Prin opoziţie cu Venus, gigantica planetă Jupiter îşi merită cu prisosinţă numele. Nu doar că este cea mai băbăneaţă din întreg sistemul solar (aproape unsprezece diametre terestre), dar chiar îşi are propriul imperiu de sateliţi (79), inele, asteroizi şi chiar comete, aşa cum îi stă bine unui cârmuitor al pantheonului. Impresia pe care ţi-o produce la prima întâlnire grandiosul ei spectacol văzut prin telescop este că ai trăit degeaba până atunci. O colosală turbină brăzdată de benzi noroase multicolore şi vortexuri locale, cu un turbion distinct în emisfera sudică (Marea Pată Roşie) în care încap trei Pământuri, maimuţărit parcă de alt vârtej recent apărut de mai mică amploare (Pata Roşie Junior), încă unul la polul nord (Marea Pată Obscură) şi, în adâncime, o atmosferă densă şi turbulentă groasă de peste 100 km care, întocmai ca şi pătura de nori venusiană, ascunde veşnic suprafaţa. „Suprafaţa” – vorba vine ! Căci, dacă cele patru planete din interiorul centurii de asteroizi sunt telurice, celelalte patru din exterior, începând cu Jupiter, sunt gazoase, predominând hidrogenul şi heliul, metanul şi amoniacul. Spre deosebire de Pământ, unde temperatura e în funcţie de latitudine, cea joviană (în medie –145º) variază după altitudine, crescând dramatic în straturile joase (cca +20º), de unde şi violenţa vânturilor (peste 600 km/h), iar începând de la 9700º lichefiază hidrogenul. Convecţia face ca globul jovian să producă abundent nori ca un furnal şi să elibereze în atmosferă mai multă căldură decât primeşte de la Soare, faţă de care e de peste cinci ori mai distant decât suntem noi. Diferenţele de temperatură şi de chimie dau şi cromatica vârtejurilor de nori. Galbenul şi ruginiul provin din compuşii sulfului iar albăstriul diafan de la cristalele de amoniac şi metan, amestecate cu apă, adică tocmai ingredientele unei supe de aminoacizi capabile să producă materie vie, dacă o încălzeşti destul cu fulgere şi raze ultraviolete. La nivel global, Jupiter trece periodic printr-o alternanţă a nuanţei predominante – roşul sau albastrul – ca un boxer ce îşi tot schimbă echipamentul.
Şi cum la aşa stăpân aşa servitori, tot remarcabili sunt şi sateliţii zişi „galileeni”, Io, Europa, Ganymede şi Callisto, cei mai mari din bogata schemă de personal, drept care au şi putut fi descoperiţi de Galilei încă din 1609 doar cu micuţa sa lunetă 30 x (suficientă totuşi pentru a-l vedea pe Jupiter cât Luna), revelaţie care, dovedind că nu toate corpurile cereşti se roteau în jurul Pământului, făcea praf dogma ptolemeică. I-am enumerat aici în ordinea crescătoare a distanţării de şeful lor, altminteri Ganymede (pe care-l separă exact un milion de km) este primul care atrage atenţia, fiind cel mai masiv dintre toţi sateliţii sistemului solar (5262 km diametru), întrecând cu vreo 8 % chiar şi planeta Mercur. Deşi taica Homer ne-a cultivat imaginea unui playboy de o frumuseţe fără egal între muritori (merit pentru care Olimpul îl angajase ca barman, bată-l norocul), adevăratul Ganymede ne arată un chip zbârcit şi plin de bube, ascunzând însă sub scoarţa de 200 km un ocean şi un intens câmp magnetic. Plin de surprize ar putea fi şi oceanul de sub gheaţa albastră şi solzoasă a Europei groasă de 13 km şi străbătută de nervuri ruginii al căror hematit indică apa (fracturi mareice produse de Jupiter), la străpungerea căreia sonda Cryobot va avea de forat 6 luni pentru a lansa un submersibil explorator. Principala atracţie rămâne însă tânărul Io, cel mai colorat şi mai vulcanic din sistemul solar, satelit mai mare decât Pluto. El numără cam 300 de vulcani activi, unii de două ori mai înalţi decât Everestul, stimulaţi din plin de vecinătatea stăpânului lui Io (căruia îi dă ocol în doar 42 ore şi ceva), iar slaba gravitaţie face ca erupţiile să atingă chiar şi sute de kilometri altitudine. Bogăţia sulfului produce remarcabila policromie a satelitului şi aspectul general de pizza. Lava de 4000º se scurge în fluvii incandescente cu lungimi record (e.g. 500 km vulcanul Amirani), dar şi mai rău arde radiaţia joviană depăşind doza fatală omului de 4000 de ori.
Afară de acest cvartet galileean, sistemul de sateliţi mai cuprinde şi alte asocieri orbitale denumite după şefuţul fiecăreia – grupurile Amalthea, Himalia, Ananke, Carme, Pasiphae etc. – neglijabile aici. După Amalthea şi Thebe au fost desemnate şi cele două inele diafane furnizate de aceşti sateliţi, căror li se mai adaugă alte două subţirele de praf.
În schimb, merită scoşi la paradă „troienii” lui Jupiter. Nefericită asociere cu acest generic ! Optimus Maximus Capitolinus ar fi trebuit să aibă în jurul său „pretorieni”, se înţelege, troienii având rege pe Priam. Totul a pornit de la asteroidul 588 Achilles, primul însoţitor al planetei Jupiter descoperit şi botezat în 1906 de Max Wolf. Acest precedent a dus la generalizarea numelor de eroi ai războiului troian pentru toate celelalte descoperiri similare care au urmat. Şi barem de-ar fi fost un grup compact, dar homerizii acestei gărzi a generalului (din care vreun milion mai mari de un kilometru, cât întreaga centură de asteroizi !) sunt dispuşi pe două fronturi, fiecare la 60º pe orbită, unul în avangardă şi altul în ariergardă, distribuţie conformă cu punctele L4 şi L5. Orbita oricărei planete are cinci puncte Lagrange, poziţii de echilibru în jocul ei gravitaţional cu Soarele, unde orice satelit rămâne staţionar, mişcându-se pe orbita planetei laolaltă cu ea precum o remoră laolaltă cu rechinul (inclusiv Pământul plimbă în lesă un asemenea trepăduş – asteroidul 3753 Cruithne lung de vreo 5 km – mai mult corcitură decât troian de rasă, fiindcă ba o ia înainte, ba rămâne în urmă). Aşa că, pentru a distinge între cele două escorte jupiteriene, specialiştii în bolovani de felul ăsta au numit asteroizii din trena lui Jupiter (L5) tabăra „troienilor”, iar pe antemergători (L4) tabăra „aheilor” („greci” e impropriu, de vreme ce războiul Troiei fusese fratricid). Să dăm aci onorul, în treacăt doar, câtorva exemple :
AHEI | TROIENI |
588 Achilles | 3317 Paris |
911 Agamemnon | 884 Priam |
1404 Ajax | 1173 Anchise |
1143 Odysseus | 1172 Eneas |
624 Hector | 617 Patroclus (cu satelitul Menoetius) |
Staţi, nu trageţi în pianist, greşită este partitura! Pe Hector şi Patroclus (cei mai masivi asteroizi din anturajul lui Jupiter, de 225 şi 144 km), împărţirea în tabere i-a găsit deja catalogaţi dinainte, astfel că s-au trezit căzuţi „prizonieri” printre inamici. Iar borcanele n-ar fi încurcate destul dacă însăşi centura de asteroizi dintre Marte şi Jupiter n-ar include aşa-numiţi „falşi troieni”, gata catalogaţi şi ei tot anterior – 101 Helena, 108 Hecuba, 655 Briseis (giugiuca lui Ahile), 17 Thetis (mă-sa lui Ahile” ), 112 Ifigenia, 175 Andromaca, 114 Kassandra şi alte asemenea starlete ale Iliadei şi ale lui Euripide.
Cu Jupiter, cum să nu ţi se facă dor de Troia şi de Ahile în rolul lui Brad Pitt ?