cronica filmului
Ioan-Pavel Azap

TIFF, pandemie

Articol publicat în ediția 9/2020

Efectele pe termen lung ale pandemiei pot fi, deocamdată, doar bănuite, fără a oferi o perspectivă prea optimistă, dar cu cele pe termen scurt și mediu ne confruntăm zilnic, chiar dacă anumite aspecte, cum ar fi purtatul măștii și distanțarea socială, au început să facă parte din rutina cotidiană. Dacă, inevitabil, criza economică va fi depășită la un moment dat, mai grave sunt efectele ce se vor resimți pe termen lung în învățământ și cultură, domenii aflate oricum într-un echilibru precar. Transferarea în mediul virtual a procesului educațional și a o parte din evenimentele culturale riscă să diminueze, dacă nu chiar să anihileze însăși esența acestora: comunicarea și interacțiunea dintre oameni. Există, din fericire, evenimente care, după așa-zisa relaxare a măsurilor de prevenție a epidemiei de covid, se desfășoară într-o relativă normalitate. Unul dintre acestea a fost și Festivalul Internațional al Filmului de la Cluj (TIFF). Ajuns la cea de a 19-a ediție, TIFF-ul trebuia să se desfășoare între 29 mai și 7 iunie 2020. Pus inițial sub semnul întrebării, festivalul a avut loc în cele din urmă între 31 iulie și 9 august, în condiții dramatice ar putea spune pesimiștii, contraziși din fericire de organizarea căreia cu greu i s-ar putea reproșa ceva. Desfășurat exclusiv în aer liber, în locuri situate majoritatea în centrul orașului, organizatorii – meritul revenind directorului festivalului, regizorul Tudor Giurgiu, și în egală măsură întregii echipe, de la angajații permanenți sau „sezonieri” până la voluntari – au asigurat toate condițiile impuse, de la distanțarea socială la verificarea temperaturii spectatorilor sau asigurarea dezinfectanților și obligativitatea purtării măștii pe durata proiecțiilor. Totul a decurs fără incidente, dacă ignorăm intervenția lui Cristi Puiu, mult prea mediatizată, majoritar la modul tendențios sau chiar isteric, pentru a mai insista asupra ei.

Dincolo de inconvenientul orelor târzii din noapte la care au fost programate filmele, prima proiecție începea la 21,30, și a faptului că marea majoritate a titlurilor au rulat o singură dată, atmosfera a fost apropiată de cea obișnuită: ofertă bogată și diversificată, un public dinamic, curios, cine-concerte, conferințe și lansări de carte. Pe de altă parte, au lipsit invitații străini, dar nu și cineaștii români, e drept că în număr mai mic decât de obicei. Cea mai dificilă a fost pentru spectatori alegerea filmelor, dat fiind că era imposibil să vezi mai mult de două filme zilnic, spre deosebire de edițiile precedente când, dacă țineai cu orice preț, putea să mergi la patru sau cinci proiecții. Prima opțiune a fost, în ce mă privește, Dušan Makavejev, cel mai important – alături de Aleksandar Petrovič, cunoscut pentru Am întâlnit ţigani fericiţi (Skupljači perja, 1967) – reprezentat al Valului negru iugoslav afirmat în anii ‘60 ai secolului trecut, prezent în secțiunea 3×3 cu primele sale filme: Omul nu e pasăre (Čovek nije tica, 1965), Idilă sau cazul centralistei dispărute / Poveste de dragoste sau tragedia unei fete de la poștă (Ljubavni slučaj ili tragedija sluźenice P.T.T., 1967) și Inocență neprotejată (Nevinost bez zaśtite, 1968). Am putut vedea un cinema dezinhibat, liber, de „actualitate” – realist fără a fi simplist-ilustrativ, cum doar accidental puteai să vezi în filmul românesc al acelor ani. De neocolit a fost și Costa Gavras, prezent și el cu trei filme, inevitabil cu acea capodoperă de film politic initutlat Z (1969), al cărui mesaj și impact – demascarea fără menajamente a dictaturii, a totalitarismului – sunt intacte, neperimate, dincolo de opțiunea de stânga a cineastului. Momentul de vârf al acestei ediții a fost aniversarea a 100 de ani de la nașterea lui Federico Fellini, ultimul mare magician al cinematografiei, din a cărui operă au putut fi văzute (sau revăzute) șase filme care au marcat istoria celei de a șaptea arte: I vitelloni (1953), La dolce vita (1960), (1962), Julieta și spiritele (Giulietta degli spiriti, 1965), Amarcord (1974), Vocea lunii (La voce della luna, 1990).

Nu putem încheia aceste rânduri fără a aminti că Premiul de Excelență pentru un cineast român a revenit actriței Maria Ploae (premiul pentru cineaști aparținând altor cinematografii decât celei românești nu s-a acordat în acest an). De asemenea, este de reținut lansarea a două importante cărți de cinema: Adaptarea cinematografică a operelor literare. Aporii. Prejudecăți. Noi pespective de Anda Ionaș („Demers exegetic remarcabil […] consacrat adaptării cinematografice a textelor literare, într-o analiză spectroscopică a procesului de fidelizare re-creativă, acompaniată de câteva studii de caz […] Propensiunea spre teorie, capacitatea de sinteză, talentul discursiv și eleganța stilului fac din Adaptarea cinematografică… o lucrare captivantă, cu certe calități academice” – Mircea Muthu), respectiv Istoria filmului românesc de animație: 1920-2020 de Dana Duma („[…] istoria Danei Duma este una animată, dinamică, subtilă, punând în relație animația cu alte arte, cu literatura în special, și virând pe alocuri, în mod avenit către o istorie a ideilor, atunci când istoria face loc contextului politico-ideologic. Istoria… plombează o absență notabilă în literatura de specialitate și va deveni un reper inconturnabil pentru istoricii și criticii de film. Și nu numai pentru ei” – Angelo Mitchievici), care vin să îmbogățească substanțial literatura română de specialitate.