tema VR
Liviu Ioan Stoiciu

Vai de capul meu

Articol publicat în ediția 08-09/2021

tema VR: Un personaj de neuitat din literatura lumii

Personaj de neuitat? Eu, muritor de rând (personaj în fața propriilor ochi), uit de azi pe mâine ce mi se întâmplă, nu-mi mai amintesc nimic din ce am trăit – dacă n-aș ține jurnal (la care pot să apelez la o adică, dacă vreau să rememorez o faptă bună sau rea, un accident teribil al meu sau o catastrofă naturală din lume; în cazul în care le-am menționat în jurnal; am observat, în timp, că nu rețin în jurnal adeseori ce e mai important), în urma mea ar fi un ocean fără valuri. Ar fi culmea, în aceste condiții, să țin minte personaje „din cărți” (într-o viață, o întreagă bibliotecă de cărți citite, toate cu personaje mai mult sau mai puțin reliefate, tragice sau umoristice). Vai de capul meu… Lasă că mai am o problemă personală legată de citit cărți, o „deformare” – citesc în paralel mai multe cărți o dată (dacă e proză, termin un capitol și închid cartea, încep altă carte de proză, citesc un capitol sau un pasaj delimitat de autor și închid a doua carte, încep o a treia carte de proză ș.a.; e mai complicată discuția, eu citesc, în același sens, și „carte documentară”, de știință, eseistică, sau de istorie, de biologie, de anatomie sau de călătorii, cărți de frontieră, premiate Pulitzer, de exemplu; aveam trei cărți începute în tinerețe, citite în paralel, fără să pun la socoteală cărțile de poezie, azi am mai mult de șase începute; azi s-au complicat lucrurile și cu cititul pe internet, cu știri, care înseamnă subiecte, cu personaje, și comentarii care îmi deschid mintea, nu mă pot lipsi de ele). Cititul ăsta în paralel mi se trage din anii liceului, când aveam „reviste” ale mele (scrise de mână, șapte titluri de „reviste”, și trebuia să fiu… informat; în anii 1964-1967; nu spun că pe atunci aveam și curaj… critic, scriind despre cărți pe care le citeam, trebuind să țin în viață aceste „reviste” ale mele; reviste lecturate nu numai de colegi, ci și de profesori). Rar apuc să citesc o carte până la capăt, fără să o las deoparte pentru a citi din altă carte, m-am învățat așa. Motiv să se amestece personajele, să se reconstruiască, să se anuleze, să se confunde… În acest fel, de unde să scot eu acum personajul ăsta… de neuitat?
Pe de altă parte, constat că nu sunt neapărat un cititor care să admire cartea de literatură în regim estetic. Mai degrabă țin minte personaje (atâta cât le țin minte, la suprafață) din cărți de aventuri citite în prima tinerețe, inclusiv polițiste de top, sau cărți spectaculoase citite la prima mea bătrânețe semnate de Alberto Vazques-Figueroa, de exemplu. M-au bucurat sufletește personajele din literatura magică de vârf sud-americană, de la Márquez la Vargas Llosa. Și mă mir că mi-am schimbat gustul de cititor preferând azi un Michel Houellebecq și Haruki Murakami… Dar ce personaj de neuitat să subliniez aici? Am întrebat-o pe soția mea, prozatoarea Doina Popa, ce personaj ne-a impresionat, într-atât încât să nu-l fi uitat? A ridicat din umeri. Până la urmă mi-a spus că un personaj aparte ar putea fi… Pi, pe numele lui din romanul unui canadian născut în 1963 în Spania, care n-are pretenția să intre în istoria literaturii universale, pe nume Yann Martel (deși cărțile lui au fost ecranizate, deci are posteritate în conștiința unui public înmulțit) – e vorba de Viața lui Pi (citez dintr-o prezentare: Pi Patel este fiul unui director de grădină zoologică din Pondicherry, India. Acesta are două pasiuni neobişnuite: curiozitatea vie faţă de religie şi dragostea faţă de animale. Atunci când tatăl lui Pi hotărăşte că familia se va muta în Canada, adolescentul nici nu bănuieşte aventura ce urmează să o trăiască. Nava pe care Pi îşi începe călătoria peste ocean, se scufundă. Copilul îşi pierde părinţii, iar singurii supravieţuitori, strânşi pe o barcă, sunt câteva animale: o zebră oloagă, o hienă, un urangutan şi Richard Parker, care este un tigru bengalez ameţit de răul de mare; şi, desigur, Pi. Legea junglei şi condiţiile precare ale Pacificului îşi spun cuvântul, iar în final, singurii supravieţuitori ai dificilei aventuri care durează 227 de zile, sunt copilul indian şi tigrul Richard Parker etc.). Pe mine mă impresionează autorii care construiesc personaje inaccesibile mie (pus în pielea lor de prozator; când citesc mă pun în pielea prozatorului, nu în pielea personajului lui de neuitat)… Altfel, mai în glumă, mai în serios, am observat că din literatura română m-au afectat emoțional personajele înșelate în dragoste, pe ele nu le-am uitat de tot (de la Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste…, la Marin Preda cu Cel mai iubit… și N. Breban cu Bunavestire, care-mi vin acum în minte; dar lista e mai lungă), chestie de… psihanaliză scriitoricească, n-am altă explicație.