduri,/ Vino-ntr-un pas cu noi” și urma, parcă, refrenul: „Acest cântec tineretu-l va cânta, va cânta,/ Acest cântec glorios va triumfa, triumfa, triumfa…/ Veniți cu noi/ Și în rânduri strânse să pornim…”
(Ni se spune că noul coronavirus se va transforma și va mai bântui cine știe cât prin lume, revenind mereu. Nici rinocerii nu rămân la fel, astfel încât rinoceritele, transformate puțin, se întorc mereu. „L’éternel retour”.)
E drept, rinocerii lui Eugène Ionesco nu cântă, așa cum cântam noi, acum zeci de ani, ei tropăie și distrug totul în cale, inclusiv clădiri, dărâmă pereții, sparg oglinzile, pe scurt distrug lumea veche, cum îi spuneau comuniștii celei existente până la ei, dar nu neapărat pentru a clădi una nouă, ci doar așa, pentru că ei trebuie să distrugă.
Marele dramaturg plecat de la București se referea la nazism, foarte proaspăt încă în mintea tuturor europenilor supraviețuitori ai războiului, la masele de uniforme întunecate care mărșăluiseră prin orașele Germaniei, spărgând vitrinele magazinelor cu proprietari evrei, lovindu-i pe cei care li se păreau a fi evrei, asta desigur, înainte de „soluția finală”, când lucrurile mergeau mult mai departe. (Dar minerii noștri?) Numai că, vedeți dumneavoastră, nazismul ăsta, dacă stai să-l descrii sau doar să-l simbolizezi într-o parabolă, semnifică mult mai mult. Și asta pentru că nazisme de tot felul răsar mereu, în istoria acestei omeniri.
Citeam într-o carte de George Steiner, În castelul lui Barbă-Albastră, apărută în 1971, deci puțin mai târziu decât piesa lui Ionesco, despre apariția unor mișcări anti-omul alb, care ar fi „o lepră pe suprafața Pământului”. Unde și când am mai auzit eu asta? m-am întrebat. Sigur, „omul e cel mai de preț capital” pentru marxiști, așa, de ochii lumii. Și, de fapt, nici măcar nu e de ochii lumii, pentru că, dacă poți să faci orice cu capitalul, inclusiv să-l irosești aiurea, ce altceva au făcut bolșevicii cu omenirea pe gâtul căreia au pus cizma sovietică? Ce altceva legionarii? Dar stai, ce altceva au făcut talibanii când au dărâmat statuile alea milenare cu Buda? Ce altceva așa zisul Stat Islamic care a dărâmat orașe antice, cu Palmyra în frunte, dar și orașe de azi, în care trăiau oameni, pe care i-au ucis mișelește? Ce altceva genocidarii din Rwanda, care au exterminat etnia Tutsi, precum și pe moderații Hutu? Ce altceva făceau albii din Africa de Sud în timpul apartheidului?
Peste tot, putem fi siguri, ideea „Trebuie să fii în pas cu timpul.”, cu care se justifică un personaj al lui Ionesco, a pus stăpânire pe mase mari de oameni, care au început să tropăie „în pas cu timpul” lor, pentru că altfel, cum s-ar fi putut instaura regimurile de teroare bolșevică, nazistă și celelalte?
O mică observație mai am de făcut. De obicei Berenger, eroul piesei, cel care până la urmă rămâne om, trece drept personajul drept, curat, refuznicul (ca să folosesc un termen de pe la sfârșitul Uniunii Sovietice). Ei bine, nimeni nu pare a lua în seamă momentul său de îndoială, cel în care își pune, și nu doar o clipă, întrebarea dacă nu cumva ar trebui să devină și el rinocer, ca să intre în rând cu lumea. Vorba aia: „Nu sta pe gânduri,/ Intră în rânduri,/Vino-ntr-un pas cu noi…” Momentul este, după cum se vede mai jos, destul de lung, iar regretul e acut:
BERENGER: Ei sunt frumoşi. M-am înşelat. Oh, cât de mult aş vrea să fiu ca ei. Poftim: eu n-am corn! Ce urâtă e o frunte plată! Mi-ar trebui un corn sau două, ca să-mi mai rafinez chipul şi să-mi dispară ridurile. Dar uite că nu-mi creşte nici unul. Iar mâinile-mi sunt fine. Oare mi se vor face vreodată zgrunţuroase? Am pielea flască. Ah! Acest trup lucios şi păros! Ce mult aş vrea să am şi eu aşa o piele groasă şi o culoare atât de magnifică precum acest verde întunecat. Să am şi eu această nuditate decentă, cum e goliciunea lor! Cântările lor te farmecă, sunt puţin aspre, dar au un anume farmec! Dacă şi eu aş putea face ca ei! (încearcă să-i imite.) Ahhh! Ahhh! NU, nu e aşa! Să mai încerc o dată, mai tare! Ahh! Ahh! Brr! Nu, nu, nu, nu-i aşa, e prea slab, prea lipsit de vigoare! Nu pot să mugesc. Pot doar să urlu. Ahh! Ahh! Brr! Numai că urletele nu se compară cu mugetul! Ah, ce răuvoitor am fost, şi cârcotaş: ar fi trebuit să mă fac mai devreme ca ei şi să-i urmez! Acuma-i prea târziu! Ei da, sunt un monstru. Un monstru! Doamne, niciodată nu voi fi rinocer, niciodată, niciodată! Nu mă mai pot schimba. Aş vrea, atât de mult aş vrea, dar nu pot. Nu mai pot să mă privesc în oglindă. Mi-e ruşine de mine. (Se întoarce cu spatele la oglindă.) Ce urât sunt! „
Și abia după această lungă îndoială vine decizia mereu citată:
Nefericit e cel ce vrea să-şi păstreze originalitatea. Ei bine, asta este, am să mă apăr împotriva tuturor, am să mă apăr! Puşca, unde mi-e puşca? (Se întoarce cu faţa către capetele de rinoceri din fundal şi strigă:) Am să mă apăr împotriva lumii întregi, mă voi apăra, mă voi apăra! Sunt ultimul om şi voi rămâne aşa până la cea din urmă suflare! Nu mă dau bătut!”
Acest „nu mă dau bătut” vine după un lung mă dau bătut spus mai pe larg și cu alte cuvinte, dar puțini vor să-l ia în seamă. Sigur, e frumos „Sunt ultimul om și așa voi rămâne până la cea din urmă suflare!”, dar dubiul dinainte e uman și explică parcă mai bine toate rinoceritele trecute și viitoare, pe care marele dramaturg nu le-a mai trăit, spre norocul lui.
Dar moda, modele, nu sunt și ele niște forme ușoare de rinocerită?