ÎNCĂ O DIMINEAȚĂ
Încă o dimineață
fără consimțământul nimănui
soarele pare ieșit la o scurtă
plimbare caritabilă în jurul blocului meu
nu știi dacă să faci asta sau aia
motorul clipei s-a defectat
umbra oblică a meteoritului tungus coboară
pe insula zilei de azi
amurg fără consimțământ
sunt singur ca un căruț pe rotile
al cărui pasager a murit
și rulez pe străzi noaptea
dus de vânt
încolo și încoace
CELE MAI TĂCUTE ZILE
Cele mai tăcute zile
îmi dau târcoale de la un timp
parcă privite prin lupă sunt întâmplările prin care trec
mici nimicuri capătă proporții epopeice
vârful ascuțit al creionului se rupe
un sâmbure de măslină cade din farfurie
clipă de clipă un hercule liliputan se luptă cu dihăniile mării
mă văd ancorând într-un port neștiut
cu un nasture aurit în mână întreb
marinarii întâlniți unde-i hlamida împărătească
de unde fost-a zmuls și unde tărâmul
în care o pot regăsi dar toți ridică din umeri
și tac cu stupoarea de dinainte
de a fi existat cuvântul
UN SUNET DE PIAN
Un sunet de pian flutură din casa dărăpănată
respir frica pereților cu tencuiala căzută
sunt un octogenar ce-a prins două cutremure
și azi port la rever virusul mondial
îmi amintesc vrute și nevrute
cerșetor virtual pe la ușile caselor
straniu ca un greier răgușit
cântând dintr-un coșciug sigilat
dihănii spăimoase umbre chinezești
făcute cu degetele pe pereți de prunci
din toate țările lumii
mă voi culca și voi dormi
cu o insulă pustie la căpătâi
cu valuri negre scăldându-mi picioarele
ÎN INIMI FREGATELE
E noapte draga mea ninge cu ace de gheață
luminițe împânzesc ramurile salciei
privesc blana de urs din fața patului
roasă de tălpile noastre bătrâne
franjurii perdelei clipesc lin
vântul le amintește că sunt împreună
picturile de pe pereți se laudă cu lumina lunii
purtăm aceleași nume ca în copilărie
în inimi fregate își întind și azi pânzele
doar telefonul tace tot mai agresiv
prietenii sunt ca àcele de gheață
care împânzesc văzduhul nopții
vin se duc pier se topesc
de pe blana de urs chiar tălpile noastre lin se evaporă
M-AM NĂSCUT ÎNTR-O ZI DE OCTOMBRIE
În dimineața asta
sunt mai singur decât ceața de afară
nebulozități umane plutesc de colo-colo
duse de vânt
ziua în care m-am născut a fost la fel
mama era în șapte luni
prima mea gură de aer și țipătul
zvârcolit într-o lume nesigură
azi sorb ciorbă de linte
ce-ar fi să am un struț îmi zic
să ies cu el la plimbare când mă plictisesc
ce-ar fi să râd puțin să-i spun tavanului :
mă sinucid ca un bec stricat
în ștreangul firului electric încă viu
ÎNCHIS ÎN MUTISMUL ZĂBRELEI
in memoriam
Valeriu Mircea Popa
Spre asfințit fața ta respiră
nu ai cuvinte pentru asta
mâine e ziua care moare în mintea cuiva
se va face dreptate zice muezinul
oare de ce nu înțelegem din prima
ascensorul nu-i o pasăre
cataligele nu ating norii
vino lângă mine mircea e tot ce pot spune
zile poeme nisipuri te urmăresc
ești închis în mutismul zăbrelei
îți curge mireasmă prin vene și firele din barbă
îți cresc nemăsurat se-ntind
între copacii poienii stai împietrit
violența distanței te provoacă întruna
EXERCIȚIU
Încerc să-mi uit numele
încerc să-mi uit biografia
un foarte frumos exerciţiu de eliberare
să ştii că numele şi biografia ta se-nalţă şi dispar în neant
cred că am reuşit întrucâtva
căci pe străzile pe care-o apuc se face seară
şi casele vechi luminează ca mucegaiul
plăcuţele cu număr cad de pe toate imobilele
anonimatul deplin e semnul trecerii mele
ruina dă iama prin curţi chiar pisicile
se mişcă atât de încet încât trec ore
până înconjoară casa
nu întrevăd nici o soluţie
în afara celei de a rămâne toată viaţa într-o odaie
ori de a circula numai cu helicopterul
dar astea-s utopii şi sângele
meu le refuză aşa cum un cizmar refuză mersul în mâini
aşadar continui să colind pe străzile
care se întunecă în urmă-mi
căderea numerelor de pe case îmi însoţeşte paşii
am cravată la gât mă numesc om
ÎNTR-UN HOL OBSCUR
Să fii într-o clădire ce prelungește traficul mării
pătrunde apa înăuntru diluează acizii înmoaie
planșele anatomice de pe pereți
vrabia purtată de furtună e strivită de-o piatră kilometrică
într-o vitrină o coală e înjumătățită de griul unui vechi fir de lână
spălătoreasa țipă prin somn că n-are apă
trupuri goale aleargă pe chei și se scufundă în lună
Un om stă la marginea mării
eșarfa unei corăbii iluminează o clipă golul
în timp ce undeva cai nărăvași dărâmă cu copitele o casă
brutarul orb adulmecă atent aerul rumen
sunt copìi prin păduri departe de orice licăr de izvoare
sunt firme care se scorojesc pe zidurile orașelor
pe caldarâm cărțile de vizită scârțâie ca pantofii cei noi
într-un hol obscur un scurt schimb de cuvinte
pecetluiește destinul unui întreg continent
(din volumul Înainte de căderea nopții, în lucru)