recenzii
Mircea Moț

Sub semnul Tatălui

Articol publicat în ediția 4/2021

După Imnul frumoasei Olivetti, în care oscila programatic între spațiul real, cu accente ale poeziei cotidianului, și secvențe ce trădau un poet educat la școala neoexpresionismului, Ioan Barb publică la editura Școala Ardeleană Cetățile de scăpare, volum care, la o primă lectură, poate lăsa impresia orientării autorului spre ceea ce s-ar numi poezie religioasă sau, după Ioan Holban, o poezie a sentimentului religios. Ioan Es. Pop consideră chiar că dincolo de autobiografismul confesiunii, poezia recentului volum al lui Ioan Barb este „una religioasă, îmbrăcată în haine de profan”. Poetul nu adoptă însă o atitudine consacrată de o întreagă experiență a poeziei de acest gen, câtă vreme reperele universului sacru sunt simțite mai degrabă ca fiind livrești, preluate din Carte și „tratate” în spiritul textului poetic și al finalității acestuia. La Ioan Barb se stabilește un dialog convingător între cotidianul cu mișcările sale previzibile, între un spațiu „profan” cu alte cuvinte, și cel livresc, al textului biblic, firește, care sublimează realul, dezvăluindu-i un „fond metafizic” greu sesizabil altfel. Cu alte cuvinte, Ioan Barb apelează la perspectiva religioasă pentru a redimensiona realitatea, care contează enorm pentru poet, dar și pentru a-i destrăma prin gestul poetic materialitatea, pentru a se întrezări dincolo de aceasta conturul sever al modelului. O poezie emblematică pentru Cetățile de scăpare devine din acest punct de vedere Transfigurare, în măsura în care motivează convingător demersul poetic. Realitatea cotidiană devine obiect al confesiunii, cu o mișcare ușor narativă: „În fiecare toamnă tata cumpăra/ de la moții ce își coborau din munți/ căruțele cu coviltir o baniță de piatră de var/ în schimbul unei măsuri de porumb/ privea visător oiștea lor supusă de povară/ ca gândul lui apăsat de șaua zilei de mâine/ îl știa bântuind fără noimă/ din deznădejde în deznădejde solitar/ un cal nărăvaș ce frământa iarna sub copite/ dosea în noroi ultima zăpadă/ sub clipa umedă”. Transfigurarea se infiltrează vizibil: „să spele stâncile cele mari puse ca temelie de la Început/ tata arunca pietrele în apă și varul sfârâia/ așa se încinge sufletul omului/ când trage să moară medita tata/ se topește strat după strat / până când nu mai rămâne decât o părere”. Pentru a se impune în cele din urmă ca un triumf al demersului liric înainte de toate: „Dar Tu îmi amintești că sufletul nu se risipește/ albește aerul eliberat din plămâni/ și se întoarce în banița Ta din care a fost luat/ curățit ca varul stins/ numai bun de spoit pomii/ de primenit pereții în Săptămâna Luminată/ când întunericul se desface ca o pânză de in/ și toate lucrurile din casă par noi/ sub ochiul Tău ascuns prin care te uiți în mine/ deslușești taine pe care nu le pot pricepe/ și chiar dacă le-aș ține ascunse de pleoapele morții/ nu pot să îmi apăr viața de Tine/ sub privirea Ta smoala se topește ca piatra de var/ și aduce în ființă ulița pe care/ mă conduc pașii fără să pot să îi opresc”. Terestrul este valorificat de Ioan Barb sub semnul metaforei și al simbolului: „dar ai prefăcut destinul meu/ în piatră de var nestins adusă sub coviltir/ din Golgota/ și ai stins-o în sângele Tău/ s-a topit strat după strat până când spiritul meu/ a devenit o pastă albă/ aerul tremura strălucind /în prezenta Ta aveam fața lui Moise/ coborând de pe munte/ mi-ai acoperit cu blândețe ochii cu o năframă/ să nu mă înspăimânt când mă treci dincolo/ pe dealul veșniciei”. Un motiv și în același timp un simbol este la Ioan Barb piatra de var. Prezență grea de materialitate, piatra își datorează simbolismul, după un Ivan Evseev, dublei „apartenențe la sfera stihiei htoniene și la cea a aerului”. Cu atât mai mult în cazul pietrei de var, care, la întâlnirea cu apa purificatoare și regeneratoare, eliberează energia sinonimă spiritului: „Doamne /sunt ca o piatră de var/ ruptă din munte/ arsă și stinsă în apa/ gropii zidarului/ din tăria făpturii mele nu a mai rămas/ decât o pastă albă/ pe care ai tăinuit-o să se sedimenteze/ în inima ta o vreme/ ca un aluat pentru o plămădeală nouă/ pregătit pentru știința/ vieții de după / călătoria terestră/ îmi faci să strălucească numele/ sub cupola sub care mă conduci/ de pe autostrada sângelui învechit/ în infinit// când vremea dospirii s-a împlinit/ ți-am auzit vocea la ușă/ îmi spunea că tu ai răbdare să bați/ când am deschis ușa / din mine a țâșnit o vâna de apă/ cu valurile imaculate/ spre câmpia ce nu se mai sfârșea/ aripi mari măcinând timpul/ băteau băteau” (Piatra de var). Relația cu celălalt plan este asigurată de scara lui Iacov, element material, concret, sugestie a înălțării (spirituale) și a desprinderii de condiția terestră: „dar Tu îmi spui să nu mă întristez/ să părăsesc gândul cel rău/ în marea uitării dimineața și la asfințit/ când mă străbat păsările umbrei/ de la un capăt la celălalt/ ca niște semne pe care le-ai așezat/ în cartea vieții mele/ în grădina Eden/ să mă amăgească// îmi amintești că fiecare părticică/ din mine are un viitor/ să deschid ochii minții să văd/ scara lui Iacov/ aruncată din cer” (Scara lui Iacov).

Gesturile cele mai firești au ecou în alt plan: „Ori scăpăm ori crăpăm/ în vremurile astea tulburi/ medita tata în timp ce freca cu usturoi/ o felie de pâine prăjită pe soba de tuci/ o ungea tacticos și privea gânditor cum se topește untura/ tot așa se transformă și viața noastră în apă/ se prelinge prin crăpăturile oaselor/ până când nu mai rămâne decât sufletul/ sărman și singur” (Cetățile de scăpare). Ființa însăși poartă amprenta divină: „obrazul lui arăta ca o hartă cenușie/ cu râuri si drumuri pe care le trecuse Isus/ în vremea când umbla pe pământ/ dar ce e sufletul tată/ un împrumut de două grame din Dumnezeu/ pe care El ni-l dă când venim în lume” (Cetățile de scăpare). Această semnificativă amprentă este de altfel accentuată în volum: „De ce oare mersul mi-e nesigur/ mă târăsc ca un vierme spre miezul fructului/ devorând obstacolele pentru a ajunge la țintă/ – adevărul pe care încă nu îl știu/ dar nu pot rupe în dinți decât o gură de fericire/ rod lacom fără să respir/ în urmă rămâne un tunel / cât umbra trupului meu/ – e vidul din fericirea răpită lui Dumnezeu/ îmi amintești în fiecare ceas/ îmi șoptești/ ești doar un vierme înșurubat în fruct/ șuierând/ când bate vântul dimineții” (Amprentă). Ființa are conștiința acestei amprente, este conștientă că a fost marcată de un „cineva”, percepe conturul amprentei, cu un amestec semnificativ de violet și vânăt, dar mai ales simte că acest „cineva” a conturat, a schițat, a scris cu alte cuvinte un destin; această schiță ideală trebuie să se concretizeze prin existență: „Viața mea este o mușcătură pe braț/ o amprentă cu origini neidentificabile/ are contur violet și firicele vineții/ din care răsare infinitul direct de sub piele/ colorează abisul/ cineva îmi schițează în tuș/ destinul” (Stigmat). În felul acesta realitatea este dublată de un semnificativ Text, de care omul este conștient și spre care tinde fiindcă simte că acesta este salvarea. Fondul de profunzime al poeziei lui Ioan Barb cred că aici trebuie căutat, în trecerea în celălalt plan care, pentru poet nu poate fi decât cartea, iar soluția este una estetică. Sentimentul de liniște și de mulțumire sunt legate tocmai de ideea cărții în literele căreia se adăpostesc spiritul și gândul: „Uneori levitează ca o carte răsfoită se așază alături/ admir paginile ce pâlpâie/ cu gândurile închise în litere/ ca deținuții în celulele jilave/ printre zăbrele aud cerul/ șoptindu-mi numele (Mulțumire). Între a fi și a nu mai fi se consumă pentru Ioan Barb momentul revelator, al înțelegerii depline că salvarea este în ultimă instanță regăsirea propriului text, revenirea la „schița” dintâi, conturată sever cu tuș de acel „cineva” pe care a-l vedea nu este cu putință, trecerea existenței în carte, cu alte cuvinte: „e atâta tandrețe în aerul pe care îl respir/ degetele lui vânjoase îmi încolăcesc gâtul până la strangulare/ și vine întotdeauna clipa aceea/ când plutești între sunt și nu sunt/ clipa aceea binecuvântată/ în care simți pentru întâia dată/ că nu mai trebuie să gândești/ că totul e suficient/ și nu mai e nimic de adăugat/ în paginile e/ cartea ta viața ta” (Mulțumire).

Ioan Barb, Cetățile de scăpare, Editura Școala Ardeleană, 2020