cronica plasticii
FLORIN TOMA

ACROBAȚÌI DE CULOARE

Articol publicat în ediția 1/2022

Pe lângă toate atributele sale, explicite, bănuite sau inefabile, arta înseamnă renunțare. Fiindcă „produsul”, odată ieșit de sub pecetea artistului, trece într-o altă stare. Se agregă altfel. Intră în posesia unei altei entități: privirea magnanimă. Doar ea o poate îmbogăți cu – așa cum scria într-un jurnal regretatul pictor Marin Gherasim – cete de îngeri! Îngeri pe care însă – atenție! – e musai ca artistul să-i aibă în cap dintru început, aproape din increat. Cum spunea Picasso despre prietenul său, Marc Chagall: On ne sait jamais avec Chagall, lorsqu’il peint, s`il dort ou s’il est réveillé. Quelque part, dans sa tête, sans doute, il doit y avoir un ange.

În rândurile care urmează, cu aplicată atenție vom privi (iarăși privirea!) un artist aproape clasicizat (în sensul grav al relației cu timpul, el fiind decanul de vârstă al congenerilor săi din oraș!), îngăduindu-ne totodată câteva considerații pe marginea recentei sale expoziții.

Se numește Valeriu Scărlătescu, i se zbat îngerii în cap și – rețineți! – e ploieștean.

Numai acest ultim detaliu este suficient pentru a dezvolta statura unui artist ieșit dintre faldurile mândre ale Statuei Libertății ce tutelează urbea lui Take Ionescu, a lui Caragiale, a lui Nichita, a Teatrului pe scena căruia a jucat ani de zile Toma Caragiu sau a compozitorului Paul Constantinescu ori a dirijorului Ion Baciu. Un oraș care e cunoscut, apropo, pe lângă jocul la chilometru (de unde, și supranumele de Cebei?), denominativul Republica de la Ploiești sau expresia inconturnabilă a o-ntoarce ca la Ploiești, deci, este celebru în lumea întreagă și prin deschiderea Culbertson, de la jocul de bridge (după numele jucătorului american de origine română Ely Culbertson), inventată în deceniul patru al secolului XX.

Așadar, spicuind din CV-ul său, Valeriu Scărlătescu e născut în 1940. În 1969, absolvă Facultatea de Arte Plastice – București. Din 1970, participă la toate manifestările expoziționale ale Filialei Ploiești a UAP (expoziții de grup, județene, interjudețene, naționale). E un performer al personalelor de la Galeria de Artă din Ploiești (24 de expoziții, din 1972 încoace), plus trei (2001, 2005, 2010) la Muzeul de Artă. Apoi, altele, în orașele Prahovei: Sinaia, Câmpina, Bușteni, apoi, în străinătate (Torun – Polonia, Magdeburg – Germania, Sicilia – Italia, Forum Nordestadt – Germania). În 2004, i-a fost conferită de către Președintele României medalia Meritul Cultural – Clasa I, iar, în 2008, a luat Premiul Primăriei Municipiului Ploiești. Are lucrări în colecții de stat și particulare din: România, Germania, Canada, Australia, Franța, Marea Britanie, Polonia, Israel, Suedia, Elveția, Grecia, Austria, SUA, Luxemburg.

Parcurgând expoziția de la Galeria de Artă a UAP din Ploiești, ceea ce surprinde prima oară este vivacitatea culorilor. O cromatică foarte vioaie (dacă n-ar fi vorba de vârsta artistului, am zice că „zglobie”, „năzdrăvană”, „ștrengărească” sau „șturlubatică” ar putea fi calificativele și mai nimerite!). E un pariu foarte serios acesta. Fiindcă insolența culorilor, echilibristica lor se întâlnește foarte rar la plasticienii ajunși la vârsta senectuții, când la qualité maîtresse a lor e, de regulă, raționalul armonios, obținut prin sublimarea echilibrului, esențializarea chibzuinței și distilarea moderației. Am mai întâlnit o astfel de atitudine nonșalantă și provocatoare, de sfidare a prejudecăților și cutumelor, de dinamitare a manierismului, la o artistă tot de-o vârstă cu preopinentul ploieștean, la Letiția Oprișan, care rămâne un reper în pictura contemporană, prin păstrarea intactă a unui fauvism dibaci. Dar, stați așa, fiindcă, de-a lungul atâtor experiențe vizuale, cronicart-ul a întâlnit și fenomenul invers: adică artiști tineri care nici nu pot, dar parcă nici nu vor să iasă din închistarea într-o cromatică autistă, sufocantă, eminamente grizatră. Ai zice că, în loc de lumina solară, ei preferă întunecimea hrubei. Iar, dacă-l iei pe unul și îl transferi, printr-o minune, pe o plajă, unde-l pui să picteze, el leșină.

Limbajul artistic al lui Valeriu Scărlătescu este fixat pe o sintaxă foarte simplă: el nu deturnează realitatea, n-o vede cu totul altfel, n-o deghizează, precum făceau suprarealiștii, ci doar o mută o idee mai încolo. O vede puțin câș, într-o parte. Ca o fotografie mișcată. Deviată nu cu mult. E ca și cum ar povesti doar haloul lunii sau aura unui sfânt.

De pildă, lucrarea intitulată Lagună, care ni se pare a fi una dintre cele mai reușite din expoziție. Notăm și că pictorul își intitulează tablourile prin vocabule aproape explicite (exact invers de cum face alt mare artist ploieștean, Florin Șuțu, ale cărui titluri sunt adevărate poeme în proză, de un rafinament care se efilează din lucrarea însăși…Dar fiecare iese la lumină cu ce vede, căci nu e musai ca, plecând de la Ut pictura poesis, un pictor să fie și poet,!).

Revenind la lucrarea lui Valeriu Scărlătescu, „laguna” este în primul rând o performanță de esențializare a culorii impusă de un duct foarte sigur. Două zone mari, de un verde crud, acvatic, ce amintesc cumva de peisajele lui Nicolas de Staël, pe care azureeanul le „construiește” din doar câteva aparent indistincte pete de culoare. Adunate însă, juxtapuse cu deosebită grijă (aici cred că se află secretul lui de Staël, dar și al lui Scărlătescu, în această inefabilă juxtapunere a culorilor.) Ploieșteanul definește foarte bine aceste pete, conturându-le cu exactitate, în nuanța cea mai potrivită temei. Astfel încât, așa cum a ticluit-o, la granița dintre figurativ și nonfigurativ, pare că reprezintă, cu un mic efort de fantezie, o vedere de sus a Veneției, cu apa sa de un verde compact, mărginită de un istm prins într-o nuanță de roșu stins, culoare ce amintește fie de cea a steagului care străjuiește La Repubblica di San Marco, fie de fragilitatea translucidă, colorată de maeștrii sticlari din insula Murano. Și apoi, încă un element, care, dacă n-am ști că este o temă recurentă în pictura lui Valeriu Scărlătescu, mă refer la pasărea grațioasă pe care o ghicim la un moment dat (motiv regăsit și în Porumbei în oraș, Fata cu pasăre, Femeie cu pasăre), am fi tentați să spunem că aici e doar un accident estetic, așa cum pare ea încastrată parcă în limanul de pământ ce mărginește apa. Sau poate e doar un golfuleț strâmt, cu apa de un albastru de cerneală? Oricum am înțelege acest semn, ambiguitatea pe care o emană întregul tablou este, de fapt, nota remarcabilă pe care o sesizăm și în alte lucrări.

Linia de forță a picturii sale o reprezintă, fără doar și poate, peisajul. Peisajul inteligent. Susținut, firește, de o cromatică la fel de ageră. Valeriu Scărlătescu dă la o parte crusta vizibilă și banală a realului și dezvăluie doar ceea ce vede el. Numai el. Însoțit, nu de puține ori, de accente demiurgice. De aceea, un fel de sagacitate sfredelitoare pare a ieși ca primă impresie din tablouri precum Bulevardul castanilor, Astrală, Porumbei în oraș, Amintire rurală, Drum spre grădină, Toamna care a venit.

Portretele, care, în ciuda descoperirii unor expresivități noi ale chipului, sunt, uneori, tributare unui aer ușor modiglianesc, instituie, totuși, o paradigmă nouă, profund personală și originală, în primul rând, prin simplificarea formei, prin stilizarea ei la maximum. Este cazul, de pildă, privind siluetele grațioase din Vârsta de aur, Menină sau Adolescent. Și nu numai ele…

Într-o concluzie necesară, trebuie să constatăm că pictorul Valeriu Scărlătescu poate figura pe „Tabloul elementelor” din Ploiești, alături de cele enumerate în intro-ul acestei cronici.

THE END

(Cronicart-ul închide cu grijă în urma lui ușa Galeriei de Artă, pentru că nu mai e nimic de spus (cum bine zice și Hamlet în Actul V, Scena 2: „Restul e tăcere”!). Și, înainte de a porni spre Gara de Sud, acolo unde trenul o-ntoarce ca la Ploiești, mai dă o raită în Centru, spre a mai admira o dată Statua tutelară a urbei!).