cronica filmului
Ioan-Pavel Azap

„Babardeală” poleită

Articol publicat în ediția 5/2021

Radu Jude a atras atenția cu scurtmetrajele Lampa cu căciulă (2006), multipremiat internațional și Alexandra (2008). Debutul în lungmetraj, Cea mai fericită fată din lume (2009), se încadrează asumat în po(i)etica Noului Val. Urmează un mediumetraj, să-l numim straniu, Film pentru prieteni (2011), cronica unei sinucideri ratate, o poveste ce „amorsează” relațiile interumane, apoi cel de-al doilea lungmetraj, Toată lumea din familia noastră (2012), dezvoltarea subiectului din Alexandra într-un film al relațiilor familiale urmărind un conflict ce escaladează în terifiant. Urmează două scurtmetraje, O umbră de nor (2014) și Trece și prin perete (2014), care confirmă talentul și deopotrivă versatilitatea cineastului. Este vorba de o primă parte a creației încă tânărului regizor. Filmul care încheie această primă parte și totodată face trecerea spre o a doua etapă este Aferim! (2016), capodopera sa și unul dintre cele mai bune filme românești ale tuturor timpurilor, distins cu Ursul de Argint la Berlin. Urmează o serie de filme de ficțiune și documentare în care atenția cineastului este acaparată de subiecte și teme ce depășesc incidența evenimențialului cotidian sau a „progresismului” asupra spiritualității, îndeosebi – dar nu numai – de tema intoleranței și a antisemitismul ca politică de stat în România interbelică și ca atitudine dominantă în prezent: Țara moartă (2017), Inimi cicatrizate (2018), „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (2019), Tipografic majuscul (2020), Ieșirea trenurilor din gară (2020), filme în care, pe măsură ce „patosul” investigării istorice crește, talentul regizorului începe să dea rateuri.

Recent încununatul cu Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin (ediția a 71-a, martie 2021), Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, subintitulat schiță pentru un film popular, este genul de film pe care unii îl repudiază fără a-l vedea, iar alții îl adulează tot fără a-l vedea. Șansele – și pentru unii, și pentru alții – de a reveni asupra „impresiei” inițiale după o eventuală vizionare a filmului sunt minime. Nu că filmul ar fi atât de complex încât ar satisface toate gusturile, toate opțiunile, toate punctele de vedere, toate poziționările etico-psiho-politico-sociale, dimpotrivă: rar un film mai unidimensional decât acest cel mai recent produs Radu Jude.

Ca și mai vechiul Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu (2005) și Babardeală… este inspirat de o întâmplare reală, de un fapt divers: o filmare în care o profesoară de gimnaziu face sex cu un bărbat apare pe youtube și provoacă un scandal în comunitatea respectivă și în presa tabloidă unde aceasta este numită „profesoara porno”. Filmul este structurat în trei părți, cele trei acte clasice ale unei pelicule. După prologul în care vedem filmul cu pricina – un porno cât se poate de hard care se pare că o are protagonistă pe însăși interpreta profesoarei –, urmează, de bunăseamă, prima parte, Stradă cu sens unic, în care o urmărim pe profesoara cu pricina străbătând Bucureștiul în drum spre școală, unde a fost convocată de către directoare la o întâlnire cu părinții indignați, prilej pentru regizor de a ne arăta un oraș ulcerat, neîngrijit, o lume pestriță și vulgară, plimbându-ne prin piețe agro-alimentare, farmacii și terase, într-un apartament de bloc, înghesuit, suprapopulat, printre mașini „bengoase” conduse de bănuiți interlopi ș.a.m.d. Privirea cineastului nu este răutăcioasă, denotă mai degrabă compasiune, filmul are aici fluență, este convingător cinematografic, dar scăderile încep la nivelul replicilor: stereotipii de limbaj legate de pandemie, perimate înainte de a fi rostite, precum în secvența din farmacie sau de pauperitate, ca în schimbul de replici de la casa de marcat dintre o „sărăntoacă” ce-și numără bănuții neștiind cum să-i împartă între un pet din cea mai ieftină bere și o cutie de prezervative și o „înstărită” care își pierde răbdarea ș.a.m.d. De altfel, întregul film este împănat cu replici de o banalitate dezarmantă, irelevante, pare că scenaristul-regizor a transcris ce i-a rămas în auz după o plimbare grăbită prin mahalale, fără a se mai strădui să discearnă, să construiască o poveste coerentă și plauzibilă mulțumindu-se cu flash-uri pe care le-a însăilat în pripă. Există, de asemenea, o serie de trimiteri specifice, pe care mare parte dintre spectatorii români sub 50 de ani nu le înțeleg, cum ar fi apariția cameo a lui Costel Băloiu, interpretul Pistruiatului din serialul omonim al lui Francisc Munteanu de la începutul anilor ’70 sau seceveța penibilă cu Ion Dichiseanu apărând de nicăieri îmbrăcat în Pierre Valliant, trimitere la Toate pânzele sus!, un alt serial de la mjlocul anilor ’70, ecranizare după romanul lui Radu Tudoran în regia lui Mircea Mureșan. Mai există multe alte astfel de „șopârle” imposibil de înțeles de către un străin – cum ar fi denumirea liceului din partea a treia a filmului, „Nichifor Crainic”, versurile licențioase din Eminescu –, încât e de bănuit că membrii juriului berlinez au primit o broșură cu instrucțiuni de folosire și interpretare, ceea ce ar putea să explice succesul neașteptat al produsului, dincolo de titlul provocator.

Cea de-a doua parte, Mic dicționar de anecdote, semne și minuni, pare fi un film de sine stătător constituit dintr-o succesiune de imagini care ilustrează alfabetic o serie de „cuvinte-cheie”, de evenimente, o panoramare – în notă ironică, dar și tragică – a condiției umane, însă fără a depăși ilustrativismul primei părți.

Partea a treia, Practica și apropourile (sitcom), cea a „judecării” profesoarei supusă oprobiului public, se dorește a fi „nucleul tare” al filmului, miza, șpilul, concluzia, o adevărată ars poetica. Din păcate, finalul este previzibil, dezbaterile colectivului de părinți nu oferă nicio surpriză, spectatorul intuiește după primul sfert de oră al filmului care va fi deznodământul dată fiind poziția tranșantă a cineastului care nu lasă loc nici pentru cea mai discretă nuanță. Personajele care evoluează în această ultimă parte sunt nu prototipuri, așa cum probabil și le-a imaginat și dorit cineastul, nici măcar unidimensionale, ci simple contururi, ca într-un desen animat în care cel care trebuia să coloreze șabloanele a lipsit nemotivat de la serviciu. Umorul nu depășește nivelul șușanelei, ironia este grosieră, concluziile tendențioase. Deznodământul – nici cel din realitate, nici cel din film – nu mai are importanță. Incidentul de la care se pornește este doar un pretext pentru o demonstrație facilă din care reiese, fără drept de apel, că românii sunt: misogini, ipocriți, xenofobi, vulgari, primitivi în atitudine și limbaj, naivi, manipulabili, ușor arierați – și lista ar putea continua. Totul este tratat în cheia unui derizoriu condescendent; cu autosuficiență, cineastul contemplă spectacolul, demiurgic, blazat și dezamăgit, dar cu zâmbetul pe buze. Nu există nuanțe, autorul nu are îndoieli – doar certitudini, nu are întrebări – doar răspunsuri. Radu Jude practică un fel de militantism „elevat” împănat cu referințe mai mult sau mai puțin culturale, cu ironii discutabile, de o inocență trucată, de o candoare malițioasă, în fond maniheist prin dirijarea nu chiar subtilă – cam ca băgatul degetelor în ochi – a spectatorului spre adevărul unic și imuabil deținut de autor. În fapt, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc este, mai ales în partea ultimă, o acumulare bulimică de clișee care sufocă bruma de originalitate.

Cu acest ultim film, Radu Jude este – sau se vrea a fi – tot mai mult influencer, dar tot mai puțin cineast.