meridian

Proză de Marcel Schwob

Articol publicat în ediția 08-09/2021

Marcel Schwob (1867–1905), ziarist și scriitor, erudit, poet simbolist, autor care a revoluționat povestirea biografică, scoțându-o deopotrivă din registrul hagiografic ca și din cel polemic/ pamfletar, redându-i o deplină libertate, slobozind-o întru diversitate. Lucrarea lui de mare răsunet în epocă, Vies imaginaires, 1896 (Vieți imaginare), face elogiul fanteziei creatoare de vieți autonome, unicate clădite pe toate datele realului cunoscut, dar și ale celui necunoscut dar imaginat. Această carte este alcătuită din 23 de scurte texte, adevărate poeme în proză, și povestesc viețile unor cunoscute personaje istorice precum Empedocle, Erostrate, Lucrețiu, Cecco Angiolieri, Paolo Ucello, ca și ale unor figuri rău famate ori corsari ce cutreierau mările secolelor XVII – XVIII, precum Căpitanul Kid, Walter Kennedy, Maiorul Stede Bonnet etc. Însă, conform principiilor sale, expuse în Prefața lucrării, vedem cum povestirile din Vies imaginaires boicotează perpetuu realul cel mai real, instituind încet-încet o dimensiune ca și spirituală, abil reliefată tocmai prin halourile pulsatile ale celor ne-spuse, mai bine zis ale legăturilor ciudate care se creează între fragmentele de real judicios expuse și iluminate ori umbrite, ca într-o expresivă galerie fotografică. Marcel Schwob rămâne o figură paradoxală a literelor franceze, iubit și apreciat de mulți contemporani ai săi, de n-am pomeni decât pe Jarry și pe Maeterlinck, iar, în siajul timpului, influențând la rându-i alți câțiva creatori de marcă precum Alfonso Reyes și Borges (cel din Istoria universală a infamiei).

CĂPITANUL KID

Pirat

Nu s-a putut conveni asupra motivului pentru care acest pirat a fost numit ied (Kid). Actul prin care, în 1695, William III, rege al Angliei, îi încredinţează conducerea galerei l’Aventure începe cu următoarele cuvinte: „Credinciosului şi îndrăgitului căpitan William Kid, comandant etc., salut!” Dar este sigur că încă de pe-atunci acesta era un nume de război. Unii spun că, elegant şi rafinat cum era, obişnuia să poarte întotdeauna, în bătălie sau doar la manevre, delicate mănuşi din piele de ied căptuşite cu dantelă de Flandra. Alţii susţin că în cele mai groaznice măceluri striga: „Eu, care sunt bun şi blând ca un ied nou-născut”. Sunt și unii care pretind că strângea aurul şi bijuteriile în saci supli confecţionaţi din piele de ied şi că acest obicei i se trăgea din ziua în care a jefuit un vas încărcat cu argint-viu cu care umpluse mii de pungi din piele, care sunt şi acum îngropate pe povârnișul unui deal în insulele Barbados. Este destul să ştim că pavilionul lui din mătase neagră era brodat cu un cap de mort şi un cap de capră, iar sigiliul îi era gravat tot așa. Cei care caută numeroasele comori pe care le-a ascuns pe coastele Asiei şi Americii pun în fruntea convoiului o căpriţă neagră care ar trebui să geamă în preajma locului în care căpitanul şi-a îngropat prada, dar niciunul n-a reuşit în încercarea sa. Nici Barbă-Neagră însuşi, îndrumat de unul din foştii mateloţi ai lui Kid, Gabriel Loff, nu găsi în dunele, pe care în prezent se înalţă Fort Providence, nimic altceva decât întâmplătoare picături de argint-viu prelingându-se din solul nisipos. Şi toate aceste căutări sunt zadarnice căci căpitanul Kid afirma adeseori că ascunzătorile sale vor rămâne necunoscute din cauza „omului cu ciubăr însângerat”. Într-adevăr, căpitanul Kid a fost obsedat întreaga viaţă de acest om, iar după moartea sa, toate comorile îi sunt bântuite şi păzite de acesta.

Enervat de numărul mare de piraţi din Indiile Occidentale, Lordul Bellamont, guvernatorul Barbadosului, echipă galera l’Aventure şi obţinu de la rege, pentru căpitanul Kid, însărcinarea de comandant. De mai mult timp Kid era gelos pe faimosul Ireland care jefuia toate convoaiele, așa că îi promise lordului Bellamont că va captura şalupa acestuia şi-l va aduce, împreună cu toţi tovarăşii lui, ca să fie executaţi. L’Aventure era dotată cu treizeci de tunuri şi o sută cincizeci de oameni. Mai întâi Kid acostă la Madera de unde luă vin, apoi la Bonavista ca să îmbarce sare, în sfârşit poposi la Santiago, unde îşi făcu provizii complete. Şi de acolo umflă pânzele către intrarea în marea Roşie unde, în golful Persic, se află un loc pe o insuliţă care se numeşte Clef de Bab.

În acel loc căpitanul Kid îşi adună tovarăşii şi înălţă pavilionul negru cu cap de mort. Jurară cu toţii, pe secure, că se vor supune întrutotul legilor piratereşti. Fiecare om avea drept la vot şi egalitate la provizii proaspete şi băuturi tari. Jocurile de cărţi şi de zaruri erau interzise. Luminile şi lumânările trebuiau stinse seara la ora opt. Dacă un om voia să bea mai târziu, o făcea pe punte, în întuneric, sub cerul liber. Drept companie nu se admiteau nici femeile, nici băieţii. Cel care i-ar fi adus, deghizaţi, primea pedeapsa cu moartea. Tunurile, pistoalele şi armele tăioase trebuiau să fie curăţate şi lustruite. Disputele se reglau pe uscat, cu sabia şi pistolul. Din averile decedaților, căpitanul şi secundul aveau dreptul la două părţi, şeful de echipaj, subofiţerul şi tunarul, la o parte şi jumătate; ceilalţi aveau dreptul la un sfert. În zilele de Sabat, muzicienii aveau pauză.

Prima navă pe care au întâlnit-o a fost una olandeză, comandată de skipperul Mitchel. Kid ridică numaidecât pavilionul francez și începu urmărirea. Nava ridică imediat pavilionul francez, la care piraţii salutară în franceză. Schiperul avea un francez la bord, care le răspunse. Kid îl întrebă dacă are paşaport. Francezul îi spuse că da. „Ei bine, ce Dumnezeu, în virtutea acestui paşaport, te consider drept căpitan al acestei nave,” şi pe dată îl atârnă de vergă. Apoi îi aduse pe olandezi unul câte unul. Îi interogă şi, pretinzând că nu înţelege boabă de flamandă, ordonă pentru fiecare prizonier : „Franceza – pasarela!” Au ataşat o pasarelă orientată invers. Toţi olandezii alergară pe ea, goi, mânaţi de vârful sabiei unui subofiţer şi plonjară în mare.

În această clipă, tunarul căpitanului Kid, Moor, ridică glasul: „Căpitane, de ce îi ucizi pe aceşti oameni ?” Moor era beat. Căpitanul se întoarse şi, apucând un ciubăr, îl izbi drept în cap. Moor căzu cu craniul despicat. Căpitanul ceru să fie spălat ciubărul, de care se lipise păr năclăit cu sânge. Niciun membru al echipajului nu mai vru să-nmoaie în el otrepele. Au lăsat ciubărul legat de bastingaj.

Din acea zi, căpitanul Kid începu să fie bântuit de omul cu ciubărul. Când a prins vasul maur Queda, încărcat de hinduşi şi armeni cu zece mii de livre de aur, la împărţirea prăzii omul cu ciubărul însângerat era aşezat pe ducaţi. Kid îl văzu bine şi înjură. Coborî în cabină şi goli o ceaşcă de lichior de rom. Apoi, întorcânde-se pe punte, ceru ca ciubărul să fie aruncat în mare. La abordarea bogatului vas comercial Mocco, nu găsiră cu ce să măsoare partea din pulberea de aur ce se cuvenea căpitanului. „Un ciubăr plin” spuse o voce în spatele lui Kid. Furios, Kid despică aerul cu sabia şi-şi şterse spuma de la gură. Apoi ceru să fie spânzurați armenii. Oamenii din echipaj dădeau impresia că nu înţeleg nimic. Atunci când atacă l’Hirondelle, după împărţirea prăzii, Kid se lungi în culcuşul lui. Trezindu-se scăldat în sudoare, chemă un matelot ordonând să-i aducă ceva de spălat. Omul îi aduse apă într-un lighean de cositor. Kid îl țintui cu privirea şi urlă: „Aşa se comportă un nobil proaspăt îmbogățit? Mizerabile! Îmi aduci un ciubăr plin cu sânge!” Matelotul o luă la fugă. Kid ceru să fie prins, debarcat şi abandonat cu o puşcă, o butelcă de pulbere şi una de apă.

Lui Kid nu-i trebui un alt motiv ca să-şi îngroape prada în diferite locuri singuratice, printre nisipuri, decât convingerea că noapte de noapte tunarul omorât vine şi goleşte buncărul lui plin cu aur ca să-i azvârle bogăţiile în mare, folosindu-se de ciubăr.

Kid a fost prins în largul New York-ului. Lordul Bellamond îl expedie la Londra. L-au spânzurat pe cheiul Execuţiilor, îmbrăcat în roşu şi cu mănuşile pe mâini. În clipa când călăul îi trase pe ochi cagula neagră, căpitanul Kid se zbătu strigând: „Dumnezeule! Eram convins că-mi va pune ciubărul pe cap!”. Cadavrul înnegrit rămase atârnat de craca stejarului mai mult de douăzeci de ani.

WALTER KENNEDY

Pirat analfabet

Căpitanul Kennedy era irlandez şi nu ştia să scrie nici să citească. Sub marele Roberts a ajuns la gradul de locotenent datorită talentului său de a tortura. Poseda la perfecţie arta de a strânge o meşă în jurul frunţii prizonierului până când îi săreau ochii din cap, sau pe cea de a-i mângâia obrajii cu frunze de palmier în flăcări. Reputaţia i-a fost consacrată cu ocazia judecării lui Darby Mullin, bănuit de trădare, la bordul vasului Corsaire. Judecătorii s-au aşezat lângă habitaclul timonierului, în faţa unui uriaş bol cu punch, trăgând din pipe; apoi procesul a început. Se pregăteau să voteze verdictul, când unul din judecători propuse să mai fumeze o pipă înainte de a delibera. Atunci Kennedy se ridică, îşi scoase pipa din gură, scuipă şi grăi în aceşti termeni: „Sfinte, Dumnezeule! Domnilor şi fii ai norocului, să mă ia dracu’ dacă nu-l spânzurăm pe vechiul meu camarad, Darby Mullin. Darby e un băiat bun, ce naiba! Puţin îmi pasă de cine spune altfel, iar noi suntem gentlemeni, ce Dumnezeu! Am vâslit împreună! Și îl iubesc din toată inima, pe toţi dracii! Domnilor, îl cunosc bine; e un om pe cinste; dacă trăieşte, nu se va căi niciodată; să mă ia dracu, dacă se căieşte, aşa-i, bătrâne Darby? Să-l spânzurăm, fir-ar să fie! Și, cu permisiunea onoratei asistenţe, voi bea o cupă în sănătatea lui.”

Acest discurs păru admirabil şi demn de cele mai nobile discursuri militare menţionate din Străbuni. Roberts fu încântat. Din acea zi, Kennedy a fost cuprins de ambiţie. În largul insulelor Barbados, Roberts s-a rătăcit într-o barcă în urmărirea unui vas portughez şi Kennedy, profitând de situație, îşi sili camarazii să-l aleagă căpitan al Corsarului şi ridică pânzele pe cont propriu. Scufundară şi prădară numeroase brigantine şi galere încărcate cu zahăr şi tutun din Brazilia, fără a mai socoti pulberea de aur şi sacii plini de dubloni şi alte monede de aur. Drapelul le era din mătase neagră, cu un cap de mort, o clepsidră, două oase încrucişate şi dedesubt o inimă amenințată de-o săgeată din care picurau trei stropi de sânge. Cu acest echipaj întâlniră o pașnică șalupă din Virginia, care avea drept căpitan un quaker pios pe nume Knot. Acest om al Domnului nu avea la bord nici rom, nici pistol, nici sabie, nici pumnal; purta un veșmânt lung, negru, iar pe cap avea o pălărie cu boruri largi de aceeaşi culoare.

– La naiba! Exclamă căpitanul Kennedy, e-un om căruia-i place viaţa şi plin de veselie, asta-mi place. Nu-i vom face niciun rău prietenului meu, domnul căpitan Knot, care-i îmbrăcat într-un mod atât de atrăgător.

Domnul Knot se înclină, sclifosindu-se în tăcere.

– Amen, spuse dl. Knot. Aşa să fie.

Piraţii îi făcură o mulţime de cadouri d-lui Knot: treizeci de monede portugheze de aur, două suluri de tutun din Brazilia şi săculeţi cu smaralde. D-l Knot primi cu plăcere monedele, pietrele preţioase şi tabacul.

– Sunt daruri pe care ne este permis să le acceptăm într-un scop pios. O! Cerului îi place că prietenii noştri care străbat mările sunt animați cu toţii de asemenea sentimente! Domnul primeşte orice restituire. Toate sunt, ca să zicem aşa, părţi ale viţelului ori ale idolului Dagon, ceea ce, prietenii mei, le oferiţi drept sacrificiu. Căci Dagon contiună să domnească în aceste ţinuturi profane şi aurul lui te îndeamnă la rele.

– Lasă-l pe Dagon, spuse Kennedy, tacă-ţi fleanca, ce naiba! Ia ce ţi se dăruieşte şi bea o cupă.

Atunci D-l Knot se înclină calm, dar refuză romul.

– Domnilor, prieteni, spuse…

– Gentilomi ai norocului, la naiba! țipă Kennedy.

– Domnilor, prieteni, gentilomi, reluă Knot, băuturile tari sunt, ca să zicem aşa, săgeţi ale tentaţiei pe care slaba noastre carne nu le poate suporta. Voi ceilalţi, prieteni…

– Gentilomi ai norocului, la dracu! răcni Kennedy.

– Voi, ceilalţi, prieteni şi norocoşi gentilomi, reluă D-l Knot, care sunteţi căliţi în îndelungi încercări în faţa Celui care Tentează, e posibil, probabil, aş zice, că voi nu veți avea nimic de suferit, dar prietenii voştri s-ar simți stânjeniți…

– Stânjeniţi pe dracu! zise Kennedy. Omul ăsta vorbeşte admirabil, dar eu beau mai bine. Şi el ne va duce în Carolina să-i vedem pe superbii săi amici care posedă neîndoios şi alte părţi ale viţelului despre care vorbeşte. Nu-i aşa, domnule căpitan Dagon?

– Aşa să fie, spuse quakerul, dar numele meu e Knot.

Şi se înclină din nou. Borurile largi ale pălăriei îi tremurau de vânt.

Corsarul aruncă ancora într-un golfuleţ favorit al omului lui Dumnezeu. Promise să-şi aducă prietenii şi se întoarse chiar în acea seară însoţit de-o companie de soldaţi trimişi de Dl. Spotswood, guvernatorul Carolinei. Omul Domnului le jură prietenilor săi, gentilomi ai norocului, că lucrul acesta nu urmărea decât să-i împiedice să introducă într-un ţinut profan băuturile lor atât de tentante. Iar când piraţii fură arestaţi:

– Ah! Prieteni, spuse D-l Knot, acceptaţi toate umilinţele precum am făcut şi eu.

– La naiba! ăsta-i cuvântul, exclamă Kennedy.

Fu pus în lanţuri și cu un vas de transport fu dus să fie judecat la Londra.

L-a primit bătrânul Bailey. Kennedy mâzgăli câte o cruce în dreptul tuturor întrebărilor ce i-au fost puse la audieri, așa cum făcuse și pe chitanța de primire. Ultimul său discurs îl ţinu pe cheiul Execuţiilor, unde briza mării umfla cadavrele vechilor gentilomi ai norocului spânzuraţi în lanţurile lor.

– Drace!, e mare onoare, spuse Kennedy privind spre spânzuraţi. Mă vor atârna alături de căpitanul Kid. Nu mai are ochi, dar el trebuie să fie. Doar el putea purta un veşmânt atât de bogat din postav stacojiu. Kid a fost întotdeauna un om elegant. Şi scria! Cunoștea literele, al naibii! O mână aşa frumoasă! Scuze, căpitane. (Salută cadavrul uscat în postav stacojiu.) Dar a fost la rându-i un gentilom al norocului.

Traducere și prezentare de Gabriela Abăluță