Lansând tema simpozionului FestLit Cluj 2020, Istoriile literaturii române, și îngrijind apoi volumul cu același titlu care aduna contribuții din toată țara, am făcut mai întâi constatarea că, deși raftul nostru de referință este bogat și consistent, încă persistă moda lamentărilor pe tonuri diverse apropo de criza multiplă căreia pare că-i suntem sortiți. Mă încăpățânam să nu fiu de acord. Recunoșteam, însă, și că tot ce s-a făcut înainte e, la noi, lăsat/ împins/ aruncat deoparte şi se re-începe de la capăt, „pe râu în jos”, vorba cântecelului pentru copii, dărâmarea fostului pod „de piatră” fiind anunţată cu o încântare greu de ascuns. Lucrul era deplâns de un Heliade Rădulescu („La noi şi la toate neamurile ce se află în a lor pruncie, abia se începe un lucru şi ajunge la abuz”) şi descris de Caragiale prin formula genială a „strânsurii de năvală” în care ne complăcem, acea permanentă stare de urgenţă în gol, de ne-aşezare cronicizată, de forfotă gălăgioasă, în cerc (vicios). Mecanism psihologic graţie căruia „fiecare generaţie se crede hărăzită să aşeze, ea, prima piatră” (Nicolae Manolescu), fiindcă nu crede că începutul vechi a fost cel bun. Suntem un popor nu prea bine situat într-o civilizaţie a urmei. Nu iubim arhiva, nu ştim să ne conservăm/ valorificăm rădăcinile, cu trecutul istoric suntem în relaţie tensionată când nu ne ignorăm reciproc. „Începutul continuu” ne e mai la îndemână decât pasul înainte în temeiul paşilor deja făcuţi de înaintaşi.
Mai reluam și ideea că critica şi istoria literară îşi confundă adesea scopurile şi instrumentarul ca două „ştiinţe” complementare ce se află, rămânând, în mare, valabilă şi azi delimitarea făcută de un Ibrăileanu (critica se ocupă de ceea ce individualizează operele, istoria, de ceea ce le e comun din perspectiva epocilor, curentelor, şcolilor) ori de Lovinescu (istoria se ocupă cu operele vechi, iar critica literară cu cele noi). O dată cu G. Călinescu, istoria literară devine „forma cea mai largă de critică” şi rostul ei „nu e de a cerceta obiectiv probleme impuse din afară spiritului nostru, ci de a crea puncte de vedere din care să iasă structuri acceptabile”, „istoricul literar nu e numai un erudit care urmează a se ţine în curent cu materialele disciplinei lui, ci un artist interpretator”. Şi pentru D. Popovici, istoria literară îşi legitima statutul/ rostul doar prin relaţie cu alte discipline: teoria artei, poetica şi istoria ideilor literare. Complicarea privirii cronologice asupra literaturii cu una sistematică şi analitică a (re)deschis calea subiectivităţii istoricului (e de amintit că pentru Hasdeu, ca şi pentru Iorga, istoria era, deja, o ştiinţă subiectivă, un mod original de a retrăi în imaginaţie, vizionar şi artistic, faptele trecutului, obiectivitatea fiind, oricum, greu de atins în lucrările şi purtările omeneşti).
Am inventariat, așadar, toate lucrările care, la o privire mai largă, ar putea fi așezate pe raftul de referință al literaturii române, lista mea de istorii literare românești fiind completată cu de neocolit dicționare, panorame, enciclopedii. De la schița de istorie literară realizată în 1867, la Cluj, de Justin Popfiu, am trecut prin istorii (nu neapărat numite așa) semnate de Aron Densușianu, Ioan Nădejde, Sextil Puşcariu, N. Iorga, E. Lovinescu, D. Popovici, N. Cartojan, G. Călinescu, Cioculescu-Streinu-Vianu, Ștefan Ciobanu, Al. Piru, Ovid S. Crohmălniceanu, Marian Popa, Ion Rotaru, Marin Bucur, Eugen Barbu, Paul Cornea, Mircea Scarlat, Nicolae Manolescu, I. Negoiţescu, Laurențiu Ulici, D. Micu, Elvira Sorohan, Alex Ștefănescu, Ioan Holban, Mircea Ghițulescu, Cornel Ungureanu, Mihai Zamfir, Ion Simuț, Ion Pop, Răzvan Voncu și așa mai departe. Istoria lui Mihai Iovănel încă nu apăruse, dar n-aș exclude-o nicidecum, căci „cartografierea politică, ideologică şi culturală” a ultimelor trei decenii conține destule puncte de pornire pentru dezbateri constructive. De calibre și cuprinderi diferite, ele sunt, cu rare excepții, opere cu autor unic, concretizări ale unor calități, competențe, viziuni și orgolii personale. Multe dintre ele au fost scrise în scop didactic, din dorința de a oferi un inventar utilizabil ca instrument la lecțiile de limba și literatura română. Altele, mult mai ambițioase, ținteau introducerea/ impunerea unei noi perspective, a unei ierarhii în contradicție măcar parțială cu cele de până la ea. Observam, în treacăt, puținătatea autoarelor de Istorii. De vreme ce o istorie a literaturii asigură un plus de autoritate și prestigiu, căci autorul se erijează cu aplomb în directór de opinie și mai bun cunoscător al lucrurilor, nu-i de mirare. Cum bine argumenta Gilles Lipovetsky (în A treia femeie), femeia epocii contemporane e o fiinţă stăpână pe sine, îndrăznind să aleagă după criterii personale şi chiar să intre dezinvolt în competiţie cu bărbaţii (având de partea ei, nu-i așa, și superioritatea genetică, după cum explică Sharon Moalem), dar ea iubeşte mai presus de orice bucuria lucrului bine făcut, nu situarea în ierarhiile trecătoare pentru care se înfruntă bărbații dintotdeauna.
Mulțumită că istoriile sunt multe și raftul e plin, nu reușeam să-mi explic ce anume îmi tulbură încântarea. Mi-am dat curând seama că, în ce mă privește, deși le citesc cu interes, cu acorduri și dezacorduri inevitabile, nu la aceste istorii recurg mai întâi când îmi caut informația necesară, ci la Dicționarul lui Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, la Dicționarul General al Literaturii Române coordonat de Eugen Simion, la Dicționarul analitic de opere literare românești, coordonat de Ion Pop (care spune în Cuvântul înainte: „Prin definiţie, o cercetare ca aceasta trebuie să rămână o operă deschisă, un şantier reluat periodic, pentru renovări de perspective şi noi construcţii. Cu informaţii şi îmbogăţiri ori nuanţări ale grilelor de lectură, ea va fi în stare – sperăm – să ofere publicului interesat imagini mereu expresive şi în mişcare ale fenomenului creator naţional, fără să zguduie şi să zdruncine, totuşi, temeliile solide ale unui edificiu spiritual construit vreme de secole şi nici încrederea în valorile sale perene”). Opere colective, așadar, cu un grad de obiectivitate mai ridicat, căci autorii au a se supune unor reguli de redactare concepute de comun acord de la început. Nu le e pusă în pericol originalitatea, pot apela liber la nuanțe și tușe doar lor la îndemână, dar respectă regula jocului dimpreună cu toți partenerii. Celelalte istorii, fie ele de la origini până în prezent, polemice, critice, de azi pe mâine, secrete, oculte, scurte, descriptive, stilistice și așa mai departe, au un pronunțat și de multe ori remarcabil, chiar savuros ton subiectiv, personalizat, cu accente capricioase, cu părtiniri în bine ori în rău și supuneri la legile zilei. Citindu-le sau scriind despre ele, am numărat erori și neduceri până la capăt, zone mari neglijate, ambiția de a fi continuare fără realizarea ei în practică, exagerări în plus ori în minus, toate acestea cu gândul la omul cu nume propriu care le săvârșise. Așadar, la o ființă umană de autoritate mereu îndoielnică fiindcă extrem subiectivă, supusă idiosincraziilor, rămânând inevitabil între granițele enciclopediei personale, gata să plătească polițe ori să acorde cununițe excesive. Singura excepție, totuși, Istoria lui Călinescu. Arta impecabilă a povestitorului (istoria e poveste!), plasticitatea frazei, muzicalitatea (citindu-l, îmi răsuna adesea în urechi ritmul cântat, suitor-coborâtor, hipnotizant aproape cu care își recita propriile poeme), expresivitatea verdictelor, toate acestea cer punere pe gânduri, continuări pe cont propriu ale portretelor cu sentimentul că ești invitat nu să te supui, ci să te alături unei desfășurări deschise de peisaje literare în mișcare. Nu-i de mirare că n-a putut fi continuată la aceeași înălțime și nici concurată cu adevărat.
Pe scurt, consult toate istoriile literaturii ca punct de vedere alternativ, mai degrabă pentru plăcerea lecturii, dar am tânjit mereu după o construcție masivă, solidă, o îmbinare de opinii cu procent maxim de obiectivare. Una care să-mi transmită miezul științei, miez pe care să adaug eu straturi de lecturi și comentarii personalizate. La intrarea mea la Filologia clujeană (1965), tocmai apărea Istoria literaturii române (I-III, 1964-1973), editată de Academie. Era genul de lucrare pe gustul meu, al generației mele. Gheorghiu-Dej era pomenit o singură dată cu cerința de a face „o analiză riguros științifică a bogatului tezaur al literaturii noastre și al etapelor ei de dezvoltare”. Coordonator: G. Călinescu. Alături de el, printre autori: Tudor Vianu, Șerban Cioculescu, Ion Mușlea, P.P. Panaitescu, Vladimir Streinu, Alexandru Balaci, Al. Rosetti, George Ivașcu, Adrian Marino… O lucrare a unui colectiv strălucit care și-a împărțit capitolele funcție de secțiunea pe care unul sau altul era recunoscut ca specialist. Cu obligația de a-și struni umorile pentru a reține esențialul, informația cel mai puțin contestată și contestabilă. Cu toate scăderile ei, Istoria Academiei – cum o numeam, punând între paranteze personalitățile care o alcătuiseră și recunoscându-i, așadar, obiectivitatea – punea laolaltă date verificate. Uiumul plătit comandamentelor politice ale epocii era/ este neglijabil, căci nicio mare istorie nu se scrie în afara Lumii, ci îi reflectă starea și tensiunile, prin opoziție ori prin consens, nu există altă cale. Dar Istoria Academiei s-a oprit imediat după perioada marilor clasici. A fost urmată de lucrări cu un autor sau doi, în stare să acopere nevoia de informație sintetizată.
Teoretizarea actului creator mă interesează într-o gesticulaţie dublă: pe de-o parte, vreau să am definiţii cât se poate de clare şi neambigue (nu absolute, nu cred în absoluturi!) pentru diversele forme „instituţionalizate” ale metaforei în sens foarte larg, acoperind literatura însăşi. Pe de altă parte, ordinea aceasta, acest cadru sobru conturat facilitează accederea la o libertate sporită a scrisului propriu. E bine să ştii (toate) regulile ca să respecţi ce ţi se potriveşte şi să încalci în cunoştinţă de cauză ce e de încălcat potrivit proiectului tău literar. Tot dintr-o atitudine de dascăl, în primul rând, îmi plac lucrările de sinteză – ţine şi asta de ordinea nemţească în care am fost crescută. E bine, comod, practic, sănătos să ai toate lucrurile de un fel în acelaşi loc, ca să ştii cum stai şi de unde să le iei. Așa se face că am alcătuit un dicţionar-antologie de Teoria literaturii (a avut 6 ediții, semn că era util), o Panoramă a criticii postbelice, un dicționar de Scriitori ai Transilvaniei etc. Toate alcătuiri – puneri laolaltă, aranjări, ajustări – concentrate în primul rând pe cantitatea de informație oferită, nu pe izbânda mea personală. Mi-ar plăcea o Istorie care să folosească toate istoriile literaturii pe care le avem, cu ce-i mai bun în ele, și care să aibă, precum Encyclopædia Britannica, de pildă, completări/ fascicole de introdus periodic în marea Istorie, pentru o nouă ediție (Enciclopedia literaturii române vechi, apărută în 2018, mi s-ar părea un bun început). O Istorie care să valorifice și să valoreze tot ce s-a câștigat prin efortul succesiv al istoriilor de autor. Să adauge nume noi, tendințe noi, dar și noi recitiri ale operelor trecutului. Nu o dată am compătimit cu istoricii literari care se plâng că descoperirile lor nu ajung bun public, nu sunt preluate de manuale, nici măcar în facultățile de profil. Se rostesc a cappella și nu ajung parte a unei orchestrații, nu devin „puncte de vedere din care să iasă structuri acceptabile”.
Cred că istoriei literare îi stă bine să fie operă colectivă. Mai ales că, în fond, chiar este. Ea se scrie în raport de consens ori de situare polemică față de cele apărute înaintea ei. În plus, domeniul de cercetare e unul singur și același: literatura română. Diferențele sunt de nuanță de interpretare și de grad de supunere la constrângerile ideologice, social-politice. Istoria e mereu neterminată prin forța lucrurilor, cu un grad în plus, poate, la noi, unde colaborarea între contemporani, dar și între generații se încăpățânează să rămână proiect, teorie, utopie. Echipa, apropierea rodnică dintre oameni cu aceleași preocupări ar putea diminua inflația de istorii cu autor unic și cu perspectivă subiectivă, fărâmițarea cercetărilor, lipsa de comunicare. În plus, la noi, orice nouă izbândă dinspre grupul advers (lumea scriitorilor e subminată de adversități umorale) este considerată sfidare și i se inventariază pe loc defectele. Până și lauda se preface în injurie. Cartea unuia dintre ai noștri e comparată homeric cu cealaltă. A noastră e, pur și simplu, bună și adevărată, nu ca a celorlalți, nu-i așa, care…(aici se înșiră puhoi de defecte reale și inventate).
Cum nu pot conta pe îmbunătăţirea peste noapte, ca prin farmec, a lucrurilor (pot visa, nu mă împiedică nimeni, la colective serioase şi harnice implicate în proiecte ample şi îndrăzneţe, subvenţionate generos – dar e un simplu vis!), cred că e de lucrat în continuare pe cele două planuri: 1. inventare sobre şi pedante (istorii cronologice preocupate de document şi acumulare de date, dicţionare aduse la zi, panorame, lucrări de sinteză pe porţiuni tot mai mari ale fenomenului literar etc.) şi 2. inteligente priviri parţiale, subiective şi unidirecţionate (pe care le numim critică literară, eseu, studiu critic, monografie etc.). Se acoperă, astfel, cele două maniere de a citi istoria (trecutul): catedrala şi labirintul. În accepţiunea dată termenilor de Mona Ouzouf şi Pierre Nora, cea dintâi respectă cronologia, aşează piatră după piatră, înălţând răbdător edificiul de la temelii la turlă fără a-şi lăsa libertatea de a mai modifica sensibil vreun nivel al construcţiei. Solidă, stabilă, suficientă sieşi, catedrala e constrângătoare – şi în sensul impunerii unei anume vederi, şi în cel al strângerii împreună, spre un centru autoritar şi sever, a tuturor vederilor colaterale, radiante; dimpotrivă, labirintul înseamnă o „utilizare ireverenţioasă, în zig-zag, aşa cum fac copiii sau fluturii”, a trecutului (şi literar!). Revenirile sunt legitime, accentele inedite sunt îngăduite, divagaţiile, de asemenea. Literatura română s-ar putea simţi, atunci, cu actele legitimării sale aproape în regulă.
Mi-au venit în minte secvențe din portretul față în față clasic-romantic propus de G. Călinescu (Clasicism, romantism, baroc, în Principii de estetică). Rețin și relativismul conținut: „Nu există în realitate un fenomen artistic pur, clasic ori romantic. […] Clasicism – Romantism sunt două tipuri ideale, inexistente practic în stare genuină, reperabile numai în analiza în retortă”. Clasicul e calm, cugetat. Romanticul e „impulsiv, sentimental”, are „fiori”; „clasicul e didactic, romanticul patetic şi plin de «idei»”. Classicus înseamnă de încredere. Constat că nu (prea) avem istorii literare clasice, majoritatea sunt romantice. Îmi doresc o Istorie a literaturii sobră, solidă, clasică, una care să-mi furnizeze cadrul stabil la adăpostul căruia să pot intra în dialog cu furnizorii de fiori interpretativi, adăugând propriile adnotări înfiorate (romantice).
Să mai spun în final, revenind cu picioarele pe pământ, că îmi plac multe cărți apărute în ultima vreme care anulează cu succes prejudecata că o culegere de cronici și studii nu e o carte „serioasă”. Reuniunile de cronici literare, unde contactul cu opera e viu, proaspăt, verdictele elegant îndoite, avansând ipoteze, nuanțând puncte de plecare pentru posibile polemici, sunt cărți cu valoare maximă pentru climatul vieții noastre literare. Acestea lasă, pe bună dreptate, impresia că sunt materiale pentru viitoare istorii, dar nu e neapărat nevoie să fie așa. Nenumăratele bune culegeri de cronici apărute în ultimele decenii, semnate de critici importanți, sunt deja părți ale unei istorii literare in progress.
Mă opresc aici la doar două exemple, mic gest de întâmpinare: Răzvan Voncu și Daniel Cristea-Enache. Amândoi debutează în 2001 și ies în lume, de două decenii încoace, cu lucrări serioase dedicate unei epoci, unei teme, unui gen literar.
Răzvan Voncu debutează impetuos cu primul volum din Secvenţe literare contemporane. Excelent cunoscător de literatură veche, îmbină acribia istoricului literar aplecat asupra hrisoavelor cu dezinvoltura unui spirit tineresc, în căutare de abordări noi şi mai adecvate. Cărțile succesive alcătuiesc o impresionantă frescă, înaintând desfăşurat de la clasici la contemporani (vezi Poeţi români de azi, Critic români de azi, Lectura clasicilor). Scrisul său este polemic şi nuanţat, tranşant şi expresiv, intervenind cu îndreptări nete ori de câte ori argumentele îl îndreptăţesc s-o facă şi propunând soluţii noi întemeiate pe o cercetare pe cât de migăloasă, pe atât de entuziastă. Are morgă academică şi mlădiere colocvială. Într-un portret pe care i l-am schițat nu de mult, am vorbit despre excepţionalul ambitus al vocii sale de critic şi istoric literar, dezinvoltura cu care străbate „pădurea” de semne şi simboluri tulburând „încremeniri în proiect”, impresionanta diaprură exegetică la care apelează în fiecare nouă frescă interpretativă ivită din „iubirea lucidă” și „extazul” pe care i le stârnește scrisul românesc din toate epocile.
Concert de deschidere, cartea de debut a lui Daniel Cristea-Enache, unul dintre cei mai asidui cronicari literari ai zilei, reținea o treime dintre cronicile publicate ţinând seama, după propria precizare, de reprezentativitatea autorilor comentaţi, dar şi de expresivitatea cronicilor. Spuneam atunci că nu ştiu care e planul general al criticului, însă cartea sa de cronici promite temelii rezistente pentru orice construcţie. Simţul critic, atitudinea, expresia, siguranţa îl recomandă ca „meseriaş”, iar obiectivitatea sa e participativă. Cronicarul se instalează în vecinătatea fierbinte a cărţii comentate, instrumentele îi sunt proaspete şi personalizate, nu se uită pe sine şi spectacolul miraculos al interpretării, dar nu uită nici o clipă autorul cu toate cărţile sale și se ține la curent cu opiniile altor critici. Echilibrul e de remarcat la fiecare pas. Concertul lui D.C.-E. continuă în cele două masive volume ale Liniei de contur, despre proză și despre poezie, și conţine mesajul diversităţii fireşti de forme şi atitudini. El nu încearcă să le împace: doar le descrie cât mai cinstit cu putinţă, urzind, desigur, planuri pentru armonii superioare.
Nu mă voi hazarda înșirând aici critici de azi, mulți, de toate vârstele, ale căror cărți îmi dau speranța că s-ar putea ivi curând o echipă de meseriași care să pună la cale Istoria literaturii române cu prelungiri nesfârșite. Istoria Tezaur a Literaturii Române, pereche Dicționarului Tezaur al Limbii Române. Instrumentele electronice de care dispunem astăzi le-ar putea face larg utilizabile în corespunderi și încatenări inedite cu folos pentru toată lumea românească.