comentarii critice
CONSTANTIN TRANDAFIR

Ion Pillat. Aventura creaţiei

Articol publicat în ediția 5/2021

Acest tip de aventură presupune întâi de toate o ordine interioară, „cârma minţii”. Se ştie cum creativitatea pune ordine în haosul naturii. Dar numai în aventură omul ajunge să se cunoască pe sine şi să-şi împlinească chemarea. O aventură în libertate, posibilitate de a merge mai departe şi de a-ţi verifica resursele faţă de o lume necunoscută, a imaginaţiei. Ion Pillat n-a urmat o ordine exterioară, a refuzat-o; făcând parte din familia Brătienilor putea să profite de această ordine. Doar printr-un efect al automatismului a ajuns senator şi deputat, apoi a renunţat ritos la avantajele sociale, pentru a pătrunde adânc în imperiul artei către „turnul versului înalt”: ”Au spus că-i rece, şi n-au bănuit / Ce patimă îi clocotea în vine, / Au spus că nu-i adânc, şi n-au simţit / genunile ce dorm spre limpezime. // Un răsfăţat al soartei l-au ţinut / Când încordat şi dur şi-a dus destinul, / Stăpân pe fericire l-au crezut / Când pe furtuni şi-a aşezat seninul. // E doar un om, şi-a suferit şi el, / Dar n-a vrut plâns şi bocet de muiere, / Să fii sortit desăvârşirii-i greu: / O cumpănă în zile de durere” (Menire). Aşa s-a impus o puternică personalitate artistică, a cărui operă e de rezonanţă contemporană. Dar nu de la început şi nu lesnicios. Datorită complexităţii operei sale, în general, e greu de încadrat într-un singur curent literar. Se disting însă, cronologic, trei etape distincte: Parnasianismul-Simbolimul, Tradiţionalismul şi Clasicismul, cu unele elemente comune care asigură relaţia stilistică.

În devenirea lui artistică, l-a însoţit idealul de integrare a fenomenului literar românesc într-o respiraţie europeană. De o cultură poetică prodigioasă, ştiind că poezia nu se poate judeca precum o teorie, care presupune o disecare intelectuală, a avut totuşi năzuinţa de a elabora o estetică a poeziei prin raportarea acesteia la celelalte arte sau prin delimitarea ei de alte domenii spirituale. Ce este poezia?, întreabă o anchetă şi răspunde: „… e o artă, o disciplină tehnică şi poate cea mai adâncă din experienţele sufleteşti. Poezia presupune: arta cuvintelor, tehnica versului şi taina vieţii, legate laolaltă, cam în acelaşi fel cu dezvoltarea firească a unei plante”; „Poezia nu cunoaşte alt material decât cel de care ne lovim zilnic la tot pasul şi pentru cele mai comune nevoi: cuvântul”. Spre deosebire de muzică şi de arte plastice, „în poezie înţelesul plat, uzual al cuvintelor nu importă, ci numai muzica şi imaginea ce ele ne evocă alături de acest înţeles cotidian, lărgindu-l, împrospătându-l şi dându-i un sens nou, poetic, singur valabil pentru vers”. Tentativa de a defini poezia pură, total diferit de abatele Brémond, şi nu numai de el, exclude contingenţele cu realitatea imediată şi-i găseşte izvorul în armonia verbală, „nu ca o haină frumoasă, pe care la nevoie o poţi înlocui cu alta, ci organic, cum e legată lumina fosforescentă de trupul licuriciului, fără de care nu se poate aprinde. Poezia pură, deci, e nedespărţită de muzică, de armonia cuvântului golit de înţelesul său raţional, superficial, dar păstrând «inefabilul», neexprimabilul sufletesc care-i face magica puritate” . A se vedea Valéry, Rilke şi poezia pură, La Fontaine şi poezia pură, Eminescu şi poezia pură. Şi altele.

Aventura a pornit la Paris cu multă influenţă livrescă, lăsând totuşi deschis drumul vocaţiei cu ciclul Casa amintirii (1906-1910). Sunt aici Cântece de demult, despre drumul strămoşesc, cântecul cobzei, primăvară, sfârşitul toamnei, culesul viei. Cum se vede, se lasă loc de întoarcere la originea autohtonă-patriarhală: „Şi zilele-mi pierdute revin. Simt că mă cheamă / Privirea mea uitată în poza prinsă-n ramă, / Cu ochii mei, cu ochi dintâi – şi simt pe piept / Cum giulgiul amintirii se lasă – şi deştept / Privesc cum îl atârnă drept coviltir pe toate.” (Întoarcere) Exegeza poeziei lui Pillat de aici trebuie neapărat să înceapă.

Durerea de a trăi” e specifică simboliştilor. Şi simbolul nopţii, al ţipătului, al amăgirii, alegoria în locul imaginii artistice aparţin primei etape: Visări păgâne, Eternităţi de-o clipă, Amăgiri. Până atunci, se dă gir „poeziei noi”, care este patronată acum de parnasianism şi simbolism, şi îşi urmează maeştrii mai cu seamă cât priveşte temele şi motivele: de la Carducci la prerafaeliţii englezi, de la Lafcadio Hearn la André Gide, de la Maurice de Guérin la Gabriele D’Annunzio. Valorificaţi în latura exterioară sunt o sumedenie de autori de seamă, Baudelaire, Verlaine, Moréas, Mallarmé, Rodenbach, Maeterlinck, Henri de Régnier, Albert Samain etc. Influenţe multiple, nu îndeajuns de asimilate sau neasimilabile de „firea adâncă” a poetului. „Versurile mele din tinereţe nu au rostul pârguit al sufletului şi al pământului autohton, ci fructul silit al creierului şi al bibliotecilor străine”.

Motivele selectate sunt cele din lumea Orientului şi din mitologia greacă, eterogene. Cum amestecată este şi imaginea fabulosului centaur. Ciclul Centaurii, dedicat lui Horia Furtună, scris sub impulsul Centaurului de Maurice Guérin, este cel mai des invocat – şi pentru că are nouă secţiuni şi pentru că mitologia greacă e frecventă aici: Artemis, „altarele Dianei”, Zeus, Poseidon, Okeanos, Satirul, Faunul. Stările onirice ale poetului sunt influenţate şi de La centauresse a lui Heredia, mai ales Fugă de centauri, o cavalcadă halucinantă a hergheliei de centauri. Versul e bine şlefuit, sunetul său are o plăcută armonie, chiar dacă linia poetică este uneori cam încărcată. Sunt grupate pe cicluri Visări budiste, Ode barbare, Sonete corintiene, Barbarul, Cântecele stepei, în care respiră miresmele pustietăţilor sălbatice: „Mirosul, pipăitul, auzul şi privirea / S-aruncă deopotrivă pe cele patru zări / Eşti ritmul ne-ngrăditei şi singurei cântări / Mireasma îmbibată de vis şi de avânturi”. Sensul „barbarului” este de a revela mediul clasic şi precreştin al lumii antice, ca în celebrele Ode barbare ale lui Giosué Carducci. Evocând pe Krum cuceritorul şi pe Lăpuşneanu, sonetele se-ncarcă de barbarie în sensul cel mai cunoscut azi, al violenţei, ferocităţii, al sălbăticiei scăpate din frâu, în definitiv, echivalentul unei înfrângeri. Eternităţi de-o clipă se apropie mai mult de sugestiile simboliste, şi devin dominante în Amăgiri şi în Grădina între ziduri. Ciclul Sonete pariziene stă sub semnul lui Baudelaire – iar Jardin de Luxembourg, parcul preferat al simboliştilor, deşi străvechi, „e cea mai minunată şi clasică grădină”. Atmosfera e relaxantă: „Plutea aromitoare suflarea primăverii”, „Ne-nvăluie Selene cu farmecul zăpezii”… În Grădina între ziduri se reînnoadă filonul inspiraţiei autohtone (Seară la Miorcani, Balta, Plopul, În parc).

Ajunşi la Florica, Pe Argeş în sus, centru al lumii, păşim pe aria tradiţională, care ţine de aici şi până în vârful cel mai înalt al liricii lui Pillat. E revenirea la „cel dintâi cămin”, cum glăsuieşte Sensul tradiţiei: „Las altora tot globul terestru ca o minge, / Eu am rămas în paza pridvorului străbun, / Ca să culeg cu ochii livezile de prun, / Când alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge” (Ctitorii). După rătăcirea „pe piatra cetăţilor haine”, întăreşte el, a dat ascultare îndemnului sufletesc încărcat de mitologie.

Mari confruntări de idei pe tema tradiţiei, adepţii tradiţiei versus susţinătorii inovaţiei. Gândirea s-a transformat în portstindardul tradiţiei. Aici a colaborat şi Ion Pillat o vreme, dar mai interesantă pentru „figura” lui e contribuţia la definirea conceptului care nu se abandonează clişeelor şi întrevede o colaborare cu sugestii din bucolica lui Francis Jammes şi cu influenţe din Jean Moréas. Fiind în siajul intertextualităţii, are conştiinţa unor poeţi anteriori consecutivă cu cea a modernilor de prim rang. În eseul Tradiţie şi literatură recurge, mai întâi, la o distincţie între modul de a trăi mai adânc, original, după prescripţiile autohtone, şi modul superficial, împrumutat, de a trăi la suprafaţa conştiinţei, oarecum periferic, străin de eul adevărat. Disociază între spiritul modern, strict necesar, şi modernism (avangardist), acesta respins de „glia ancestrală”. Şi tradiţia are două feluri de conotaţii: una vie, dinamică şi creatoare; alta „moartă, statică, sterilă”. Creatoare şi în sensul trecerii satului natal prin fibra intimă: „Nu sunt al lui, dar satul e în mine”. Romantismul occidental a influenţat pozitiv „vechea noastră tradiţie daco-romană”, dar s-a manifestat şi ca un fenomen mimetic. Aşa se întâmplă şi cu modernitatea care fecundează tradiţia noastră – şi ea e primită ca atare. Estetica tradiţionalistă nu se regăseşte decât în recuzită, în cadrul rural al poeziei sale, întrucât sensibilitatea şi viziunea sunt de natură modernă. Din preocupările lui Pillat tradiţionalistul nu lipsesc Portretele lirice dedicate literaturii străine, Don Quijote, Lirica lui Victor Hugo, Actualitatea lui Baudelaire, Aspecte din lirica franceză, Lirica modernă americană, Sufletul irlandez în poezie, Simbolismul ca afirmare a spiritului european, Poezia lui Francis Jammes etc. Sufletul său liric se îmbină cu o permanentă frecventare a liricii europene şi universale. Prin asta, se deosebeşte el de tradiţionaliştii mărunţi sau numai teoretici. Când îi vom urmări devotamentul de culoare proprie, nu trebuie să uităm deschiderea spre caracterul general uman al creaţiei.

Poemul Aci sosi pe vremuri idealizează trecutul „viu”, cadrul rural şi cuprinde meditaţia asupra timpului trecător: „La casa amintirii cu-obloane şi pridvor, / Păianjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor. // Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc / De când luptară-n codru şi poteri şi haiduc. // În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii. / Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi. // Nerăbdător bunicul pândise de la scară / Berlina legănată prin lanuri de secară. // Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină / Sări, subţire,-o fată în largă crinolină”. Bunicul îi va fi recitat Le Lac de Lamartine, din Sburătorul „de-un tânăr Eliad” , amintirea îl aduce pe bunic aproape de nepotul „prea naiv”, care-i recită poeme de „bunul Francis Jammes”. Ca şi complexul poet francez, Pillat transfigurează universul arcadian-provincial şi exprimă sentimentul comunicării cu natura. Meditaţia nostalgică are în centru tema trecerii ireversibile a timpului. Narativul obiectiv relevă un caracter general-uman care se întâlneşte cu prezenţa subiectivă a eului liric: „Şi cum şedeam… departe, un clopot a sunat / – Acelaşi clopot poate – în turnul vechi din sat… // De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”. Poemul este totodată şi o artă poetică.

Eternul şi vremelnicul se confruntă tulburător. Dealul, via, castanul cel mare, cireşul, zăvoiul, lunca, Valea-Mare, Valea-Popii, pădurea, parcul Goleştilor, biserica lui Horia, nucul din vie, fântâna, casa din deal, odaia bunicului, ochelarii bunicii – toate acestea însufleţesc trecutul şi se constituie într-o adevărată monografie a satului, a Floricăi, Izvoranilor, Miorcanilor, şi o amintire care este un zvon interior, o reflecţie în oglinda cunoaşterii. „Trecutul nu este niciodată pierdut, nu este nici măcar trecut” (William Faulkner). E interesant că „pe măsură ce se emancipează de influenţe, inclusiv de cele simboliste, Pillat devine cu adevărat simbolist” (D. Micu). E drept că simbolismul lui se autohtonizează.

Abia în Biserica de altădată prinde viaţă programul tradiţionalist. Locurile biblice sunt strămutate în satul românesc. Drumul magilor reliefează ortodoxismul, cuprinde apelul la un simbolism deschis, închipuind căutarea lui Iisus, a Bisericii, a credinţei, imaginând o canonizare a picturii din Pe Argeş în sus. Sugestia paradisului pământesc de pe malul Argeşului este acum o localizare, o strămutare a „poveştii” în sacralitate: „În odaia scundă moare focu-n vatră, / Colo, pe firidă, pâlpâie opaiţ. / Pe un drum de ţară câini zadarnic latră… / Nici un sfânt la noapte n-o să stea pe laviţi, // Singură cu pruncul, singură cu focul / Ce-şi desface-n umbră coada de păun, / Maica se gândeşte, cumpănind norocul / Pruncului ce-ntinde mâna la ceaun. // Ochii lui albaştri cum e inu-n floare / Maica îi sărută, mângâie bălai / Părul ca mătasea de porumb, şi-o doare / Sufletul deodată năpădit de scai… // Lacrimi şterg în gene braţele cămeşii: / A venit ţiganca de i-a dat cu ghiocu, / Şi pe drum de munte au plecat lăieşii… / Dar Isus zâmbeşte blând urmându-şi jocul” (Maica şi pruncul). E un parcurs liric circular, care se deschide cu Biserica veche şi se închide cu Biserică de altădată, reunind nostalgia cu speranţa, într-o panoramă a unei stări de spirit necircumstanţiale.

Limpezimilor pe de o parte le corespund Elegiile, de cealaltă parte, trecut prin Interior. În Arcadia pillatiană se articulează un „proiect de templu” de unde nu lipsesc noutatea expresiei poetice, o moară uitată, loc de sihăstrie, un han al rândunicii, delta îmbrăcată în aur, fântâna cu paltini, lumina lunii, animaţi de căluşari: „Potop se revarsă pe luncă seninul”. Aici e şi Poetul: „Zidarul daruri tari aşează, / Şi creşte zidul din belşug. / Ţăranul ţarina brăzdează / Şi pâinea iese de sub plug (…) // Tu singur stai nătâng deoparte, / Legat ca umbra de zăplaz, / De înflorirea ce nu-mparte / La nimeni fragedu-i obraz. / N-ai sapă, plasă, plug, mistrie / Cu ce poţi prinde ce-o să fie? / Cu gol de mâini, mereu milog? / Când haruri binecuvântate / Răsar în strai de noutate / În sufletu-ţi rămas zălog”. Interiorul are semnificaţie dublă: incinta rurală (scrinul, icoanele, tablourile) şi lăuntricul poetului: „Pe-o strachină un cerb a tresărit… / Şi de pe raft, din fiece volum, / Poeţii ies s-asculte liniştit / Un cântec risipit ca un parfum”. De aici izvorăşte şi o artă poetică ambiguă, luminos-elegiacă. Apoi, elegiile se înmulţesc ocupând starea poetului în ritmul vremii noi şi al timpului ireparabil. Pastelurile sunt de simţire proprie şi de inspiraţie alecsandriană („Simplitatea clasică a lui Alecsandri – iată dificultatea lui”). Calendarul viei cuprinde Mărţişor, care exprimă bucuria naturii trezite la viaţă şi reflectată şi în sufletul poetului; lunile anului în variantă populară – Prier, Florar, Cireşar, Cuptor, Gustar, Vinicer, Brumărel. („Şi, ca poet al viei serbându-i sfântul hram, / Închini pentru Horaţiu, Virgil şi Francis Jammes”). Ritmurile pillatiene, cu rezonanţa lor psaltică, se distribuie magic întru recunoaşterea puterilor de incantaţie a limbii române.

Repetăm, Ion Pillat continuă să primenească tradiţionalismul cu elemente ale noutăţii literare — şi pe atunci această noutate avea chip simbolist, expresionist, impresionist ş. a. Însuşi simbolismul începe să treacă prin nişte seisme. Ba chiar Camille Mauclair şi Mallarmé vestesc, vindicativ, moartea mişcării, care nu a fost niciodată absolut unitară. René Ghil îi repudiază pe Verlaine şi Moréas. Dar o poziţie decisă vine din partea Şcolii romane: Viellé Griffin (La lumière de la Grèce, La voix d’Ionie) Francis Jammes (Angélus de l’aube, Le deuil des primevères), Henri de Régnier (cochetărie însufleţită cu clasicismul), André Gide (Prométhée mal enchainé, Le Roi Cendaule) şi încă alţii mari. Ezra Pound şi T. S. Eliot fac efort de conciliere a tradiţionalismului cu modernitatea, inclusiv cu clasicismul. Cam aşa îl vedem şi pe Ion Pillat, plus slăbiciunea lui pentru poezia noastră anterioară. Ca Ştefan Petică şi Duiliu Zamfirescu, observă că misiunea de a consolida o nouă conştiinţă artistică i-a revenit lui Titu Maiorescu (pe care îl întâlneşte acasă la dânsul, invitat, în strada Mercur). Se resimte la el, cum însuşi mărturiseşte, influenţa lui Shakespeare, Cervantes, Goethe, în tentativa de atingere a perfecţiunii formelor.

Pillat s-a consacrat „spiritului mediteranean”. Helladei îi este specific un extaz al umanizării, prin transfigurare mitologică potrivit căreia omul „cu ajutorul mitologiei anexează pământul, marea, cerul; nemuritorii Olimpului îi împrumută nu numai chipul idealizat, dar patimile şi gândurile sale. Peisajul devine uman şi civilizaţia repetă peisajul”. Omul însetat de soare, de sud se simte în climatul său. Îşi construieşte o vilă la Balcic, Dobrogea fiind în conştiinţa sa o prelungire a Greciei – o replică sui generis la Biserică de altădată. Alte versuri evocă Delfi, Cicladele, insula unde a poposit Ulise, muntele Himet, mănăstirea Dafni, teatrul lui Epidaur. Caietul verde conţine elegii, mai toate în vers alb şi reluând motivul timpului.

Primul meşter al creaţiei este ivirea luminii clasice. Împreună cu idealul de poezie pură se află idealul clasic, „un sentiment măsurat”, o „îmbinare de sentiment adânc şi de spirit subtil într-o rară perfecţiune formală”, „armonie perfectă între viaţa şi arta perfectă”. Odată cu volumul Limpezimi demarează etapa marcat clasicistă, efect al călătoriilor în Grecia (1927 şi 1937), întâlnirea cu „cerul clasic al mării”, admiraţia mare pentru Goethe şi hotărârea de abordare a peisajului de la Florica. Noua etapă, concede el, e mai rodnică în creaţia originală tocmai datorită acestei relaţii cu „miracolul elen”; „graţie lui, idealul clasic şi-a scuturat pentru mine colbul didactic şi rece de pe băncile şcolii sau din sălile muzeelor europene”; „descoperirea Helladei şi a artei sale, a sculpturei eline şi a templului grec, în special, a fost un eveniment capital în viaţa mea. Îndrăznesc să cred că am trăit-o cu prospeţime şi cu un entuziasm mai aproape de acela al unui contimporan al Renaşterii decât al unuia din epoca noastră” (Mărturisiri). Cerul albastru al Mediteranei, soarele egeic („învietor de mitologii”) îi dau, iarăşi, sentimentul descoperirii de sine, îi umplu sufletul neofitului, cândva, zice el, „romantic şi poate simbolist”: „Din deal, la crucea drumului de-ajungi, / Când umbrele se fac mai lungi, / La gârla liniştită de cobori, / Îţi cântă roata unei mori. // Dintre arinii verzi n-o vezi defel, / Dar murmurul încetinel / De ape limpezi legănate-n scoc / Te va urma din loc în loc. // Şi tremurul cel proaspăt de arini / Senini ca cerul de senin, / În pieptul tău de-acum va cânta, / Aşa cum bate inima” (Limpezimi). Poezii ca Elegie în pădure şi Norul au ceva de fragmente din prologurile dramei greceşti. Culegerea Ţărm pierdut adună texte imnice închinate Helladei păstorului ionian, lui Poseidon ( „e un faun sau Socrate”), păstorilor din Olimp, lui Ulise, cicladelor, lui Homer şi Ovidiu, lui Virgiliu şi Mistral.

Elegiile din Caietul verde sunt în acord cu fibra lui cea mai autentică după opinia lui Pompiliu Constantinescu. Sonetul devine atotstăpânitor şi-i marchează perioada clasicizantă: atitudinea senină şi echilibrul propriu şi universal. Valorile artistice create de geniul atic sunt durabile şi sporesc extazul poetului: „Stă marea ca o treaptă de senin / Pe care urcă insula-n lumină, / Şi templul din pădurea de măslini / Se-nalţă gol şi viu ca o tulpină. // Coloane, trupuri netede de zei / În care sângele s-a făcut soare, / Colunii lângă ele îmi sunt grei, / Nu pasărea, ci piatra o să zboare. // Lăsaţi-mă să vin iar la părinţi. / Doar clipa mea se cerne cenuşie, / Doar lutul meu se surpă-n suferinţi. / Aici lumina dăinuie vecie” (Helladă).

Volumul Scutul Minervei cultivă un clasicism programatic. Poetul îşi caută ocrotire la umbra unui dafin şi sub scutul zeiţei împotriva timpului nimicitor. Cu sprijinul ei şi a muzelor îşi găseşte „măsura de amaruri şi de miere”. Prin cuvânt, năzuieşte să acceadă la „soarele Minervei”. Închipuindu-se ca un alt Iason, ar vrea să găsească în Colhida „prada de aur a cântării” care să întrunească trăsăturile clasice, armonie, seninătate. De aici se desprinde credinţa în puterea purificatoare a artei, încrederea în durabilitatea ei. Deşi se mai sugerează că vechile nelinişti ameninţă să invadeze din nou sufletul poetului, triumfătoare rămâne credinţa în puterea artei: „La Roma, când Horaţiu prindea nemuritoare / Cadenţa ta în odă, când verbul suveran / Îl mlădia-n eglogă poetul mantuan, / La noi ziceau din frunză păstori pe la izvoare. // Dar să-ţi înalţ primeşte sonetul la picioare, / Ca să înfrunte ritmic al vremilor noian, / Când simt sub mână lira, pe fiecare an / Mai pură, mai pioasă şi mai învingătoare // Din lutul ţării mele mi-am ridicat spre tine / Un suflet ca un codru adânc şi nepătruns; i-ai dat desăvârşirea coloanelor eline, // Nici azi nu-l va pricepe ilotul, şi nici mâne, / Dar versul meu, în slujba-ţi purificat şi uns / Şi logodit în taină cu muzele, rămâne” (Scutul Minervei, IX).

Către încheiere, câteva cuvinte despre Poeme într-un vers, rezultat al experienţei formale pillatiene, unde, spune Vladimir Streinu, se joacă spre sfârşitul carierei „cu prisosul puterii sale de lapidaritate”. Interesant e că se obţin o concentrare şi o sugestivitate a metaforei care au darul să provoace efectul artistic: „Un singur nai, dar câte ecouri în pădurea”, sau: „În zare zurgălăii de sănii… suflet nins” (Iarnă), sau: „La sfinţii-n zugrăveală amurgu-ngenunchea” (Seara la Voroneţ), sau: „Mai ştii în noapte plopul cu luna, galben cuib?”. Sugestia i-a fost dată şi de Victor Hugo când descoperă că unele versuri „se izolau de la sine ca adevărate poeme într-un vers”. Şi o Artă poetică unde concentrează cunoscuta problemă a raportului dintre cuvinte şi tăcere în poezie: „Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas”. Şi încă alte două Arte poetice: „Iubiri, dureri, amurguri, un vers în scrum de ani”; „Din teascurile vremii plâng lacrimă de vers”. Aceste concentrări la limită nu trebuie să se confunde cu epigrama greacă, cu rubaiatul persan sau cu haiku-ul japonez. Autorul înţelege că un asemenea tip de poezie „cu grai poetic sigilat” riscă să rămână „prea individuală”, să devină obscură fiindcă cheia o deţine numai poetul, cititorul trebuie să depună, pentru înţelegere, „un efort de imaginaţie şi fantezie creatoare”.