cronica literară
Gabriel Nedelea

De o parte și de cealaltă a scenei

Articol publicat în ediția 10/2021

Mihaela Iovan este o poetă discretă, semn, înainte de toate, al spiritului său (auto)critic şi al stăpânirii de sine. Răsucind o vorbă, care, înainte vreme, era criteriu al creaţiei, aş spune că, deşi aparent puţin experimentată (dată fiind puţinătatea textelor publicate), autoarea volumelor Centrul vechi, Fără sufleor şi Ca şi când aş vorbi despre mine, scrie fără orgoliu, dintr-un cotidian căruia îi observă şi banalitatea, şi profunzimile. Acesta îi oferă, deopotrivă, toate tensiunile de care are nevoie pentru a se cunoaşte. Are puterea ca prin versurile sale să-şi privească fiinţa şi să-i rostească prezenţa fără menajamente, fără să uzeze de prea multe figuri de stil sau de volute discursive. Asta face ca scrisul ei să fie actual, să atingă, de fapt, acel punct de autenticitate de la care începe poezia.

Aşa cum se vede încă din titlul volumului pe care urmează să-l prezint, Fără sufleor, Mihaela Iovan alege să se expună ca un actor de teatru, jucând o piesă pe care o vizualizează şi din interior, fiind protagonistă, şi din exterior, aflându-se, astfel, de ambele părţi ale scenei. Nu e un paradox oarecare, artificial, ci o dedublare şi o înstrăinare pe care poeţii le resimt şi le sondează de când lumea în textele lor, însă, cei mai convingători o fac într-un mod propriu, individualizator. Este şi cazul Mihaelei Iovan, care se regăseşte în faţa unei astfel de experienţe: „după fiecare piesă/ spectatorii/ se întorceau unii la alții/ se aplaudau/ își dădeau flori/ spuneau cuvinte/ întorcându-se/ în dreapta/ în stânga/ oricât de mult m-aș fi străduit/ nu mă vedeau/ a fost prea târziu/ mi-am zis/ vărsându-mă/ ca un pahar/ cu apă” (fără aplauze). Această stare de invizibilitate îi provoacă cele mai multe dintre crize.

Nu marginalizarea socială îi declanşează nevoia de universuri compensatorii, pe care numai limbajul poetic le poate configura, ci greutatea de a se regăsi prin celălalt, de a-şi trăi alterităţile necesare, fundamentale pentru autocunoaştere şi împlinire. Dar izbăvirea prin limbaj nu vine de la sine: „știam bine replica/ dar cuvintele înghețau/ cădeau ca țurțurii/ pe piept/ îl deschideau/ liniștea se coagula/ ca propriul sânge/ fără aplauze/ ca o cădere în dizgrație/ sub ghilotina cortinei” (neputință). Este o muncă în toată puterea cuvântului, un efort care necesită multe resurse interioare şi cunoaşterea intimă a limbii. Uneori, cuvintele trebuie primite din afară, iar dacă acest lucru nu se întâmplă, eşecul îşi face simţită prezenţa. Salvarea poate veni dinspre poezie şi, indirect, prin celălalt: „rolul femeii ce trăiește dilema/ iubirii pierdute înainte de a începe/ l-am jucat chiar în seara aceasta/ a fost un monolog/ mă îndrăgosteam de un poet/ pe care nu trebuia să îl aștept” (piesă). În jurul înstrăinării gravitează toate celelalte teme, cu câmpurile lor gravitaţionale, cu forţe de atracţie şi de respingere care ţin atenţia poetică trează.

Interesant este cum din preocuparea pentru propria fiinţă poeta ajunge la un metadiscurs care îi străbate întreaga poezie. Este exact genul de discurs dublu, pe care îl practică scriitorii de cursă lungă, ce nu rămân blocaţi în propriile umori, ci aspiră să se înţeleagă dincolo de propriul psihic, să surprindă ceea ce îi leagă în mod esenţial de ceilalţi. Or, nu întotdeauna de partea cealaltă a cuvintelor este un favorabil: „făcusem tot ce se putea face/ ca să trec cu bine/ ziua în care/ trebuia să spun replica/ fără sufleor/ mă priveau sceptici/ croșetau pe la colțuri bârfe/ și inventau povești/ cu mine primind lovitura de grație”. Eul îşi trăieşte, în felul acesta, condiţia de personaj, care este tot un mod de înstrăinare, dar unul care-şi aşteaptă dezlegarea, recunoaşterea, adică interpretarea. De aici şi plonjonul în livresc din poemul pretenţie: „așteptam ca marea dragoste/ să fie ca o piesă de Anton Pavlovici Cehov/ ori ca o pasăre iscată din praful uitat/ al unei capele/ Dmitri/ forța care răstoarnă lucrurile/ făcându-le țăndări pe cele captive/ Anna/ gura cuvântului nerostit/ înțelesul și neînțelesul”.

Mihaela Iovan se dovedeşte o poetă care-şi construieşte discursul, care lucrează la un univers omogen, fiecare secvenţă poetică făcând parte dintr-o naraţiune mai amplă şi nu dintr-o conjunctură, nu dintr-o impresie, ci dintr-o preocupare constantă a sa, reflectată într-un eu bine conturat, din chiar liniile căutărilor sale. Inspirat este şi ochiul deschis înspre/ dinspre public, omniscient: „în următoarea piesă/ nu există personaje/ doar decor/ lumini și umbre/ muzică și tăcere/ manechine îmbrăcate și dezbrăcate/ mese pline și goale/ scaunele sunt singurele goale/ niciun cuvânt aruncat din întâmplare/ pe spătare/ candelabrul se leagănă persuasiv/ însă singuraticii spectatori/ nu se lasă înșelați” (fără subiect). Cu acest spectator se identifică, în fond, cititorul.

Ultimul poem pare un răspuns în maniera textualistă a optzeciştilor: „intră în scenă/ sufleorul este pregătit/ atotștiutorul/ nu te va lăsa să clachezi/ publicul te va încuraja/ să rupi firele prejudecăților/ stereotipurilor/ să lași personajul liber/ în lumea oamenilor” (fără prejudecăți). Mihaela Iovan scrie din lumea oamenilor despre scena din spatele ei. Îşi este sufleor şi spectator, căutându-şi, simultan, condiţia de regizor, adică a celui care ştie textul şi îl pune în scenă după propriile nevoi. Scrie o poezie actuală, care îşi va găsi, cu siguranţă, cititori şi din rândul celor mai încercaţi în ale poeziei.

Mihaela Iovan, Fără sufleor, Craiova, Editura Ramuri, 2021