În fertil de Horia Dulvac, Editura Charmides, Bistrița, 2021
„Pentru pui, clocitoarea electrică era un soi de mamă nemuritoare. Lumina le dezlipea pleoapele de carne: o ceaţă, un somn.
– Şi-a înghiţit gălbenuşul, spunea mama. (Mă uitam de fiecare dată să îi surprind, ca în povestea aia cu lupul: gogâlţ-gogâlţ).
Mie, soarele îmi stătea în gât. Dimineţile, cobora în jos pe esofag iar la prânz îl eructam ca sugarii. (Odată l-am scos pe gură şi era să orbesc.)” – pentru Horia Dulvac, cuvântul de ordine este libertatea. Teritoriul de libertate dinaintea nașterii inspiră autorului eliberarea scriiturii de canoane și reguli, până la dizolvarea limitelor dintre regnuri sau încălcarea cu nonșalanță a proporțiilor și a legilor astrofizicii. Motto-ul cărții este: „Am coborât printre ei, în adâncul digestiei. Altminteri de ce m-aș fi născut?”.
În prezentarea sa elogioasă, Andrei Codrescu face referire la nume ca Beckett, Lautréamont, Jarry și, nu în ultimul rând, la Arghezi și Urmuz. Și încă un nume: pe copertă avem o imagine în tuș, realizată de Suzana Fântânariu, Omul aproximativ.
Printre vânătorii de orbi de George Vulturescu, Editura Junimea, col. Cantos, Iași, 2021
Tina și retina – cum vedea oare poetul moartea, „moartea morții și învierea vieții”, cum ar fi zis, în alte timpuri, Eminescu? Când moartea e prezentă (nu și atotputernică!), poeții iau act: „ – Cine e nebunul care scrie ca și cum m-ar vedea?/ se întreabă moartea// Ochii orbi au erudiția fulgerelor: nu poți fi cenușă dacă nu ai ars./ Moartea e derutată pentru că nu poate lua/ tot ce a văzut Ochiul Orb./ Domnul a prevăzut asta/ când a îngăduit ca fulgerele să-și afle mormântul/ doar în cenușile pământului”. Marcel Moreau scria în 2005 despre poezia lui G. Vulturescu: „ochiul tău este aici ca să amintească de faptul că adevărul este în altă parte, nu în operele rațiunii, că el se situează în hăurile ființei, acolo unde o înalță și o împroașcă spre înălțimi forța poetică a extralucidității”.
Indicele fericirii globale de Mihai Kantzer, Editura Tracus Arte, București, 2021
Nimic nu perturbă lipsa de sens a existenței, din care derivă un anumit indice al fericirii globale: „Kantzer nu face tapaj de sentimentul vidării existenţiale, ci tratează lucrurile cu seninătate ironică. Dar e o ironie în ecuaţie melancolică, inteligent jucată printre aluzii şi notaţii, cu nostalgia bravată ca nonşalanţă”, după cum spune Al. Cistelecan, în finalul prezentării sale. Poetul, licențiat în filosofie, bursier Oxford, între altele, preferă tonul colocvial, adecvat realității strict cotidiene, din care eternitatea lipsește și chiar aspirațiile mai înalte sunt retezate conștiincios, indiferent de anotimp, ca în poemul Selfie, de pildă: „uşile se deschid din mers, fug/ să postez la timp pe Facebook/ un selfie cu ego-ul meu plimbat în lesă/ de două ori pe zi, vară sau iarnă/ poate aşa mă voi elibera de zgomotul asurzitor/ al marilor planuri de viitor.”
Treci pe cărări de Corneliu Vasile, Editura Editgraph, Buzău, 2020
Volumul cuprinde grupajele: În vers clasic, În vers liber, Altele, în vers liber, În traducere, urmate de câteva date biobibliografice. Pe ultima copertă, autorul se prezintă că fiind născut în 1947, profesor, doctor în filologie, inspector școlar. După care (sau în paralel): poet, prozator, critic literar, eseist, epigramist, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Cum s-or împăca toate? Exact așa cum există un duh al înțelegerii și armoniei prin intermediul limbii, al cuvântului, spus sau scris: „Cum se înţeleg germanul renan/ cu bavarezul, se ştie, mai greu,/ sau torinezul cu sicilianul, la fel,/ ca să vezi cum, deşi se aud/ şinşi, o fost, văzui, chitră, geampara,/ totuşi românii se înţeleg foarte bine/[…] cum oamenii scunzi sau înalţi,/ de felurite conformaţii, ori culori/ ale ochilor şi părului,/ cum mâna la inimă îşi duc/ toţi la vederea seninului pur,/ a toamnelor cu gutui încărcaţi,/ a amurgului peste dealuri aprins.// Aceasta este limba română,/ aceasta este viaţa românească,/ nu de azi, nu de ieri, ci de totdeauna,/ adică şi de mâine şi de poimâine…”
CuAnte de Nicu Brezoianu, Editura Negru Vodă, Făgăraș, 2017
Viziunea asupra lumii și a semnificațiilor ei (dis)continue îl îndeamnă pe Nicu Brezoianu să scrie: „o minte iscusită a creionat banalitatea// în neutronul legănat de unda unui mesager/ un plod credul a-nmugurit mahmur/ platonica iubire se ofileşte prematur/ asul de pică a devenit un prinţ stingher/ cuantic imaginaţia evadează-n jur”. Poemele în general respectă o ortografie proprie, necanonică, numai titlurile poemelor rămân emblematice pentru lumea cea veche: joc, rondel, basm, tinerețe fără bătrânețe, colindă, mefisto, Iisus, publicitate, libertate.
Autorul și-a construit volumul în speranța că acest manifest poetic va ține pasul cu filosofia ce neagă dihotomiile și separațiile, în căutarea puterii unificatoare fundamentale, după cum accentuează și în prezentarea de pe coperta a patra: „Logica terţului inclus, promovată de Ştefan Lupaşcu ne dă posibilitatea să transcendem corsetul univoc al curentelor literare, la care ne raportam liric până acum şi să explorăm noi universuri poetice (noi planuri de Realitate). Acestea pot funcţiona neantagonic în cadrul unei forme lirice polivalente, poezia cuantică care să promoveze, după cum susţine Basarab Nicolescu, o «atitudine transdisciplinară». Volumul de faţă este de fapt un manifest poetic, care promovează ca formă, fond şi structură poezia cuantică, particulă literară elementară energetic (emoţional) a unui transcurent literar nou, sinergie, transdisciplinar în sens cuantic, şi nu pedagogic, cuantismul.”
Loja dezaxaților de V. Nicolae, Editura Tracus Arte, București, 2019
„Oho eu cel mai mort dintre toți dublumort” – așa te vezi când luciditatea e vie și dorul de libertate și mai și (dar, să fim lucizi, nu cu orice preț, conformismul își cere și el tributul). Sau, cu alte cuvinte, când loja dezaxaților a devenit singura frecventabilă, pentru că libertatea lăsată celor „normali” este strict aparentă: „Port cu mine 90 de kile de om/ Nu mi-ar fi plăcut să fiu răstignit/ Şi nici ars pe rug/ Nu cred că e deloc confortabil/ Atâta durere e greu de îndurat/ Cum ar fi să fii săltat de pe stradă şi executat/ pt ideile tale?/ Deloc convenabil/ Port cu mine kilele astea de om şi mă gândesc că/ închis închis n-aş vrea să fiu niciodată/ Aşa într-un ţarc mai mare, ca acum, mai merge cât/ de cât/ Închis închis aş lua-o razna, ca maimuţele din/ Romanescu/ Nu mai e una întreagă la cap, suferă şi suferă,/ sunt atât de triste/ Închis închis mi-ar fi rău, foarte rău.” Licențiat în filosofie și sociologie, poetul V. Nicolae a mai publicat în reviste – începând de la Lama de ras(ă) –, a debutat la Brașov cu Paninsomnia (2010), apoi au urmat volumele Val amatoria (2010) și Nextval (2014).
Poezia canonică românească de Virgil Diaconu, Editura Contrast, București, 2020
Format tipografic de manual universitar. Poet și publicist osârdnic, Virgil Diaconu nu că ar fi tentat de domeniul teoriei literaturii, dar bănuiesc că mânat de curiozitate (și de nevoia de pluralism versus unitate-de-monolit) a desfășurat o anchetă publicistică, prin revista Cafeneaua literară, vreme de mai bine de un an (august 2019 – iunie 2020). Cum în nr. 16/2019 din România literară tocmai se publicase O listă canonică: 100 de poeți români în 100 de ani (1918-2018), validată de 35 de critici și poeți, Virgil Diaconu a supus dezbaterii această listă, invitând 62 de scriitori să răspundă la 6 întrebări referitoare la sus-numita canonicitate, poeți pseudocanonici, validare, viziuni personale asupra listei supuse atenției. Mărturie stă cartea de față.