tema VR
ION POP

Nu m-am născut într-o bibliotecă

Articol publicat în ediția 10/2020

În casa părinţilor mei, ţărani de pe Someş, din zona Codrului şi a Chioarului, n-am găsit, când am putut deschide ochii de cititor, decât o Biblie, nişte calendare, cum se tipăreau pe vremuri în formă de carte, şi un volumaş cu Isprăvile lui Păcală, semnat de cândva foarte popularul autor, folcloristul şi pedagogul Petre Dulfu, cu care eram înrudiţi prin partea dinspre mamă a familiei noastre. Biblioteca mi-am făcut-o, aşadar, singur, mai târziu, începând de prin clasele de liceu, când devenisem un cititor pătimaş – nu degeaba s-au străduit părinţii mei să ajung la „şcolile cele mari”, închise pentru mine încă după clasa a patra primară, ca unui nepot de „chiabur” arestat şi închis în 1952, căruia trebuia să i se „însănătoşească” originea socială prin mutarea dramatică la oraş: au devenit, cu chiu cu vai, muncitori la Cluj… Am învăţat, de aceea, să preţuiesc fiecare carte, împrumutată de la şcoală, de la prieteni, primită ca premiu ori cumpărată din foarte puţinii bani ai părinţilor; au fost pentru mine tot atâtea victorii şi prilejuri de mare bucurie. Când am putut ajunge într-un modest apartament de bloc cu două camere, una mi-a fost rezervată mie, şi acolo s-au umplut treptat câteva rafturi cu volume accesibile atunci. Şi ele s-au tot înmulţit în anii, mulţi şi ei, care au trecut de la adolescenţa mea până acum, când pot fi, dacă pot, numărate cu miile. Până în 1989 am încercat să nu-mi lipsească din casă aproape nicio carte valoroasă. Mai toată poezia românească e aici, operele prozatorilor importanţi, cărţile de critică şi teorie literară, de autori români şi străini traduşi, numeroase scrieri, mai ales în franceză, pe care le-am putut achiziţiona şi în anii mei parizieni. De la o vreme n-am mai făcut faţă, a trebuit să devin foarte selectiv, însă lectura a rămas pentru mine o hrană indispensabilă. Nu m-am născut – ziceam – într-o bibliotecă, dar am crescut şi m-am modelat prin ea. Am ajuns, ca atâţia alţii, să asist şi la golirea caselor de cărţile altădată emblematice pentru nobleţea spiritului, să observ că lectura literaturii nu-i mai interesează decât pe foarte puţini. Ori să văd, ca în filmele poliţiste, rafturi de bibliotecă imitate, în spate cu seifuri ascunse. Faţade şi faţete ale epocii noastre de simulacre…

Declinul dezastruos al educaţiei umaniste la noi, cu procentul uluitor de „analfabeţi funcţionali”, nu va încuraja, din păcate, respectul pentru carte şi pentru Bibliotecă, – însă un număr de oameni dornici să se cultive o să existe mereu, sunt sigur, cum au fost şi în epocile cele mai întunecate ale Istoriei. Califul care a dat foc Bibliotecii din Alexandria are urmaşi destui, din nefericire, dar am cunoscut şi oameni care au ascuns cărţi interzise sub comunismul primar agresiv în ziduri şi în gropi, ca să la salveze de noii barbari… Sunt şi vor mai fi încă destui semeni ai noştri pentru care paradisul e imaginat ca o imensă bibliotecă, precum în versul lui Borges, care mai văd, ca Rilke, minunatele volume ”în aur şi brun” de pe rafturile iubite, ori care ştiu, ca Malraux, că nu se poate scrie durabil dacă nu ai în spate şi în minte imaginea Bibliotecii, a Muzeului…

În ce mă priveşte, sunt fericit că am putut ajunge, totuşi, la carte şi în Bibliotecă, „cetitul cărţilor” a fost şi rămâne pentru mine o „zăbavă” pe care deja Cronicarul ştiut a apreciat-o superlativ, un mare privilegiu. Departe, desigur, de a fi citit „toate cărţile”, şi carnea mea a fost tristă, ca în tânguirea lui Mallarmé, căci am avut destule momente când litera cărţii mi s-a părut dramatic întârziată în raport cu spontaneitatea trăirii, iar lectura nu putea compensa deplin frustrarea de „realul”, clamat de mai toată poezia românească a anilor mei, cu miză majoră pe senzorialul frust şi confesiunea nemediată, considerate, prin reflex, şi de critică drept singura „autentică”, fiindcă ar fi „spontană” etc. M-am plâns şi eu, o vreme, în versuri „deceptive”, că universul elementar şi, în genere, lumea din afară, nu poate ajunge la mine decât prin dreptunghiul limitat geometric al „ferestrei”. Toată chestiunea e, însă, că zisa frustrare am resimţit-o şi ca pe una dictată de cenzura şi autocenzurile puse, obiectiv şi subiectiv, de „spiritul vremii”… Experienţe biografice care m-au împins la stări-limită, agravante pentru o conştiinţă a precarităţii de timpuriu prezentă în mine, au dat scrisului meu o notă de gravitate altfel accentuată, care a schimbat profund, mi se pare, raportul dintre citit, scris şi trăit, – s-ar zice că în profitul mult lăudatei „autenticităţi”. Un câştig a însemnat, cred, pentru scrisul meu poetic şi libertatea mereu sporită în exerciţiul lecturii, în sensul cvasiobligativităţii confruntării cu convenţionalul, cu diversele limbaje lirice, asimilate şi integrate uneori critic-ironic, dar nu o dată şi cu un soi de voluptate de bibliotecar-bibliofil, în propriul discurs. Experienţa lecturii a devenit astfel tot mai mult şi o experienţă de viaţă, departe de artificiile, să le zic, manieriste, de gratuitatea uneori vinovată a purului joc verbal. Aşa se face că, de la o vreme, am încetat să mă mai simt afectat de calificativul „livresc” aruncat te miri când şi unde în unele glose la scrisul meu, şi am început să mă cred mai degrabă onorat de el, amintindu-mi că breasla „poeţilor-cărturari” cuprinde, nu de azi-de ieri, nume dintre cele mai prestigioase. Sunt de păstrat, desigur, aici nişte proporţii, dar rămâne adevărul că a plasa „printre cărţi” o anume poezie nu e deloc dezonorant decât pentru cine nu ştie că şi cultura, cartea, Biblioteca, pot face parte dintre mediile vitale cele mai autentic-productive, deloc confundabile cu epigonismul, imitaţia, convenţionalul, ba chiar dimpotrivă. În orice caz, eu n-am suferit niciodată de numita „anxietate a influenţei”, ci m-am simţit afectuos şi liber-comunicant cu mulţi dintre poeţii pentru care Biblioteca a fost un mediu vital nutritiv. „Intertextualitatea”, de care s-a făcut mult caz în teoria literară mai recentă, îmi pare firească în universul Literelor şi al Bibliotecii din lumea de azi, un poet genial şi incult nu cred că poate exista -, chiar cultura populară orală, – am mai spus-o cândva – s-a construit printr-o lectură sui generis, cu… urechea… Oricum, un om care n-a deschis în viaţa lui o carte şi care se desparte de Bibliotecă cu un dispreţ primitiv de ignorant, afişat nu o dată cu un surâs prostesc în zilele noastre, îmi pare o făptură vrednică de compătimire. El face parte dintre cei neduşi la şcoală, care au doar scuza, foarte relativă, de a nu-şi da seama ce pierd. Sunt fericit că mi-a fost dat să nu fac parte din tagma lor şi că am avut şansa de a şti că există în lume şi Biblioteca.