cronica literară
SONIA ELVIREANU

Starea poeziei în lumea contemporană

Articol publicat în ediția 9/2020

Poet, prozator, eseist, Adrian Alui Gheorghe îşi focalizează săgeţile spiritului satiric, dublat de fin umor, asupra realităţii contemporane într-o decădere continuă. Interoghează existenţa şi reflectează mucalit la rostul artei şi artistului într-o lume care degradează, banalizează valorile.

Comunitatea artistică (Junimea, 2020) e rodul liric al interogaţiilor şi reflecţiilor sale despre poezie, rostul poetului, lumea artiştilor, sentimentul de zădărnicie care îi leagă într-o societate opacă, indiferentă faţă de artă.

Poetul nu mai e demult vocea audibilă şi credibilă a spiritului revoltat, îşi reclamă în van puterea vizionară, vârful de lance al cuvântului. Şi, totuşi, uzat şi denigrat, banalizat până la denudare de sensuri în discursuri cotidiene găunoase, cuvântul reînvie neîncetat, ca pasărea Poenix, iar prin el poetul autentic, hărţuit nu doar de fantasme, ci de pervertirea continuă a relaţiei sale cu lumea sa. Nu poţi fi doar praf stelar, fulguind printre vise, dacă eşti poet şi îţi pasă, ci voce care coboară în Agora şi glăsuieşte, demască, vituperează colocvial, îndulcindu-şi ascuţişul limbii prin umor persiflant, cu un captatio benevolensis strecurat abil în poem.

O astfel de lirică cultivă Adrian Alui Gheorghe, demascând devieri umilitoare, rostind adevăruri grave cu fin umor şi ironie pentru a atenua dramatismul existenţial.

Poetul îşi reuneşte poemele în jurul artei şi menirii sale, structurându-şi volumul în şase părţi, cifra armoniei, care lipseşte cu desăvârşire în comunitatea artistică şi societatea contemporană, îngropată în materialitate, obeză de atâta consumerism, obtuză faţă de valori spirituale autentice: Fericirile, Sfântul, Mc’ poezia, Comedia literaturii. Reloded, Ultimele dorinţe ale condamnaţilor la moarte, Obsidianul negru.

Volumul se deschide cu un poem scurt Blues, urmat de altele cu acelaşi titlu, în care respiră suflul dureros şi amar al cotidianului: viaţă/ moarte, uitare, melancolia iubirii, puterea cuvântului, mizeriile vieţii, roluri şi măşti, „politicile strâmbe/ şi fără de rostul artei/ în spaţiul public.

Focalizate pe universul poeţilor, poemele radiografiază lumea contemporană în aspectele sale profunde, de dincolo de aparenţe, prin privirea lucidă a poetului care denunţă comedia vieţii, pierderea polului spiritual al societăţii actuale, degradarea culturii, artei: „Am ajuns la poezie/ când poezia/ era pusă să îşi scrie/ cu sânge propriul act de deces.

Desacralizarea lumii, degradarea, denigrarea sacrului e prinsă în poemul-parabolă Sfântul, o ipostază a lui Isus coborât în lume, umilit, batjocorit, condamnat la moarte, imagine christică a poetului însuşi între semenii săi, exilat veşnic, condamnat la eternitate prin scrisul său (Biblioteca). Privilegiul ori drama lui e să intuiască şi să trăiască imaginar în lumi paralele, invizibile, să mărturisească despre miracol, sacru, chiar şi în van, luat în derâdere. El este însuşi „tărâmul magic“ prin cuvântul creator, faţă-n faţă cu opacitatea semenilor.

Despre paradoxul vieţii de artist, fascinaţia poeziei, rostul poetului, artă autentică/ artificială, marea/ mica poezie şi cultură, prezenţă/ absenţă în cotidian, „moartea în viaţă a poetului”, uitarea sa ante şi postmortem, despre aspiranţii la glorie, sacrificiu, deriziunea artei într-o lume surdă, opacă faţă de spirit, despre devenire pe orizontală/ verticală, ipostaza de rege-bufon-poet, dar şi despre ură între artişti vorbeşte Adrian Alui Gheorghe, persiflând nuanţat realitatea: prozaic, prin enumerare de substantive care denunţă defectele societăţii; dialogic, prin voci din lumi diferite; în poeme-parabolă ori poeme-basm; metaforic, în imagini insolite, cu trimiteri intertextuale; în două proze bizare, care cultivă macabrul faptului divers şi spectaculosul reportajului.

Vocile din poemele dialogate aparţin „zeilor”, care vând totul, natură şi oameni, ori poetului şi spiritului unui confrate, un dialog postmortem spumos şi hâtru între poeţi din lumi diferite, cu rememorări din trecutul lor pământean şi relatări despre viaţa din lumea spiritelor.

De la un poem la altul, autorul modifică forma, tonul, amplitudinea, intenţia, îşi orchestrează inteligent arhitecura cărţii şi expresivitatea poetică. De la simpla notare a realului, în vers aforistic ori cu nuanţă de jurnal personal, la imaginea metaforică ori la povestea-parabolă, povestea-basm (Preadepartele şi preatârziul), poetul îşi îmbracă interogaţiile şi cugetările în forme variate, agreabile şi comprehensibile pentru un auditoriu larg.

Poeţii sunt „echilibrişti pe dâra lăsată de fulger/ respiră pe nas cuvinte şi scot/ curcubee de ceară/ din metafore încălzite/ la foc cu foc”. Poezia e o vrăjitoare, o seducătoare crudă de suflete, „te aruncă direct în iad/ numai dacă intri în raza privirii ei;/ dacă intri în sufletul ei,/ te-ai topit ca lumânarea/ care arde/ îmbătată/ de umila contribuţie la/ despicarea nopţii nesfârşite.” Iar menirea poetului este să scrie Poemul care „să justifice rostul meu în lume”, să fie o privighetoare care să ucidă pisica, un peşte care să întoarcă fluviul îndărăt, un om care să dea viaţă bulgărelui de pământ.

Cum ar reuşi o astfel de metamorfoză? Prin puterea de transfigurare a cuvintelor, care modelează lumile, cu efect de katharsis. Fără „paravanul cuvintelor”, realitatea ar fi nudă, greu de suportat, „prezentul ca o tumoare/ care atârnă.

Adrian Alui Gheorghe pledează pentru o poezie autentică, cu rădăcini în real, nu pentru una abstractă, pentru coborârea în agora şi renunţarea la retragerea poetului în turnul de fildeş. De aici şi îndemnul adresat tuturor: „Fiţi vii atunci când scrieţi, În fiecare clipă poţi descoperi ADN-ul veşniciei.

Însă soarta poeziei în lumea contemporană e lamentabilă. Şi-a pierdut rolul de far, aspiranţii la glorie, „poeţi plicticoşi, neinspiraţi, chinuiţi de cuvinte”, au degradat scrisul, iar literatura a devenit „un fel de mamă care-şi sufocă pruncii la naştere”.

Cum poezia funcţionează în ecuaţia poet-operă-cititor, nu putea lipsi din Comunitatea artistică cititorul, în forma sa cea mai evoluată de critic literar. Adrian Alui Gheorghe îi prinde şi pe aceştia în ţesătura unui poem, sub forma unui răspuns la o anchetă literară despre rolul criticii literare, care ar fi să depisteze „devierile de la calitate”. În triada menţionată mai sus, autorul e cultivatorul, criticul „hoţul care pradă grădina” ori cel care găseşte cheia autorului în text, pe când cititorul neavizat e „călăul operelor noastre”.

Cartea lui Adrian Alui Gheorghe propune un hibrid, poezie-proză, în proporţii diferite: patru părţi poezie, două părţi proză, pentru a împăca ambele daruri, de poet şi prozator.

Proza e bizară, prima explorează macabrul faptului divers, relatând succint sfârşitul şi ultima dorinţă a unor condamnaţi la moarte pentru a concluziona că „poetul e un condamnat la moarte/ care îşi scrie mereu/ cu fiecare pagină/ ultima dorinţă.

A doua, despre obsidianul negru, pare un reportaj incitant despre lumea extraterestră, cu limbaj diferit, al sunetelor, care pot fi decodate în semne grafice ce alcătuiesc texte. Şi astfel se inversează perspectiva auctorială, omenirea e privită din spaţiu de un poet extraterestru ca „reminiscenţă a unor civilizaţii extraterestre.

Adrian Alui Gheorghe îşi probează încă o dată spiritul ludic şi fantezist, specific prozei sale, mânuind dibaci fragmentarismul, hibriditatea genurilor, polifonia vocilor, varietatea tonurilor (ironia, autoironia, persiflarea, sarcasmul) din recuzita tehnică a postmodernismului, într-o arhitectură complexă, unitară tematic.

Adrian Alui Gheorghe, Comunitatea artistică, Junimea, 2020