tema VR
Dumitru Radu Popa

Bibliotecile de acasă

Articol publicat în ediția 10/2020

Siempre imaginé que el Paraíso sería algún tipo de biblioteca.”
Jorge Luis Borges

De câte ori mă gândesc la biblioteca de acasă, nu pot să nu fac o conexiune, de nerefuzat, cu cei șapte ani de acasă. Și nu e un simplu joc de cuvinte. E vorba de două importante instanțe formative paralele, care s-au reiterat, în viața mea, de câte ori îmi schimbam acel acasă.

Când aveam doar cinci luni, mă născusem la București în 1949, m-am deplasat (această formulă îi scotea din sărite pe toți funcționarii de cadre, de câte ori aveam de completat sacrosanctele documente) la Baia Mare, unde trăiau bunicii materni, profesoara Livia (născută Pașca) Lewandowski și profesorul Josef Lewandowski, născut la Cernăuți, cu origini nobiliare poloneze. Adio București, din care nu apucasem să văd nimic…

Acum să o spun drept: nu m-am deplasat că am vrut să plec eu în vilegiatură (de altfel, cine m-ar fi luat în serios la vârsta aia?). Mama și tata, doctori în medicină și asistenți universitari, fuseseră dați afară din toate posturile din București și trebuiau să plece undeva unde să-și poată câștiga pâinea, pentru ei și cei trei copii (toți băieți, eu eram al treilea), iar peste toate avea să mai urmeze și o fată. Totul fiindcă tata era fiul celebrului anatomist și literat, fost Decan al Facultății de medicină din București, dar de origine ieșeană, Gr. T. Popa, care căzuse în dizgrația nou instalatului guvern comunist și murise hăituit de securitate, tot așa cum, nu multă vreme în urmă, fusese pe lista neagră la legionari. Pe vremea aia nu știam, desigur, că istoria se repetă și contrariile se atrag, dacă nu chiar ajung să coincidă.

Așadar, cei șapte ani de acasă, chiar în mod literal, i-am petrecut în Baia Mare și, tot acolo, în frumoasa vilă a familiei Lewandowski, am dat cu ochii și de prima bibliotecă de acasă. Era elegantă, din lemn frumos lustruit și cu geamuri impecabile care protejau cărțile. Cele mai multe erau în germană, elegant legate și cu titluri aurite, în litere gotice pe cotor. Pe lângă Goethe și Schiller, Kleist și Hoffmann, bunicul, care studiase la Viena, avea și întreaga serie a lui Karl May, ținută la mare cinste, căci bătrânul era un cititor și re-cititor pasionat al acelor western nemțești, împănate cu indieni ca Winnetou, cu Old Shatterhand, pigmei, animale exotice etc. Așa că, înainte să fac cunoștință cu basmele românești sau Nică al lui Ștefan Apetrei din capodopera lui Creangă, ascultam fascinat cum domnul profesor Lewandowski ne tălmăcea aventuri extraordinare dintr-o lume necunoscută. Biblioteca mai conținea clasici francezi, englezi și americani, cărți de literatură clasică, latină și greacă, o gramatică a limbii latine în manuscris, între coperți groase, vișinii, de carton, pe care n-a publicat-o niciodată. Iar seara, înainte de culcare, minunata noastră bonă nemțoaică, Katy Glanz, din Apoldul de Sus, ne istorisea povești care ne țineau treji poate mai mult decât ar fi trebuit, toate cu castele nemaivăzute și prințese nemăsurat de frumoase și ținute prizoniere acolo până când un prinț blond și cu ochi albaștri venea, în ciuda tuturor balaurilor și altor piedici, să le izbăvească, fără nicio frică de moarte, der Tod, pe care mi-l închipuiam ca pe un domn bătrân, poate și cu barbă, îmbrăcat tot în negru. Curios, nu mă speria prea tare acest domn moarte, cum avea să mă sperie, obsesiv, cu coșmaruri recurente, moartea din tradiția populară românescă, acea hârcă slabă ca pe băț, cu coasa neiertătoare în mână… Mult mai târziu, aveam să citesc și să aflu că, ceva asemănător i se întâmplase marelui Roman Jakobson care, trăindu-și copilăria în Rusia, avea o guvernantă nemțoaică ce voia să-l impresioneze cu der Tod; însă el, care mergea adesea pe la bucătărie, fusese de multe ori ascultătorul fascinat al femeilor simple care povesteau bâline tradiționale rusești, unde moartea era o femeie, o hârcă cu coasa în mână, tot ca la noi. De altfel, în foarte multe limbi și tradiții indo-europene, moartea e de genul feminin și nu masculin, ca în germană.

În același timp avansau și cei șapte ani de acasă, la Baia Mare, unde tata – medic de mină la Cavnic – iar mama – medic de laborator în oraș – abia își mai vedeau capul de treabă: fusese întâi instaurarea comunismului, apoi foametea, în sfârșit diversele molime precum paralizia infantilă, gripa spaniolă, cu encefalită și meningită, de care n-am scăpat nici eu… Baza era pe bunica Livia și pe severa Katy Glanz care nu ne învăța numai nemțește, dar și cum trebuie să te porți. Plus bunicul Lewandowski, ca un fel de desert, pentru amintiri din copilăria lui și nesfârșitele istorisiri din Karl May. Bunica ne învăța cum să ne spunem rugăciunile seara și dimineața; Katy insista pe disciplină, felul în care trebuie să-ți ții capul când saluți, mersul cu spatele drept, statul la masă cu coatele lipite de corp etc. Bunica Livia, blândă dar autoritară, ne explica precum că cuțitul la masă se pune la dreapta farfuriei, dar cu tăișul spre afară, că doar nu vrei să te tai. Tot ea ne îndemna să nu începem să mâncăm înainte ca oaspetele sau oaspeții să o facă. Eram foarte mic, astea sunt probabil singurele reguli de bună purtare pe care le țin minte de atunci.

Primele cărți românești din biblioteca de acasă le-am văzut la etajul doi, unde era camera părinților, un fel de dormitor mansardat cu bibliotecă și birou cu tot, având un balcon larg, cu o splendidă vedere asupra orașului, asupra grădinii cu un plop secular, trăznit de trei ori, dar încă în picioare. Dar știam eu să citesc? Nici vorbă! Mi-amintesc însă foarte bine că acele cărți, parte din biblioteca părinților mei, o mică parte din aceea a lui Gr. T. Popa (care murise în 1948, un an înainte de a mă fi născut), arătau altfel, aș zice acum că erau mult mai modeste și, mai ales miroseau altfel, căci doar le mirosisem pe cele nemțești din biblioteca bunicului Lewandowski. Astfel că făceam deosebiri între cele două biblioteci de acasă, din care nu puteam încă citi nimic. Între timp, se născuse și surioara mea pe care noi am poreclit-o Merișor (cred că Dan, fratele meu mai mare, a avut ideea asta pentru că era rotunjoară și roșioară în obraji). Mama, între serviciu, cântatul la pian și traduceri, s-a apucat să scrie povești pentru noi, câte o carte pentru fiecare. Prima a fost chiar pentru ultima născută și așteptată cu atâta bucurie: Trei povești pentru Merișor, apărută la Editura Tineretului. Iată, așadar, biblioteca promitea să se mărească!

Nu voi uita însă niciodată cum tata, obosit după 12 ore de lucru (incluzând drumul dus și întors cu motocicleta NSU la explorările miniere de la Cavnic), seara, după cină și un pahar de vin, oricât de epuizat ar fi fost, ne citea câte ceva. Sunt lucruri de mare preț, care nu se încurcă în mintea mea, dar dau, oarecum, aerul de intertextualitate: Noi, ce din mila sfântului/ Umbră facem pământului,/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor;/ Ascultă-a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce, clară,/ O, maică prea curată/ Și pururea fecioară/ Marie!

Dar lectura nu se termina aici, biblioteca era mult mai mare! M-am oprit însă ca să spun că, beneficiind de o bună memorie, mai ales muzicală, am ținut minte aceste versuri care îmi dădeau fiori, nu știu cum, și le-am recunoscut mai târziu, aflând că poartă un nume: Eminescu, și mi-am zis că nu cunosc pe lume o rugăciune mai frumoasă, asta era prin prima adolescență. Și de atunci am rostit-o mereu.

În 1956, exact bine cât să se termine cei șapte ani de acasă, ne-am mutat din Baia Mare la Craiova (în București nu aveam voie), unde nu cunoșteam absolut pe nimeni, dar mama și tata (care se îmbolnăvise rău la mină) obținuseră posturi de doctori la Spitalul Regional, unde aveam să și locuim un an, până ni s-a repartizat un apartament. Tot aici am început să merg la școală (Liceul Frații Buzești). De-acum citeam destul de bine. Biblioteca de-acasă, la Craiova, era substanțial mai bogată în cărți românești, multe cu semnătura lui Gr. T. Popa, provenind din biblioteca lui de la București. Cele mai valoroase erau, desigur, edițiile de clasici și moderni tipărite la Editura Fundației Regale Regele Carol al II-lea. Erau lecturi mult prea avansate pentru mine, dar tata ne citea adesea seara, iar mai târziu, după atâtea percheziții în care ni se confiscau în mod arbitrar fie cărți din Editura Fundațiilor Regale, fie timbre din colecția unchiului meu, am mai apucat și eu să citesc acele minunate ediții, ca să nu mai vorbim de Istoria literaturii Române, a lui G. Călinescu, sau fascinanta Enciclopedie Cartea Românească, editată de Adamescu, pe care o citeam pagină cu pagină, ca pe un nesfârșit roman.

Acolo, în casa de la Craiova, l-am descoperit pe Arghezi, în lectura molcomă, cu accent moldovenesc, a tatii: ”Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte./ În seara răzvătită care vine/ De la străbunii mei până la tine,/ Prin râpi și gropi adânci,/ Suite de bătrânii mei pe brânci,/ Și care, tânăr, să le urci te-așteaptă./ Cartea mea-i, fiule, o treaptă.”

Dar și pe Bacovia, cam greu pentru mine pe vremea aceea: ”Un gol istoric se întinde,/ Pe-aceleași vremuri mă găsesc…/ Și simt cum de atâta ploaie/ Piloții grei se prăbușesc.”

Apropo de accentul moldovenesc al tatii; noi înșine aveam un pronunțat accent ardelenesc dupa atâția ani petrecuți la Baia Mare. Ni se spunea, și nu cred că era deloc un semn de alintare, bozgorii. Aveam să aflu că ceea ce noi numeam „slănină” aici se chema „șuncă”, iar „scândura” se numea „blană”, lucruri de mirare, ca și trecutul care trebuia să fie la perfectul simplu. Fiind copii, am deprins repede toate astea. Între timp, începusem și franceza cu Madame Véronique, așa că mama ne făcea rost de cărțile cu Bécassine, Riquiqui și Roudoudou care ne amuzau foarte mult. Tot ea ne îndemna să citim Jules Verne (mi-aduc aminte ce mult mi-a plăcut Doi ani de vacanță) dar și altele. Biblioteca era absolut remarcabilă (cu toate pierderile de pe urma perchezițiilor). Bergson, P. P. Negulescu, Maiorescu, Sadoveanu complet, E. Lovinescu, Pascal, Selma Lagerlöf, Bunin, Cehov, Tolstoi, câte și mai câte, eram mereu cu un pas înainte la Frații Buzești și trebuie să spun că, în ciuda anilor grei, liceul avea profesori foarte buni.

În sfârșit, în 1963 am căpătat dreptul să ne mutăm la București. Mama câștigase concursul pentru un post de medic primar. Bietul tata era de câțiva ani buni în spital, la Colentina, foarte grav bolnav, cu o pensie de lei 400… Aici, altă perioadă de adaptare. Eram toți cei patru copii înscriși la Liceul I. L. Caragiale (fost Titu Maiorescu) și locuiam în Floreasca, aproape de Piața Confederației. Din cauza accentului și particularității de a folosi perfectul simplu, ni se spunea acum oltenii, dar ne-am revenit cu toții destul de repede la standard – ce înseamnă tinerețea!

Aici am descoperit, la timpul respectiv, în biblioteca de acasă, pe Rebreanu, pe Camil Petrescu, pe Hortensia Papadat-Bengescu, Panait Istrati, pe Ion Barbu, Lucian Blaga și Mateiu I. Caragiale, pe marele martir și scriitor Vasile Voiculescu, și i-am recitit cu mai multă osârdie și înțelegere pe genialii Ion Creangă și I. L. Caragiale, la fel pe Sadoveanu, dar și pe Maurois, Sterne, infinitul Shakespeare, Bernard Show, Ibsen, Malraux și Antoine de Saint-Exupéry, Gide și Proust, Dino Buzzatti, Italo Calvino, Ernesto Sabato, Faulkner, Steinbeck, Joyce, Updike; apoi începuse marele val de literatură hispanică, în frunte cu geniul lui Borges, Cortazar, Fuentes, Márquez, Vargas Llosa, Roa Bastos, desigur Carpentier și atâția alții, poate nu toți foarte bine primiți în Floreasca, la părinții mei, dar puși pe primul rând al bibliotecii mele de acasă când m-am mutat în Pantelimon.

Biblioteca din Pantelimon era foarte eteroclită, devenisem orișicât scriitor și în biblioteca mea aveam acum și o mulțime de cărți autografate de scriitori contemporani, între care Șerban Cioculescu, Adrian Marino, Radu Petrescu, Mihai Șora, Mircea-Horia Simionescu, Ion Caraion, Mircea Nedelciu, Ștefan Agopian, Victor Ivanovici, Marius Robescu, Nicolae Prelipceanu, Ion Nicolescu, Ana Blandiana și Romulus Rusan, Gheorghe Istrate, mai toți ”optzeciștii”, Mircea Dinescu, Mariana Marin, Denisa Comănescu, Magdalena Ghica, Florin Iaru, Ion Stratan, Eugen Suciu, Traian T. Coșovei, Matei Vișniec… Să-i adăugăm pe toți cei mari din literatura universală, care îmi aparțineau în Floreasca și pe care i-am strămutat în Pantelimon, în frunte cu marea mea pasiune nestrămutată, Thomas Mann complet, pe care n-am fost însă în stare să îl citesc niciodată în germană, adăugându-le pe Umberto Eco dar și autori precum Hugo Friedrich, Huizinga, Albert Béguin, Bahtin, mai toți cei apăruți în excelenta colecție de critică și teorie literară de la Editura Univers, marii ruși, Pușkin, Lermontov, Turgheniev, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Bulgakov și, bineînțeles, clasicii literaturii române. Mă simțeam bine cu biblioteca mea și cu scrisul. Dar parcă ceva lipsea, și lipsea tot mai dureros, și din mine și din bibliotecă.

Pe 10 octombrie 1985 aveam să zbor de pe Otopeni la Paris, pentru niște conferințe, și nu aveam să mă întorc definitiv niciodată. O valiză cu puține haine de sfârșit de vară, plus ce aveam pe mine – asta era tot. De la Paris am plecat imediat la Rouen, unde o Asociație literară mă invitase să vorbesc la Centenarul Rebreanu, dar și despre Antoine de Saint-Exupéry, despre care scrisesem o carte. Întors la Paris, m-am dus imediat la Rambouillet, minunata suburbie, dacă se poate numi așa, pariziană unde părinții mei aveau prieteni foarte buni, care m-au găzduit cu drag și căldură pentru aproape un an, cât a durat așteptarea pentru azilul politic în America.

În privința completării celor șapte ani de acasă, ce să zic? Câte bordeie, atâtea obiceie! La masă, nu se așeza nimeni până nu o făcea gazda. Cuțitul, e drept, se punea tot în dreapta farfuriei, dar nu cu tăișul în afară, ci înăuntru (nu mi s-a explicat de ce). Nimeni nu începea să mănânce până nu o făcea gazda, exact contrariul celor învățate de acasă. Mâna se săruta numai femeilor măritate, și asta cu discernamânt. Foarte bine de știut! Biblioteca lor era într-adevăr impresionantă, avea să-mi fie biblioteca de acasă pentru aproape un an și să mă inspire mult în ceea ce aveam să duc în America, pentru a pune iarăși bazele unei biblioteci de acasă. Prietenii mei erau monarhiști, o specie destul de rară și idealistă în Franța, bine situați material și cu idei preponderent de dreapta. Dar ce: era problema mea? Aveam să-mi dau seama că era, într-un fel, și a mea, în ciuda faptului că prietenii de familie mă prezentau ca pe un văr din România, datorită francezei mele aproape fără de cusur. Dar ce eram eu de fapt? Eram un imigrant într-o țară în care bătrânul Le Pen, cu sloganul său ”La France aux français!”, făcea aproape 20% din voturi. Nu era, așadar, firesc să mă simt mai solidar cu cei doi tineri marocani, imigranți ca și mine, care fuseseră aruncați în Sena, decât cu verii mei francezi lepeniști care îi înecaseră?

Biblioteci erau în mai fiecare cameră a vilei cu două etaje și cinci copii, între 21 de ani și patru luni… Se aflau, între ele, toate edițiile de clasici și moderni fancezi din Pléiade, o mulțime de splendide albume de artă dar și cu mai toate castelele însemnate ale Franței, literatură universală dar și contemporană franceză, mulțime de traduceri din literatura engleză și americană. Acolo l-am descoperit pe Tolkien și am citit fascinat trilogia Le Seigneur des anneaux (The Lord of the Rings, în original). Tot acolo l-am descoperit pe Vladimir Volkoff, strănepotul lui Ceaikovski. Cel care a reușit să scrie cele mai pasionante cărți de spionaj legate de URSS, fără să fi pus vreodată piciorul în Rusia. Cel mai mult mi-au plăcut Le retournement și Le Montage, de altfel traduse în numeroase limbi, iar cel din urmă premiat de Academia Franceză. Am fost impresionat nu numai de cărțile polițiste, foarte bine ticluite, dar și de cele deosebit de profunde, ca Le professeur d’histoire sau Le trêtre, subtilă combinație între prêtre și traitre, cum o dovedește întregul roman. M-au pasionat apoi memoriile lui despre Algeria, unde a luptat ca ofițer de informații (cele mai multe amintiri sunt cuprinse în remarcabila tetralogie Les humeurs de la mer).

Dar, destul cu cititul, erau atâtea altele de făcut la Paris și în împrejurimi. Noaptea, câteodată, când nu puteam dormi, îmi făceam liste cu biblioteca de acasă, dar și cu muzica simfonică pe care trebuie să mi-o cumpăr în America, în așa fel încât să fie (aproape) ca în Pantelimon. Am părăsit Franța cu un număr respectabil de cărți, casete și discuri, parte din podul prietenilor mei, parte cumpărate în anticariate sau pe malurile Senei: Lautréamont, Jean d’Ormesson, Céline, Marguerite Yourcenar, Gaston Bachelard (psihanaliza elementelor fundamentale, apa, aerul, focul și pământul), Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugène Ionesco, o ediție completă Shakespeare pe hârtie subțire, de biblie, Michel Tournier, Roland Barthes, Camus și Sartre, câte și mai câte, așa că mi-am cumpărat un gemantan mare și ieftin de la Tati, ca să le pot împacheta și transporta pe toate până peste Ocean…

Pe 26 iunie 1986 am aterizat la New York. La început mi-a căzut cerul în cap. Șocul cultural și de civilizație era prea mare. Venit dintr-un orășel boutique cum era Rambouillet, cu palat, castel, grădini superbe și străzi foarte de prima clasă, în pitoreasca dar oarecum plebeea Astoria, din Queens, New York, nu era ușor să te adaptezi imediat, necum să te gândești, în primul, ba nici în al doilea rând, la biblioteca de acasă.

Cât despre maniere, ce să mai vorbim. În principiu, trebuia să dai totul uitării!

M-am dus înapoi la școală (Columbia University) să învăț mai mult, mai ales seara, se pare că la asta eram bun, și lucram în același timp, șapte zile pe săptămână, la Biblioteca de Drept de la New York University (era nevoie de cunoscători de limbi străine). Nu era ușor, dar era pasionant, mai ales după ce am cunoscut-o pe Catrinel, licențiată în geologie în România, studentă în fashion design la prestigiosul Parson în New York. Totul a început între noi de la cărți, se putea face o bibliotecă bunicică din tot ce discutam. Dar și de la filme, ne-am dat întâlnire să vedem împreună Solaris al lui Tarkovski, lucru care nu s-a întâmplat (încă) niciodată, dar mai e vreme, îl avem în cineteca noastră. Slavă Domnului că la cărți ne potriveam de minune, nu era nevoie să dublăm ceea ce avea să fie biblioteca de acasă. În Astoria era mică, dar esențială și o priveam cu drag când se mai adăugau cărți de la extraordinarul Book Strand, unde găsești absolut orice la prețuri incredibile. Ne-am mutat împreună și ne-am căsătorit după nu prea multă vreme. Studiam și munceam încă amândoi, într-o boemă minunată, sigur mai potrivită pentru ea, care e aproape cu zece ani mai tânără ca mine, dar știți vorba francezului: La valeur n’attend pas le nombre des années! Apoi a apărut (s-a născut) Maya, astăzi poetă româno-americană cu trei cărți publicate și o mulțime de premii literare în SUA și Marea Britanie.

După ce ne-am mutat în Manhattan și nu mai studiam de mult, având amândoi cariere foarte bune, visul bibliotecii de acasă s-a împlinit. Practic, în fiecare cameră avem bibliotecă, tot ce avusesem și ea și eu în România, avem și aici, ba încă cu multe adaosuri, în așa fel încât cărțile sunt puse, în majoritate, pe două rânduri și câteodată greu de găsit. Din când în când biblioteca trebuie puțin epurată, și din pricina lipsei de spațiu dar și din aceea a faptului că multe cărți românești mai vechi, tipărite pe hârtie acidă, pur și simplu mor.

Cu timpul, cum am intrat bine în senectute, sunt tot mai atras să re-citesc. Thomas Mann, desigur, în fiecare an. Rar mă mai atrage ceva nou. O mare excepție a fost tetralogia napolitană a Elenei Ferrante, pe care am citit-o cu sufletul la gură, dar nu foarte multe altele. De aceea îmi procur, de câte ori mă întorc în România, traduceri din clasicii ruși pe care îi recitesc cu enormă plăcere și revelații, absolut la rând. Am încercat cu versiunile lor englezești, dar m-au dezamăgit. Cum să redai în engleză, de pildă: Aseară, adăugă el cu glas mieros, Excelența voastră a binevoit să spună minciuni!

Oare câte cărți o să mai adaug bibliotecii de acasă? Oare pe câte le voi mai citi, pe câte le voi reciti? Întotdeauna ne dorim o bibliotecă în care să avem absolut totul. E oare asta rezonabil? Dar este oare posibil?

Acum știu. Sau aș zice că, pentru prima oară știu, dar mult mai bine decât mi-am închipuit vreodată. Poate că, atunci când îmi va suna ceasul, ca orice bun catolic păcătos, trecând prin purgatoriu, să ajung în acel rai menționat de Marele Orb, Borges, drept o infinită bibliotecă. Să mă așez la o masă și, când voi fi întrebat, să spun că aș vrea să citesc autobiografiile îngerilor. Sunt sigur că le au!