Am avut marea șansă să trăiesc, de la început, printre cărți. Tatăl meu avea o bibliotecă în care stăteau alături autori greci și latini, cărți de istorie și cărți de drept. Mama mea iubea literatura și firește, prin natura profesiei, pe scriitorii francezi. Iar eu, ca să-i fac plăcere lui Freud, am înclinat tot către literatură și, învățând de mic (mai mult din joacă) să citesc, am devenit, în clasele primare, un avid consumator de Jules Verne și Alexandre Dumas.
Existența mea a fost jalonată de mai multe biblioteci și îmi dau seama acum că unele dintre aceste biblioteci au fost de fapt niște pierderi. Când a murit tatăl meu, în 1988, a trebuit să pun ordine în cărțile și hârtiile lui. A fost o muncă titanică, apartamentul lui de două camere era burdușit de cărți, plus dosarele, însemnările, corespondența etc. Ce puteam face cu atâtea volume, dintre care multe erau străine de preocupările mele și, oricum, n-aș fi avut unde să le pun, având eu însumi o bibliotecă destul de bogată ? Am făcut așadar o selecție, am reținut o serie de cărți iar pe celelalte le-am dat, în speranța că vor ajunge în mâinile unor cititori avizați. E un exemplu de bibliotecă (parțial) pierdută și aici putem identifica prima cauză ce provoacă (impune) despărțirea de cărți: spațiul. A doua cauză, asupra căreia vreau să mă opresc în cele ce urmează, este vârsta.
Prima bibliotecă o datorez mamei mele (părinții mei divorțaseră) care îmi cumpăra, cu destule sacrificii financiare, cărțile pe care le doream, Jules Verne și Dumas, de care am pomenit, iar mai târziu, când eram ceva mai răsărit, seriile de autori publicați de editura Cartea rusă – Cehov, Gogol, Tolstoi. Pe aceștia din urmă, alături de alți autori descoperiți când aveam 12-14 ani, îi am și acum pe rafturile bibliotecii, de ceilalți m-am despărțit pentru ca, peste ani, să regret enorm că nu i-am păstrat. Am și acum vie senzația tactilă pe care o încercam când întorceam paginile Insulei misterioase. „Cruzimea” cu care am abandonat acele cărți arată probabil că adolescentul din mine încerca, brutal, să depășească vârsta copilăriei.
Student și tânăr asistent la facultate am pus bazele primei mele biblioteci – dacă pot spune așa – „mature”. La librăria din centrul Iașului, în a doua jumătate a anilor ’60, mai găseai, dacă erai vigilent, volume din „Le livre de poche”, anticariatele aveau și ele o ofertă interesantă plus că editurile românești lucrau atunci la turație maximă. Încetul cu încetul, biblioteca s-a specializat, a fost doctoratul, au fost preocupările de teorie literară și poetică narativă, găseam subterfugii pentru a procura cărți apărute în străinătate. Pe de altă parte biblioteca lua proporții deoarece, intrând în lumea scriitoricească și încăpățânându-mă o vreme să fac cronică literară, primeam cărți (cu dedicație, evident) de la mulți autori, unii demni de prețuire, alții simpli veleitari: de cărțile acestora din urmă, așa cum se poate ușor bănui, „m-am lepădat” (cu dedicații cu tot) , cu atât mai mult cu cât spațiul începuse să devină o problemă.
Și a mai fost încă o bibliotecă, aceea din vremea șederii mele la Paris (1991-1997), când bântuiam librăriile și făceam cel puțin o dată pe săptămână turul buchiniștilor. Eram client fidel al librăriilor Gibert Joseph și Compagnie din Cartierul Latin, al librăriei Gallimard de pe bulevardul Raspail sau al librăriei L’Écume des Pages de pe bulevardul Saint-Germain. Am asistat, cu tristețe, la dispariția excepționalelor librării Presses Universitaires de France, La Hune și Le Divan. Aducerea în țară a cărților cumpărate în acei ani a fost o adevărată aventură. Nu m-am lecuit: de fiecare dată când merg la Paris mă întorc cu un teanc de cărți, plus că fiul meu, stabilit acolo, îmi aduce și el când vine la Iași titlurile pe care i le solicit.
Incapabil, prin urmare, să rezist tentației, m-am trezit confruntat – deși locuiesc într-un apartament confortabil – cu o acută criză de spațiu. Pe deasupra, în epoca internetului și a cărții în format electronic, risc să par depășit de evenimente. Îmi asum condiția de ființă anacronică. Pereții plini de cărți îmi dau un sentiment de siguranță, de confort interior, de plenitudine. În urmă cu mai bine de trei decenii am publicat o carte intitulată Biblioteci deschise. Titlul, constat acum după atâția ani, mi se potrivește: bibliotecile mele au fost deschise și primitoare dar au fost totodată, în anumite momente, și un loc de refugiu. Și, peste toate, am convingerea că poți citi în sufletul unui om ca într-o bibliotecă deschisă.