lecturi
Savu Popa

Privirea ca stilistică a memoriei

Articol publicat în ediția 5/2021

Dumitru Chioaru a ajuns într-un moment al revelațiilor alchimice, revendicându-și, cum ar spune Mircea Eliade, o experiență magico-religioasă cu substanța cărții și a visării. Selecția poemelor care alcătuiesc această antologie intitulată Respirația subacvatică, re-compune un periplu continuu, uneori discontinuu, de la actul scrisului, căruia îi este atribuită dimensiunea unei epifanii tensionate, străbătute de irizări thanatice, la momentul visării proiectate în realul sensibil de privirea, ca unitate de măsură a unei vizualități insolite, ca stilistică a memoriei. ,,Un discret fir autobiografic, vitraliile fastuoase ale orașului spectral, proiectat, deseori, într-un neguros și problematic ev mediu, istoria poemului care refuză să se scrie”, sunt doar câteva dintre elementele acestei geografii poetice, observate și de Ioan Holban, în prefața cărții.

Antologia de autor își propune să redea, să recupereze acest portret al poetului optzecist ajuns la un bilanț onto-poetic, în care discursul variat și labirintic propune căi, tot atât de diverse de interpretare și reevaluare, de trecere sau transcendere de la autobiograficul sau histrionicul reflexiv la un expresionism citadin, care încorporează, într-o poezie de o secvențialitate filmică, atât imagini ale decăderii urbane, cât și tensiuni ale unui imaginar al sepulcralului vegetal. Poemul se desfășoară ca o intersectare de răspântii personale, cu care poetul se identifică într-un plan obsesiv-oniric: ,,mă făceam una cu Poesia/ la masa mea de scris/ de câte ori i se rostogoleau la geam/ pașii în zaruri de oase” (Poesia I, 3) sau ,,în locul Poesiei la trezire/ pe ecranul computerului tremura/ ca pe o baltă din copilărie/ barca mea de hârtie -/ hai să mai încercăm o dată!/ hai!” (Poesia II, 5).

Uneori, experiența scrisului se consumă într-un peisaj histrionic, în care atât lumii de afară, cât și lumii textuale le sunt dezvăluite dimensiunile unei teatralități neliniștitoare, în atmosfera unui real butaforic. Acest amestec straniu este cel mai bine pus în relief prin apariția unui personaj bulgakovian, un dandy optzecist, numit Faustofel, care, prin vestimentație și gesturi, se dovedește a fi un arlechin care frizează, asumat sau nu, pateticul și stridența: ,,Știi dragul meu în oraș/ și-a făcut apariția domnul Faustofel/ ras în cap cu ochelari de soare/ îmbrăcat în blue jeans și sacou/ de catifea raiată/ poartă sub braț bastonul cu măciulia/ înfățișând un cap de pudel” (Poesia II, 2). Acesta pare a fi, de fapt, o proiecție dostoievskiană a dedublării poetului, a celui care își asumă, prin actul scriptic, puterea dominatoare asupra întregului veac, transfigurându-l conform propriilor sale fantasme și propriilor sale proiecții oraculare. Apoi, îi dă târcoale Poesiei, singura care mai poate conferi relief semnificant unei lumi expuse degringoladei iscate de contrastul dintre aparență și esență, dintre teatralizarea spiritualului și uniformizarea contrastelor în această ,,lume ca supermarket și deriziune”, cum ar spune Michel Houellebecq: ,,domnule veacul acesta e-al meu/ degeaba mai cauți departe/ aici sunt toate amestecate/ Binele nu se deosebește de Rău/ Cerul de Iad trupul de suflet/ bărbatul de femeie lumea de teatru/ versul de reclamă originalul de plagiat/ nu există fapte numai publicitate/ și de vânzare sunt toate” (Poesia II, 2).

În alte părți, amintind de textele sociale ale lui Petre Stoica, din volumul Piața Tien An Men II, poemul devine oglinda stendhaliană, care (răs)frânge sau radiografiază, de-a lungul acestei incursiuni în istoria recentă, socialul, umanul, conștiința faptelor, toate acestea expuse și transpuse sub lupa observației vaticinare. Numai că rolul vaticinar este, în cazul de față, încărcat de o ironie amară, de un spirit de observație ascuțit și, în același timp, vizionar-melancolic: ,,Să recapitulăm prietene:/ am latinizat spațiul mioritic/ cu încrederea neclintită a pietrarului/ ce rânduiește pietre în drum spre soare-apune/ dar viitorul a fost mereu viitură/ scoțând colții pietrelor sau aruncându-le/ în mlaștini orientale/ unde zăceam în brațele moi ale lenei -/ în limba noastră și-a făcut casă minciuna/ că suntem de neam împărătesc/ și de aceea primii vom fi/ la masa îmbelșugată a epocii de aur” (Elegii euxine 2). Apar, în aceste versuri, elemente din recuzita unei retrospecții străbătute de irizări vesperale: tonul unei amărăciuni iscate de faptul istoric ne-racordat la nicio linie de continuitate, reiterarea unui viitor care, la fel ca și prezentul sau trecutul, se va pierde în ceața

Când cuvintele devin mai reale decât lucrurile, inaparentul capătă propria sa retorică, iar intensificarea singurătății amplifică, exacerbează simțurile: ,,Singurătate: miros de cerneală-/ poezie/ când cuvintele sunt mai reale/ decât lucrurile” (Vara de fosfor 6).

Starea evocării devine una a invocării Poesiei, care imprimă amintirii aerul unui insolit nostalgic într-un cadru de reverie suprarealistă. Relația dintre poet și poezie se manifestă, se împlinește într-un cerc al contrariilor, al antitezei parnasiene dintre acel imago mundi poetic și condiția poetului, devenit cel decăzut, luptând cu sine însuși, într-o auto-flagelare la limita dintre precaritate și mefiență: ,,Ei cum mai venea odată Poesia/ cu mișcări feline/ mă fixa din aurul ochilor/ pe rugu-nvăpăiatelor imagini/ cum pândea-ncordată moleșeala/ dansului printre cuvinte/ cum sfâșia cu ghiarele tăcerea/ de vorbeam în transă/ ca un călugăr biciuindu-și trupul/ singur în chilie” (Poesia II, 5).

Orașul reprezintă, ca la Radu Stanca, imaginea unui burg pierdut într-un ev întunecat, loc de manifestare și preumblare al însinguraților histrioni, care își poartă fantasmele într-un periplu carnavalesc și funebru. Cu toate acestea, în plus față de antecesorul său, la Chioaru, burgul cu aerul său kafkian este văzut ca un miriapod tehnologizat, un cadru evenimențial decrepit, încărcat de reflexe opacizate ale vitraliilor cameleonice și mișcătoare, în care imaginile trecutului sunt redate printr-un joc de nuanțe umbrite și senzații fasciculare. Mediul citadin devine proiecția unui haos în care predomină și se intersectează rupturile de sens cu rictusurile exasperate, iar granița dintre natura umană și cea obiectuală tinde să fie estompată. În urma acestor între-pătrunderi fisurate are loc un anumit relativism identitar, o anumită încordare senzorială, o senzație de surpare a memoriei și de proiecție a ființei în vid: ,,Orașul: miriapodul acesta de singurătăți -/ un bețiv ghemuit lângă o gură roșie de canal/ ochii mici ai indiferenței pe alături/ de câți ani suntem în 77?/ vocile celor plecați reverberează încă/ pe calea dumbrăvii/ ding deng dong/ ding deng dong/ cutremur în cealaltă lume -/ prin mine o aud prăbușindu-se” (Vara de fosfor I).

Prin imersiunea hipnotică a naturii într-un subacvatic imemorial, prin actul poetic manifestat ca un ceremonial de rescriere a realității, prin anti-epifania orașului alcătuit din vitralii care relativizează orice devenire spirituală, privirea trece și înregistrează nucleul inaparent al acestor realități, racordându-le la memoria textuală care le conferă perenitate.

Dumitru Chioaru, Respirația subacvatică, Editura Junimea, 2020