cronica traducerilor
Rodica Grigore

despre manuscrise și biblioteci

Articol publicat în ediția 11-12/2021

Într-o bibliotecă ce adăpostește un număr impresionant de volume, acoperind cele mai diverse arii ale cunoașterii, este găsit, în zorii unei zile geroase, un bărbat mort. Imediat, un învățat respectat, care trecuse prin multe la viața lui, este însărcinat cu cercetarea straniului caz și cu elucidarea circumstanțelor în care se produsese neașteptata moarte. Însă, până să apuce acesta să înțeleagă pe deplin ce se petrecuse în bibliotecă și în jurul ei, are loc o a doua moarte, și ea neașteptată, și ale cărei dedesubturi sunt cel puțin la fel de dificil de explicat.

Pare un scenariu familiar? Cu siguranță, câtă vreme, relatate astfel, evenimentele dau senzația că sunt cele de la începutul celebrului roman al lui Umberto Eco, Numele trandafirului. Numai că, în cazul de față, biblioteca se află în Extremul Orient, la Seul, iar investigatorul pornit în căutarea adevărului e tânăr, abia a împlinit douăzeci și nouă de ani, și se numește Yi In-mong, nimeni altul decât custodele celebrei Biblioteci Regale întemeiate de regele Jeongjo, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cititorul află toate aceste amănunte încă din primele pagini ale romanului Imperiul fără de sfârșit, al scriitorului coreean Yi In-hwa (foarte frumos tradus în limba română de Diana Yüksel, cea care a tălmăcit și un alt text excelent din literatura coreeană contemporană, Dansul privighetorii de primăvară, al lui Kyung-sook Shin, apărut tot la Editura Humanitas Fiction, în anul 2017). Publicată în anul 1993, cartea a devenit aproape peste noapte best-seller-ul momentului în Coreea și, în doar câțiva ani, în toate țările unde a fost tradusă, fiind ecranizată în 1994 (în regia lui Park Jong-won), iar pelicula repurtând importante premii la toate festivalurile cinematografice unde a participat.

Sigur că autorul folosește o rețetă de succes (ficțiunea istorică suprapusă peste strategiile foarte bine mânuite ale romanului de aventuri, plin de suspans și de răsturnări spectaculoase de situație), sigur că marele model – de altfel, recunoscut ca atare de autorul însuși, la sfârșitul cărții – este Umberto Eco și al său Il nome della rosa (dar alte surse, și ele enumerate de scriitor, sunt Câinele din Baskerville de Arthur Conan Doyle, plus romanele lui John Dickson Carr și ale lui Robert Van Gulik), și sigur că Yi In-hwa a mizat foarte mult pe fascinația crescândă pe care Occidentul a nutrit-o, în ultimele decenii, pentru diferite forme culturale ale Orientului, mai cu seamă pentru poveștile cu regi cruzi ori, dimpotrivă, luminați, cu intrigi de palat, femei frumoase și manuscrise periculoase. Cu toate acestea, Imperiul fără de sfârșit nu e o carte construită după un simplu calapod menit a aduce succesul, ci un text cu adevărat frumos, plin cu note ale prozei de atmosferă și deloc lipsit de lirismul de cea mai bună calitate; și care, vorbind despre evenimente uluitoare petrecute la Curtea Regală din Seul, oferă cititorului nu doar posibilitatea de a cunoaște un fragment al istoriei tumultuoase a Coreei, ci și de a medita asupra importanței cărților într-un veritabil univers al semnelor și simbolurilor pe care, adesea, lumea vestică l-a privit exclusiv din perspectiva exotismului și a culorii locale.

Acțiunea se petrece în decursul unei zile și al unei nopți din anul 1800, pe fondul tensiunilor dintre diferitele grupări politice și intelectuale angrenate în luptele pentru putere în Coreea, la sfârșitul dinastiei Joseon care a condus țara între secolele al XIV-lea și al XIX-lea. Regele Jeongjo (1776-1800), cel de-al douăzeci și doilea suveran din dinastia Joseon, și-a început domnia sub semnul reformelor prin intermediul cărora a încercat să stabilizeze și să modernizeze țara, să îmbunătățească nivelul de trai al oamenilor, dar și să reorganizeze instituțiile publice pe baza meritocrației, excluzând, astfel, dreptul aristocrației de a fi singura clasă socială care să se poată bucura de privilegiul funcțiilor importante ale statului. Privită de mulți istorici drept adevărata epocă de aur a Coreei, domnia sa a însemnat și o readucere în prim plan a domeniului culturii, Jeongjo (inițiat în învățătura confucianistă și bun cunoscător al filosofiei orientale și occidentale, pasionat de lectură și chiar autor al câtorva texte fundamentale pentru acest spațiu cultural) fiind și cel care a întemeiat influenta Bibliotecă Regală din capitala țării, care va deveni în scurt timp cea mai puternică instituție din regat, una dintre menirile sale fiind și pregătirea de funcționari publici competenți și onești. Dar, la scurt timp după ce își numește succesorul la tron, regele Jeongjo moare pe neașteptate, la doar patruzeci și șapte de ani, în circumstanțe care nu au fost niciodată elucidate până la capăt (ceea ce a dat naștere la numeroase ipoteze și presupuneri, mergând până la ideea conform căreia regele ar fi fost otrăvit de oponenții săi politici).

Exact în perioada imediat premergătoare sfârșitului regelui au loc evenimentele romanului lui Yi In-hwa, începând cu misterioasa moarte în bibliotecă a lui Jang Jong-o, un funcționar loial suveranului, ce se va dovedi a fi fost o crimă cu premeditare, pusă la cale de inamicii regelui. Căci acesta îi ceruse în taină lui Jang să adnoteze o carte, numai că nici ea (Comentarii la Clasica poemelor), nici comentariile cărturarului (Însemnări pe marginea Comentariilor la Clasica poemelor) nu vor mai fi găsite, ambele dispărând ca prin farmec imediat după moartea învățatului funcționar. Cea de-a doua victimă este un fost deținut al închisorii imperiale care, supus torturii, nu mai rezistă, în ciuda încercărilor care se fac pentru a-i salva viața, iar lucrurile se complică și mai mult, deoarece câteva fire duc înspre tensiunile dintre unii demnitari de rang înalt ai Regatului Joseon și cercurile creștine din țară. Victimă a prigoanei la adresa creștinilor ajunge chiar Sang-a, soția lui Yi In-mong, custodele Bibliotecii Regale, acesta fiind chiar silit, în urmă cu câțiva ani, să o alunge de acasă pe femeie din cauza credinței ei, pentru ca el să-și poată menține poziția în aparatul de stat. Impresionante sunt scenele (de-a dreptul hipnotice!) în care apar cei doi soți despărțiți, dar reușind să comunice de la distanță, aproape telepatic, transmițându-și în vis informații esențiale, astfel încât, uneori, cititorului îi e greu să facă deosebirea între realitate și iluzie, adevăr și ficțiune, trecut și prezent. E drept că, uneori, teoretizările și explicațiile autorului romanului de față par a se întinde pe (cam…) multe pagini, însă nu trebuie să pierdem din vedere că, vorbind despre lumea orientală, Yi In-hwa a încercat în permanență să se raporteze la marile modele ale literaturii occidentale, și să dea (și) o replică în cheie asiatică celebrelor meditații cu privire la marea mișcare a istoriei și rolul ființei umane în relație cu ea, așa cum, știm bine, procedase Tolstoi, în Război și Pace.

Substratul tuturor întâmplărilor sângeroase de la început și al rivalităților dintre personaje este explicat pe larg pe parcursul Imperiului fără de sfârșit, la fel cum e subliniată și importanța învățăturilor lui Confucius și a culturii chineze pentru Coreea, mai ales în epoca extrem de tulburată a secolului XVIII, când complotul și crima riscau să fie transformate în politică de stat. Regele Jeongjo, însă, prin întărirea influenței Bibliotecii Regale, vrea să contracareze forțele oculte și să impună în adevăratul sens al cuvântului domnia legii în regatul asiatic, promovând o politică de echidistanță, dar reușind, astfel, să deranjeze mult prea multe grupări politice care sfârșesc prin a se coaliza împotriva sa. Căci, în jurul anului 1800, facțiunile politice dominante în Coreea sunt Noron (Vechea Învățătură), Soron (Tânăra Învățătură), Namin (Cărturarii din Sud) și Bukin (Cărturarii din Nord). In-mong face parte din gruparea Namin, ai cărei membri adoptaseră printre primii creștinismul în Coreea. El cunoaște, așadar, foarte bine chiar și texte oficial interzise (dar care circulaseră intens în cercurile intelectuale ale țării, fiind familiare chiar suveranului), precum cărțile iezuitului italian Matteo Ricci de secol XVI, mai ales una dintre ele, Adevărata însemnătate a Domnului din Cer, catehismul lui misionar, conceput sub forma unui dialog ce pune în discuție diferențele și posibilele apropieri între gândirea creștină și filosofia confucianistă, autorul demonstrând o extraordinară aplecare spre civilizația Asiei și fiind un veritabil specialist în sinologie. Dar, în vremuri atât de tulburi și în care niciodată nu știi cine îți sunt prietenii, cărțile pot deveni periculoase, iar cunoașterea lor poate aduce, în anumite circumstanțe, chiar o sentință capitală. În plus, în Coreea, sentințele capitale, oficiale sau nu, sunt „traduse” în practică extrem de rapid, iar Yi In-hwa reușește să le redea într-un mod remarcabil, unii exegeți chiar comparând soarta tragică a unora dintre personaje cu celebrele secvențe shakespeariene din Richard al III-lea.

Sigur că, pentru cititorul occidental, destul de puțin obișnuit cu regulile stricte din regatele Asiei, această combinație între ițele extrem de complicate ale puterii de stat și universul livresc al unei biblioteci imense poate părea exotic, cu totul neobișnuit sau mai degrabă dificil de înțeles. Numai că toate acestea au reprezentat cea mai vie realitate atât în China sau Japonia, cât și în Coreea. Iar lucrul acesta se vădește, în romanul lui Yi In-hwa, încă din primele capitole, unde regele Jeongjo este prezentat drept un suveran luminat, care nu ezită să dea lecții – în cel mai bun și mai complet sens al termenului – supușilor săi, explicându-le și cum trebuie citite anumite cărți, dar și cum trebuie trase anumite săgeți. Arcul sau spiritul devin, așadar, armele sale cele mai de temut. Și, cu toate astea, Jeongjo înțelege, la fel cum va fi silit să înțeleagă și custodele bibliotecii, Yi In-mong, că nu poate avea încredere totală în nimeni, căci dregătorii, funcționarii de diferite ranguri și eunucii par a nu face, uneori, altceva decât să țeasă intrigi. Pe de altă parte, vechile cărți și istorii, așa cum e povestea cufărului ferecat, par a nu fi altceva decât simbolice oglinzi în care oamenii prezentului să se poată privi, din perspectiva faptelor trecutului, pentru a-și descoperi calitățile. Sau, din păcate, mai ales defectele…

Tocmai de aceea autorul romanului pornește de la același pretext al manuscrisului găsit, pe care îl utiliza și Umberto Eco, în Numele trandafirului. Însemnări despre trecerea aștrilor este capitolul introductiv din Imperiul fără de sfârșit, prezentând, la persoana întâi, cercetările făcute pentru a stabili adevărul cu privire la tulburătoare și sângeroase fapte din trecutul Coreei care ar fi fost cuprinse într-un manuscris elaborat în limba chineză pe care l-ar fi găsit în Japonia, dar și decizia scriitorului de a relata totul sub forma unui roman – căci, în fond, până la urmă ficțiunea e calea cea mai sigură pentru a ajunge la adevăr. Dincolo de pretextul livresc, foarte utilă pentru cititor în vederea clarificării contextului istoric real al Regatului Joseon între anii 1790 și 1801 este Cronologia de la sfârșitul cărții, extrem de informată, și care conferă o consistență sporită personajelor și acțiunilor acestora de pe parcursul romanului. Iar acțiunile acestora sunt legate, foarte adesea, de cărți – chiar dacă știu cu toții că, uneori, cărțile și cunoașterea de un anumit tip pot aduce moartea. Sunt citate (uneori și comentate) fragmente din Analectele lui Confucius, dar și din cele cinci cărți fundamentale ale culturii chineze clasice, mai ales din Cartea Schimbărilor, iar celebrele hexagrame incluse în ea apar chiar reprezentate grafic, ducându-l cu gândul pe cititorul occidental la pătratele magice, atât de cunoscute în cultura Vestului. Dovadă că, pentru a repeta vorbele lui Confucius, „Nu poți deschide o carte fără să înveți ceva”…

Yi In-hwa, Imperiul fără de sfârșit.

Traducere și note de Diana Yüksel, București, Editura Humanitas Fiction, 2019