cronica literară
TUDOREL URIAN

CARTEA GÂNDURILOR NEGRE

Articol publicat în ediția 1/2021

Stranietatea zilelor pe care le trăim de aproape un an nu putea să nu lase urme și asupra activității creatorilor de artă. La nivelul modului lor de lucru, dar și în privința tematicii abordate și a mijloacelor utilizate. Izolarea îndelungată, nevoia de a sta tot timpul cu garda ridicată (cu masca pe figură și celelalte metode de protecție), sentimentul de claustrare la propriul domiciliu, frustrarea, absența întâlnirilor cu publicul, lipsa călătoriilor și rezumarea contactelor sociale la intervenții pe rețelele sociale sau la diverse reuniuni organizate online, ne fac pe toți să ne redefinim viața și perspectivele personale, să ne punem întrebări existențiale majore și, pe măsură ce această pandemie se prelungește cu bilanțuri tot mai sumbre, să fim mai puțin înclinați spre gratuitate și estetism și tot mai preocupați și îngrijorați de spaimele, angoasele, dezmăgirile, înfrângerile fiecăruia dintre noi.

Dacă ai citi o carte precum nu striga niciodată ajutor, fără să cunoști numele înscris pe copertă, cu greu ai putea intui că autorul ei este Mircea Cărtărescu. Aparent nimic din stilul relaxat, colocvial, mustind de citate și aluzii culturale topite în text, de umor și referințe firești la aspecte concrete la viața în cotidianul acelui timp și la oamenii lui, inclusiv colegii de leat literar ai autorului, génies en herbe, aflate în căutarea gloriei, care se vedeau nemurite în poeme înainte de a se naște, din poemele sale de început nu se mai întrevede în prezenta carte. Mai apoi însă, odată ce ai intrat în posesia informației că poemele sunt scrise de Mircea Cărtărescu, îți apar tot mai viguros în minte teme, motive, unghiuri de scrutare a realității specifice liricii cărtăresciene. Este ca atunci când, după ce o auzi pe Janis Joplin interpretând Summertime, cineva te întreabă cine este autorul, iar în final îți spune că este George Gershwin iar tu, rememorând melodia din perspectiva noii informații dobândite, descoperi o mulțime de semne specifice ale compozitorului american, pe care nu ai fost în stare să le observi ascultând, în premieră splendida piesă.

Cum spuneam, mai nimic din noul său volum de versuri nu trimite cu gândul la poemele care l-au făcut celebru pe Mircea Cărtărescu la începuturile optzecismului românesc. Tristețe, singurătate, resemnare, lipsă de speranță, vid existențial, obsesia vârstei care înaintează implacabil și a morții, retragerea din lume, spaima în fața secării inspirației, sentimentul eșecului și al ratării sunt motivele în jurul cărora se încheagă acest volum. Spre deosebire de luxurianța verbală de odinioară, poemele sunt de multe ori eliptice, autorul folosește anafora pentru a sugera obsesiv repetitivitatea, redundanța sacadată a unor elemente specifice lumii în care trăim precum cea a ploilor molcome, reci, de toamnă. „(…)/ singur printre oameni/ singur în pustie/ singur în iad/ singur în paradis/ singur la vârsta tânără/singur la bătrânețe/ singur în viață/ singur în moarte// când bei în neștire/ ești singur/ când înnebunești de durere/ ești singur/ când zaci pe masa de operație/ ești singur/ când zaci pe patul de moarte/ești singur// singur în viață/ singur în moarte/ singur în ignoranță/ singur în cunoaștere/ singur cu toți/ singur fără nimeni/ mereu și mereu/ singur// în spaima ta/ în carnea ta/ în noaptea ta” (pp. 51-52).

O întrebare devine obligatorie atunci când vine vorba despre scrisul lui Mircea Cărtărescu: care este relația dintre persoana autorului și vocea narativă sau, după caz, Eul poetic? Când îi citești romanele și poemele te izbește impresia de autenticitate maximă a amintirilor și a trăirilor. Inevitabil ești tentat să crezi că cel care se confesează în paginile cărților nu poate fi decât autorul însuși. Cu toate acestea, cel puțin într-un roman precum Solenoid situația este ceva mai complicată. Personajul narator se află în pielea lui Mircea Cărtărescu, are reacțiile sale, modul său de a gândi, probabil, o mulțime de amintiri comune, duce până la un anumit punct propria sa existență, dar, în urma eșecului la o ședință de cenaclu literar renunță la literatură, iar viața sa continuă pe vechile coordonate (profesor la o școală generală). Aceeași persoană se dezvoltă într-un destin complet diferit față de cel al lui Mircea Cărtărescu de azi. Întrebarea devine legitimă și în cazul volumului de versuri nu striga niciodată ajutor. Eul liric, scufundat în depresie, obsedat de singurătate, eșec, bătrânețe și moarte este Mircea Cărtărescu însuși sau un produs al imaginației lirice? În domeniul poeziei, mai mult decât oriunde altundeva, se poate spune că textele sunt un fel de barometru al stărilor de spirit ale autorului la momentul scrierii versurilor. Aceasta se observă mai ales în cazul volumelor alcătuite din culegeri de poeme scrise de multe ori în tonalități complet diferite. Or, în niște rânduri confesive dintr-o carte destul de recentă (Creionul de tâmplărie), Mircea Cărtărescu își detaliază metoda de a scrie. El mărturisește acolo că, în fiecare zi se pune la masă și scrie câte două ore fără să recitească ce a scris în ziua precedentă. Apoi își vede de preocupările cotidiene fără să mai fie preocupat de ce a scris în ziua respectivă. Dacă privim din această perspectivă textele volumului, care sunt extraordinar de consecvente ca tonalitate și univers liric, este clar că obsesiile Eului liric se suprapun în mare măsură peste cele ale lui Mircea Cărtărescu. Este adevărat că în calitate de textualist, de constructor conștient de texte, el poate mima orice, dar este la fel de sigur că gândirea sa nu este cu totul străină de acest tipar de gândire. Iar unele texte, dacă îi sunt atribuite autorului sună de-a dreptul îngrijorător. Mă bucur să cred că nu gândurile lui Mircea Cărtărescu sunt exprimate în acest poem, în care depresia atinge cote înspăimântătoare, nu mai am pentru ce trăi: „nu mai am pentru ce trăi/ ăsta e adevărul/ nu mă mai așteaptă decât umilințe/ neputințe/ dureri/ boli/ agonie// dacă aș avea puțin curaj/ dar nici atât n-am// trăiesc mai departe/ degeaba// o duc mai departe/ ca un cal/ ca un bou/ ca un asin// ca un nimeni// ăsta e adevărul// de-aș avea puțin curaj/ în seara asta// acum (p. 106).

Spre sfârșitul volumului nu striga niciodată ajutor, Mircea Cărtărescu publică un poem cu valoare de ars poetica, în care anunță, practic, necesitatea trecerii la un nou mod de a face poezia. Renunțarea la vechiul textualism cu toate tehnicile și mizele sale și înlocuirea sa cu această accentuată dimensiune existențială, devenită notă definitorie a actualului volum. În această ipoteză se poate crede că Eul epic este chiar poemul textualist, în jurul scrierii căruia se învârteau toate în urmă cu patru decenii. Totul este imaginat de poet ca un foc de tabără în care sunt aruncate toate relicvele poeziei trecutului spre bucuria celor de azi. Dar iată cum arată poemul fiindcă e ultima zi: „fiindcă e ultima zi/ de tabără/ fac focul/ tradițional/ spre bucuria copiilor// respectând firește/ formele legale// nu fac focul/ cu trunchiuri de brad/ e păcat de ele/ nici cu cetină/ nici cu scoarță// arunc pe foc/ cuvinte mari/ ce trosnesc tembele/ de peste un secol/ imagini/ comparații/ parabole/ alegorii// arunc în foc/ fasoane și snobisme/ întorsături de frază/ remestecări/ de vorbe deja mestecate/ milioane de cărți/ ce imită alte cărți// arunc în foc/ izmeneala/ ipocrizia/ autorlâcul/ le găsești peste tot/ ieftine/ inflamabile// deja rugul trosnește/ și scânteile/ urcă la cer// deja copiii se bucură (pp. 99-100).

Multe s-au schimbat în viața oamenilor în urma epidemiei de coronavirus și probabil nimic nu va mai fi multă vreme cum era în urmă cu un an. La o asemenea revoluție la nivelul societății umane vor urma fără îndoială schimbări majore la nivelul gustului artistic, al limbajului diferitelor arte. Este un timp al întrebărilor esențiale, pe care trebuie să și le pună creatorii și consumatorii de artă, deopotrivă. Iar un artist cu vocația universalității precum Mircea Cărtărescu nu poate fi decât în primele rânduri ale celor care explorează drumuri necunoscute, în consonanță cu experiențele de viață ale omului contemporan.

Mircea Cărtărescu, nu striga niciodată ajutor,
Humanitas, București, 2020