În principiu, monografierea contemporanilor nu e o operaţiune curentă. Cum se ştie, comentariile asupra scriitorilor aflaţi în activitate se fac de obicei în formule gazetăreşti, la fiecare nouă carte publicată, în cronici şi recenzii. Aprecieri mai generale se pot citi în articole „de sinteză”, în evaluările recapitulative ale perioadelor recente, uneori în aşa-numitele „profiluri de autori”. Cuprinderile monografice au nevoie de o anumită distanţare faţă de obiectul de studiu, firească atunci cînd e vorba despre opere încheiate.
Totuşi, prime asemenea tentative aplicate celor mai importanţi autori în viaţă s-au înregistrat şi la noi către finele perioadei interbelice, atunci când spaţiul literar românesc a atins nivelul de maturitate şi de emancipare pentru care pro-„sincronistul” E. Lovinescu pledase anterior şi când – în acelaşi timp – exegetica autohtonă, îndeajuns de profesionalizată şi de diversificată, a ajuns să se extindă şi în atare direcţie, aprofundând lectura contemporanilor. Aşa s-au ivit primele titluri notabile ale „speciei”: micul studiu din 1935 al lui Tudor Vianu despre Ion Barbu, autorul comentat fiind atunci încă destul de tânăr, la cei doar 40 de ani ai săi (însă exegetul, bun prieten, ştia că apariţia în 1930 a Jocului secund încheiase o mare explorare de limbaj poetic), apoi cele două cărţulii scoase în 1940, la concurenţă, de către Pompiliu Constantinescu și Şerban Cioculescu despre poetul… concurent, Tudor Arghezi, respectiv Introducere în poezia lui…, despre un autor atunci la 60 de ani; va avea 84 când va apărea, în 1964, Arghezi, poet al omului, studiu consacrat aceluiași de către deja-amintitul Tudor Vianu, deci tot o ilustrare a „speciei” monografice despre contemporani (cu mențiunea că volumul a ieşit de la tipar la scurt timp după ce se stinsese din viaţă nu poetul, ci exegetul…).
A urmat perioada comunistă, în care n-au fost acceptate operațiunile de acest fel, care le-ar fi adus un prea mare prestigiu scriitorilor în viaţă, făcându-i periculoși pentru regim, căci le-ar fi încurajat gesturile de independenţă. Rarissime, exemplele dovedesc că s-au putut publica doar cărţi despre scriitori percepuți de către decidenții de-atunci drept „reprezentanţi” ai culturii oficiale, chiar dacă renunţaseră la un moment dat s-o mai servească propagandistic şi deveniseră – dimpotrivă – repere majore ale „rezistenţei” faţă de ideologia aflată la putere: aşa au văzut lumina tiparului monografiile Marin Preda. Vocaţie şi aspiraţie de Mihai Ungheanu în 1975 şi Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului a lui N. Steinhardt în 1982.
În anii libertății de opţiune intelectuală ai postcomunismului formula se va aplica unui număr din ce în ce mai mare de autori, ca efect a cel puţin trei fenomene: avansul scriitorilor lansaţi în primele decenii postbelice spre senectute şi spre statura de „monografiabili” (cei „monografiabili”, fireşte!); includerea lor şi a altora mai tineri, impuși în anii 1980 sau chiar 1990, în noile manuale de liceu, ceea ce a generat nevoia de bibliografie complementară, adică de – iată! – monografii ori măcar „micromonografii”, cărţi şi broşuri „şcolare” despre scriitori în viaţă; şi extinderea spectaculoasă a „industriei doctorale”, drept care valurile recente de tineri cercetători, în căutare de teme mai puţin „bătute”, s-au îndreptat şi către aceiaşi autori contemporani.
Un singur exemplu, dar de colecție editorială cu titluri numeroase, din categoria bibliografiei pentru sistemul de învățămînt: Colecția „Canon” a Editurii Aula, pe care o fondase și-o administra Alexandru Mușina. După modificarea vechilor programe școlare și după introducerea manualelor zise-„alternative”, poetul brașovean le-a solicitat multor colegi critici congeneri și mai tineri să scrie scurte analize descriptive despre autori de la M. Ivănescu, Ana Blandiana, Augustin Buzura sau Nicolae Breban la Gheorghe Crăciun, Ştefan Agopian ori Mircea Cărtărescu, inclusiv despre seniori ai exegeticii precum Adrian Marino, Matei Călinescu, Nicolae Manolescu sau Eugen Simion, în formula colecției mai intrând informații istorico-literare, fragmente ilustrative din operele acelora și alte excerpte din critice. În colecție au intrat câteva zeci bune de cărțulii și despre clasici și despre contemporani. Dintre cei pe care i-am numit, Ivănescu, Buzura, Crăciun, Marino şi Matei Călinescu nu mai sunt astăzi printre noi, însă erau în viaţă la data publicării titlurilor care i-au vizat.
Cât despre tezele consacrate unor autori ai ultimelor decenii scrise în ultimii ani ori în curs de redactare – exemple puzderie. În calitate de conducător de doctorate am îndrumat și îndrum nu puține; ca director al Școlii Doctorale Litere a Filologiei bucureștene am cunoștință de mult mai multe; ca referent în comisii de susținere de la alte universități am dat peste noi și noi mostre; iar ca observator cultural, al întregului sistem academic și-al pieței noastre editoriale, dau mereu peste rezultatele abundente ale acestor eforturi exegetice. Numesc câteva teze publicate ca monografii de poeți și prozatori ai ultimelor cinci-șase-șapte decenii, dispăruți dintre noi sau în continuare productivi: Radu Petrescu – Corpul și textul de Nicolae Berindeiu (2010), Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii de Gabriela Gheorghişor (2011, anul în care prozatorul s-a stins din viață, lucrarea fiind susţinută mai înainte, pe când încă ne era contemporan), Estetica lui Norman Manea de Claudiu Turcuş (2012, cu o ediție în limba engleză în 2016) și Imaginea condiției umane în opera de ficțiune a prozatorului Norman Manea de Brândușa Nicolaescu (2014), Bujor Nedelcovici între atracția scriiturii și datoria mărturisirii de Maria-Mirabela Neagu (2014), Ion Stratan de Mihai Vieru (2016), Spre partea cealaltă. Proza lui Gellu Naum de Marieva Ionescu (2018), Consecințele bilingvismului în teatrul lui Matei Vișniec de Emilia David (2020) etc. etc. etc. Tezele despre Nedelcovici, Naum și Vișniec le-am „condus științific” (formularea din legislația în materie). Am mai îndrumat și scrierea unor lucrări despre – între alții – Ion D. Sîrbu, M. Ivănescu, Livius Ciocârlie, Mircea Nedelciu, Ion Stratan (alta decât a lui Mihai Vieru), Mircea Cărtărescu, Matei Vişniec. Am citit și-am jurizat teze despre Geo Bogza, Leonid Dimov, Edgar Papu, Teodor Mazilu, Radu Cosașu, Gheorghe Crăciun (Mazilu și Cosașu – studiați de doctorande ale profesorului Nicolae Manolescu, pe care l-am secondat în dirijarea proiectelor de cercetare, eu însumi propunându-l pe autorul Supraviețuirilor ca subiect încă „nebătut”…). Doar am asistat sau am aflat de susțineri ale unor monografii doctorale despre Costache Olăreanu, Alexandru George, Virgil Ierunca sau Paul Goma, iar în Școala înainte-numită sunt în lucru teze despre Nina Cassian, Octavian Paler, Nora Iuga, Ana Blandiana, Mircea Ciobanu, Mariana Marin, Herta Müller și încă, și încă. Merituoase contemporane și merituoși contemporani încă în activitate sau plecate/ plecaţi de relativ scurtă vreme într-o lume indubitabil mai bună decât cea mult prea imperfectă în care trăim (toţi) şi (unii) scriem…