miscellanea
LIVIU IOAN STOICIU

revista revistelor

Articol publicat în ediția 9/2020

ROMÂNIA LITERARĂ 29-30 / 2020

Din 17 iulie. Mircea Mihăieș, „Rasismul de amfiteatru”: Dacă definițiile de dicționar mai au vreo valabilitate, ceea ce se încearcă acum în Statele Unite (și în unele țări occidentale) este impunerea unei combinații de socialism și fascism… Instrumentul imediat al acestei mișcări îl constituie corectitudinea politică (PC), iar ideologia căruia i se supune e progresismul. Sintagma PC e pe cât de găunoasă, pe atât de ticăloasă. Ea speculează impulsurile oricărui om civilizat de a fi onest, cinstit, respectuos cu legile și convențiile. Conotațiile pozitive ale cuvântului sunt atât de puternice, încât celălalt termen, politic, aproape că e trecut cu vederea. Or, tocmai el constituie esența acestei construcții ideologice. Sensul privește instaurarea unei anumite ordini politice (în speță socialismul și comunismul) prin însușirea fără crâcnire a dogmelor care conduc la progresism, al cărui țel e transformarea radicală a ființei umane prin tehnologii și teorii egalitarist-totalitare. La mijlocul revistei, Marko Béla (dialog realizat de Cristian Pătrășconiu), „Sunt un poet maghiar și, dacă am noroc, devin și parte din literatura română”: Nu am făcut niciodată texte literare în limba română. Nu am avut acest curaj sau, dacă vreți, nu am avut această îngâmfare. Ca să faci poezie, mai ales poezie, înseamnă, după părerea mea, să stăpânești foarte bine limba; or, limba pe care eu o stăpânesc cel mai bine este maghiara. Poezie și eseu, așadar, am făcut numai în limba maghiară. Dinspre politică: Amatorismul nu a dispărut din politică, dimpotrivă, a proliferat; în schimb au dispărut oamenii care „articulează”, care au viziune. Astăzi eu nu văd altceva decât o luptă oarbă pentru putere. La rubrica sa, „Întoarcerea la cărți”, Mihai Zamfir: Dacă un tânăr se hotărăște să devină scriitor, convins fiind că doar astfel viața lui are vreun sens, lucrurile devin în același timp simple și extrem de complicate: el va trebui să dovedească o perseverență diabolică, să scrie fără încetare, dar în același timp să-și rafineze pe cont propriu stilul. În sumar (selectiv): N. Manolescu, Ștefan Cazimir, N. Panaite, N. Ionel, Andrea H. Hedeș, Vasile Spiridon, Mircea Anghelescu, Irina Petraș, Marius Miheț, Nichita Danilov, Alex Ștefănescu, Ovidiu Pecican, Marina Constantinescu, Horia Gârbea, D. Avakian. La Focus, Sorin Lavric – Defazarea sufletească și alte eseuri (semnează Răzvan Voncu, Daniel Cristea-Enache). Ioan Holban: Titu Maiorescu – 180 de ani de la naștere. Comentarii la Însemnări zilnice. Aurel Dumitrașcu – Jurnal (îngrijit de Vlad Alui Gheorghe).

APOSTROF 7 / 2020

Ioan-Aurel Pop, „Minunatul edificiu al limbii române”: Emil Cioran a refuzat vreme de circa cinci decenii să vorbească româneşte, dar în ultimele zile ale vieţii a fost copleşit de o intempestivă întoarcere la rădăcini. Deşi uitase cuvintele şi nu-şi mai aducea aminte cine este şi ce făcuse în viaţă, Cioran a început să vorbească, dintr-odată, în limba română. Specialiştii spun că revenirea la limba maternă ţine de fenomenul uitării, definitoriu pentru demenţa senilă de tip Alzheimer, care-l cuprinsese pe marele filosof. Faptul că boala, încetul cu încetul, îţi confiscă amintirile în ordinea lor inversă, este, pe cât se pare, dovedit, dar revenirea la limba maternă, în cazul de faţă, devine mai mult decât o manifestare patologică. Este o revenire formală acasă a fiului rătăcitor, o revenire la esenţele din care acesta şi-a tras seva şi care i-au imprimat pentru eternitate în subconştient ideea că patria sa originară era limba română. De la ancheta revistei, intitulată „Pandemia…”, trei citate. Gabriela Adameșteanu: Am fost deprimată şi nemulţumită la început, iar sfaturile stăruitoare ale prietenelor tinere (să nu ies, să stau în casă) mă iritau, fiindcă eu cred că la orice vârstă ai nevoie de mişcare. Felul general în care erau priviţi cei vârstnici ca un pericol pentru ei şi pentru societate mi se părea jignitor. Ion Pop: Cât despre efectele paradoxal-terapeutice ale nenorocitei pandemii asupra semenilor noştri, am mari dubii că se vor produce. Lumea uită, în general, destul de (prea) repede de catastrofele prin care trece (are nevoie, desigur, şi de un soi de sănătoasă, până la un punct, nepăsare, minimalizare a dramei, de uitare cu sinonimele ei, de tradiţionalul, la noi, „haz de necaz“). Gellu Dorian: Cu siguranţă foarte multe structuri omeneşti s-au şubrezit, din cauza impunerii forţate a măsurilor – organismul uman are un scut cu care se apără de tot felul de atacuri exterioare, care, şubrezit de erodările nervoase la care este supus, ca acum, îşi pierde imunitatea. De unde şi opinia că totul a fost şi este concertat. Discriminarea de vîrstă a fost atît de evidentă, încît unii bătrîni au intrat în panică şi au murit pur şi simplu. Pare a fi fost o intenţie de genocid. Cineva doreşte să schimbe cursul lumii. În sumar (selectiv): Ion Vartic, Iulian Boldea, Ștefan Bolea, Adrian Sângeorzan, Doina Cetea, I.B. Lefter, Vladimir Tismăneanu, N. Bârna, C. Cubleșan, Mircea Moț. Marta Petreu – Mircea Morariu din Oradea: „suspectul a recunoscut săvârşirea infracţiunii“.

RAMURI 7 / 2020

Gabriel Coșoveanu, la Editorial, „Ce îi mână pe ei în «luptă»?”: Puseurile de violență se îngrămădesc, pandemia e pe buzele și în spitalele tuturor, sunt contestați zeii de ieri și de azi, Părinții Fondatori ai unei țări, părinții, în general. Aproape vorbim de un principiu: se contestă orice formă de autoritate. În numele a ce? Gălăgioșii și stricăcioșii cu bâte și sticle incendiare nu prea au vocabularul necesar ca să-și explice furor-ul de a distruge munca altora. Totuși, ceva îi animă, și anume niște forme de adeziune la o credință, fie ea și una de uz propriu, ceea ce justifică orice act… La rubrica sa, Nicolae Prelipceanu, „Delfinul recent în acțiune”: De fapt, istoria se rescrie, azi, cu mare viteză, așa că, probabil, tot ce nu va conveni noului curent corectamente politic va dispărea. Vor apărea noi Rolleri, care vor scrie istoria ad usum delfini. Expresia a apărut pe vremea Regelui Soare (Ludovic al IV-lea), când clasicii latini au fost cenzurați pentru ca Marele Delfin, cum era poreclit urmașul la tron, să nu citească ce nu trebuia. De-acolo a migrat la toate textele prelucrate, croșetate sau cenzurate, specialitate a regimurilor comuniste, îndelung folosită și la noi… În vremurile noastre chiar delfinii (sic) își cenzurează istoria, literatura, viața. Adică tineretul nu mai vrea să știe ce s-a întâmplat înainte, nu mai vrea să-i vadă pe ăia care i se par răi, din punctul de azi de vedere, și încă puși pe socluri… Corectitudinea politică este urmașa naturală a cenzurii comuniste și a tuturor cenzurilor care au existat de-a lungul timpului – căci au existat și altele – pe acest Pământ… odată cu o anume evoluție a omenirii… Într-un viitor pe care sper să-l sar, vom vedea croșetate edițiile din Platon, dacă nu vor fi cumva plasate integral la fondul secret, plus mai toată filozofia lumii, că – nu-i așa? – numai Marx rămâne valabil. Și cam tot ce s-a creat frumos în vremuri când multă lume era asuprită, palate, castele, alte edificii mărețe vor trebui dărâmate, ca să poată trăi delfinii din ce în ce mai recenți în colibele… oamenilor de rând. În sumar, selectiv: Gh. Grigurcu, M. Ghițulescu, Cristian Pătrășconiu, D. Ungureanu, Ștefan Vlăduțescu, Daniela Micu, Gabriel Nedelea, Gabriela Gheorghișor, Varujan Vosganian, Simona Preda, Mircea Gheorghe, Aura Dogaru. Veronica Pavel Lerner, „Nicolae Steinhardt – cum era, cum l-am cunoscut”.

SCRIPTOR 7-8 / 2020

Codrin-Liviu Cuțitaru, „D’ale scriitorilor”: Supravegherea scriitorilor de către poliție nu este o invenție a regimurilor totalitare din secolul XX – așa cum s-ar putea crede –, ci o practică tradițională, ale cărei origini se pierd în istorie. Interesant rămâne faptul că nu toți intelectualii se bucură de această neîncredere absolută din partea sistemelor politice, ci numai cei a căror îndeletnicire o reprezintă facerea de texte. Chiar artiștii din alte zone de expresie estetică – precum, bunăoară, muzicienii și pictorii – au un fel de imunitate socio-morală în ochii legiuitorilor, fiind în general acceptați ca „respectabili”. Scriitorul pare un anarhist încă din stadiul identificării lui profesionale, purtând stigmatul inefabil al relei comportări în societate. El trebuie să fie în permanență studiat din umbră, actul supravegherii funcționând aici aproape ca o regulă fundamentală de apărare a statului. S-ar spune astfel că o formulă politică de succes, în procesul guvernării unei națiuni, devine aceea care, între altele, știe să țină scriitorii sub control. Cu cât tonalitatea vocii scriitoricești va fi mai scăzută, cu atât viața administrativă a politicienilor va fi mai lungă. În alte pagini, Ștefan Hostiuc (Cernăuți), „Moldovenismul, o doctrină politică”: Moldovenismul e o doctrină veche, inițiată de țar, dar pusă la punct de Stalin, actualizată și implementată în diferite timpuri sub diferite forme, unele de-a dreptul inumane, care s-au lăsat cu represiuni în masă și cu condamnări la moarte a mii de oameni, mai întâi în Transnistria, unde, în 1924, s-a format o republică autonomă moldovenească (R.A.S.S.M.), apoi în Basarabia luată de la România, în 1940, prin ultimatum, și transformată în republică unională, prin fuziune cu cea autonomă transnistreană, pentru care Ucraina primește în schimb trei județe basarabene, Ismail, Cetatea Albă și Hotin. În sumar, selectiv: D. Chioaru, Marian Drăghici, Ion Mureșan, Dan Stanca, Cristina Chiprian, Gh. Schwartz, Ștefan Afloarei, Simona Modreanu, M. Cimpoi, Diana Bobică, Ioan Răducea, Ioan Holban, Diana Vrabie, Stelian Țurlea, Ioan Scurtu, Eugen Uricaru, C. Chiriac, Th. Ciobanu, C. Cubleșan. „Poemul desenat”: Gabriel Chifu (ilustrație Dragoș Pătrașcu). Colloquium: Lucian Vasiliu cu Iustin Moraru, N. Busuioc cu Doru Scărlătescu, Iulian Talianu cu Ștefan Mitroi.