tema VR
Nora Iuga

Abecedarul lui a fost: „Rasputin și femeile”

Articol publicat în ediția 08-09/2021

tema VR: Un personaj de neuitat din literatura lumii

Au trebuit să treacă mai bine de 20 de ani de la apariția volumului de versuri Autobuzul cu cocoșați, în care se produce marele salt în poezia mea, datorat indubitabil contaminării mele cu folosirea râsului ca antidot al plânsului, trăsătură fundamentală în opera lui Günter Grass, ca să-mi dau seama ce îi datorez acestui monstru sacru în devenirea mea artistică. Revelația s-a produs când am tradus Toba de tinichea. Bineînțeles, că nici o sămânță nu încolțește dacă solul care o primește nu-i este prielnic. O afinitate care mi s-a revelat mai târziu și în dimensiunea contestatară a acestui mare cinic care refuză literatura cu mesaj, literatura angajată, savurând cu nesaț calamburul, caricatura și orice tip de experiment. Cum se putea ca Nora Iuga să nu cadă în plasa scriiturii lui. Cum se putea ca ea să nu se lase iremediabil sedusă de micul cocoșat Oskar Matzerath?

Așadar, iată, mărturisesc în fața dumneavoastră: am rămas îndrăgostită incurabil de acest „Hopa Mitică” universal, care s-a dat de-a dura pe treptele beciului, când nu împlinise încă 5 ani, ca să scandalizeze, ca să fie altfel decât toți ceilalți… și eu de atunci m-am simțit iremediabil atrasă de el, dacă-mi amintesc bine.

Așadar, de ce Oskar Matzerath?

Imaginați-vă o piticanie de copilaș care duce un bolovan de cocoașă în spate în loc de ghiozdan, când întră în clasa întâi, și toți nemțișorii ăia „heil, Hitler”, drepți și blonzi, și-l bombardează cu cocoloașe de hârtie, strigându-i tot felul de măscări, legate de infirmitatea lui, ceea ce-l face, culmea, pe micul exclus din categoria „numitorului comun” să intre în categoria „numărătorului particular”, adică a excepției. Retras de la școală de mama sa, o poloneză cu idei libertine care nu rămân numai în stadiul de idei, aceasta găsește soluția cu totul neașteptată, pentru ea cât se poate de normală, să-și învețe progenitura să scrie și să citească după singura carte aflată în casă, Rasputin și femeile. Nimic mai firesc pentru micul cocoșat, dacă excentricul abecedar o fi fost și ilustrat. Învățarea alfabetului avea loc într-o încăpere în care pe peretele din dreapta era portretul lui Hitler, pe cel din stânga portretul lui Beethoven. Lecțiile mergeau strună… Oskarchen era înzestrat cu o curiozitate de rottweiler, o rasă canină care-l va însoți și în momentele grele când, bărbat în toată firea, realizat – nu știu dacă unul de 1,50 cm și cu „ranița” lipită de spate, se poate chema realizat -, părăsea RDG-ul pentru a se stabili în RFG. Am făcut un uriaș salt peste timp. „Revenons à nos moutons!”. Micul Oskarchen avea curiozitatea copiilor inteligenți și cu imaginație. Traducând romanul mă recunoșteam în nerăbdarea scormonitoare a acelui Puck sui generis din Visul unei nopți de vară shakespearian, pe care, aducându-mi-l tot mai aproape, după cum vedeți, îl și plasasem în cartea mea Autobuzul cu cocoșați într-o familie tipologică. Dar, să revenim unde rămăsesem. Plăcerea cea mare a lui Oskarchen era să se strecoare de-a bușilea sub masa din sufragerie „când familia avea musafiri”, ca să vadă cum vărul polonez al mamei își scotea pantoful din picior cu vârful celuilalt pantof și mângâia gamba verișoarei. Nu înțelegea prea bine ce se petrecea acolo, dar știa că e secret și-i plăcea că el îl descoperise. Curiozitatea îi ocupa toate gândurile, ascuțindu-i „periculos” spiritul de observație. La un moment dat, s-a trezit cu o curiozitate extrem de insistentă. Familia Matzerath angajase o tânără educatoare care îl însoțea pe copil pretutindeni. Încurajat poate de vârsta ei, oricum mai apropiată de a lui decât cea a părinților, o tot iscodea să-i spună cum se fac copiii… Erau la plajă, când tânăra lui însoțitoare care tocmai voia să își facă o limonadă dintr-un praf efervescent, i-a explicat că bărbatul varsă o licoare acidulată în buricul femeii și acolo, la căldurică, se coace copilașul. Cum tânăra era în costum de baie, întinsă la soare, Oskarchen i-a smuls plicul cu praf efervescent din mână, l-a deșertat în buricul tinerei, a scuipat de câteva ori consistent pe el până când s-a format, în buricul acela, frumusețe de spumă ca la laptele de pasăre… Acest personaj mititel pus pe șotii, care niciodată nu par naive, dezvăluie permanent tendința ridicolă a adulților de a ascunde esențialul, ajungând în cele din urmă să-și ucidă tatăl devotat Führerului și Wehrmachtului. Schimbând chipurile total inocent buzunarul în care își ascunsese bietul hitlerist decorația și după intrarea rușilor în Berlin, la o descindere a acestora în casa lor, speriat de moarte, tatăl își vâră în gură decorația fascistă în locul pastilei calmante și… Totul se întâmplă cu acel sânge rece al copilului nevinovat, al naivului care pare a nu ști că în tot ce face el nu e mâna întâmplării, ci mâna pe care cineva o mișcă intenționat. Încerc să recompun personalitatea unui copil în stare să comită crime în numele destinului, parcă ar fi pus să schimbe ordinea lumii, chiar și atunci când într-o canonadă între soldații nemți și polonezi, ultimii refugiați în subsolul Poștei, sub rafalele gloanțelor germane, jucau poker cu un mort și se prăpădeau de râs. Scena memorabilă ilustrează perfect teza conform căreia, în opera sa, mai nimic nu rămâne nepătat, dar nici nesalvat de hohotele de râs ale celor vii. Oskar Matzerath reprezintă pentru mine unul dintre cele mai puternice personaje din literatura germană postbelică, simbol monumental al lumii care se ridică din moartea altora cu orice preț. Iată dovada incontestabilă că dialectica rămâne motorul vieții. Această forță care ține în mână destinul unui om, al unei nații, al lumii întregi, apare din primul tablou al cărții, unde, într-un câmp de cartofi, ne izbește figura împietrită a unei femei, așezată pe tarla cu un sac alături, în care a strâns ce a cules. Și deodată, din zare se aud glasuri guturale, somații de oprire, focuri de armă… Un grup de polițiști aleargă un fugar mititel, care o cotește disperat după un pâlc de copaci și nimerește drept sub fusta femeii, așezată turcește pe tarla. Polițiștii și-au pierdut prada definitiv și după 9 luni, femeia care domina câmpul ca o statuie, naște un om, un popor, o lume.

Așa s-a născut bunicul lui Oskarchen și acesta va continua șirul scoborâtorilor din acea femeie perpetuu născătoare de lume. Iată, intrăm în sarabanda miturilor! Oare spre binele sau spre răul acestei lumi? Să râdem, așadar!