comentarii critice
Mircea Moț

Gheorghe Grigurcu despre el însuși

Articol publicat în ediția 1/2022

În interviul acordat de Gheorghe Grigurcu lui Cristian Pătrășconiu (România literară, nr. 16/2021), confesiunile criticului și poetului stau în întregime sub semnul lucidității și al unei semnificative stări de a fi treaz, pe care le sugerează de altfel chiar numele scriitorului. Numele Grigurcu ar proveni, așadar, „din prenumele Grigore, reproducerea formei grecești Gregorios (în greaca târzie Gligoris), semnificând «treaz, veghetor cu mintea trează, activ»“. Gheorghe Grigurcu înțelege din această perspectivă poezia ca posibilitate a ființei de a-și descoperi și de a-și exprima un fond de profunzime ce-i este emblematic. Condiția poetului trimite la un Narcis care nu dorește să se oglindească pe sine ca prezență fizică, fiind conștient că poartă în „făptura sa” un model uman ce o transcende. În asemenea situație, poezia devine sublima tentativă a poetului de a elibera din ființa sa acest model „înalt”, pe care îl poartă prin lume. Într-un fel (cel puțin din unghiul atributului „înalt”) modelul la care se referă scriitorul este puternic marcat de amprenta altui orizont, în spiritul unui romantism profund, de care literatura autentică nu s-a dezis, dincolo de mode și timp. Poetul rămâne sensibil la o „chemare sacrală, un imbold creator la treapta umanului, țâșnit din modelul inegalabil al Creației inițiale. Dar incertitudinile nu pot fi lesne suprimate. Ele revin precum o umbră a unei vinovății pe care poezia nu încetează nu doar a o așterne în afara sa, ci și a o capta lăuntric, cu o notă de, aș spune, narcisism masochist. Poetul e un Narcis care ajunge a se chinui pe sine din simțământul difuz al unui model mai înalt pe care-l poartă în făptura sa, al unui model absolut pe care se străduiește a-l elibera de propria-i mască, purtând trăsăturile fortuitului, fără a reuși niciodată pe deplin”. Nu întâmplător Gheorghe Grigurcu are în atenție o critică de sine a autorului, sinonimă scrutării lucide a interiorului propriei ființe. Este singura cale spre orizonturile originare, de care poetul și criticul Gheorghe Grigurcu este în permanență sedus: „Nu suntem capabili a atinge calitatea în absența criticii de sine. Reprezentând instrumentul indispensabil al criticii, îndoiala e o dispoziție complexă, aflată între două lumi, un echivoc care constă din «a ieși dintr-o greșeală și adesea dintr-un adevăr» (Joubert). Niciodată nu știi unde duce starea «creatoare» în care se răsfrâng deopotrivă năzuința spre momentele originare, întemeietoare, și fiorul deconstrucției, al scepticismului anihilant”. De aici plecând, se poate înțelege corect „conviețuirea” criticului de poezie cu poetul. Dacă omul, după o sondare a abisurilor ființei sale, descoperă modele originare și pe un „celălalt (modelul înalt), „aventura”criticului se soldează în ultimă instanță cu revelarea aceluiași fond de profunzime. Vocația criticului (de poezie, am văzut de ce) și a poetului sunt convergente și își găsesc la Gheorghe Grigurcu o motivare ontologică. Chiar dacă vocația este umbrită uneori de profesia de critic literar: „Activitatea mea critică, ajunsă «mai cunoscută», «mai reprezentativă», conform gratulărilor unor confrați, a rezultat cred că, mai mult decât din răspunsul datorat unei vocații, din necesitățile unei profesii. A fi de profesie critic nu sună mai realist, mai «onorabil» decît a fi de profesie… poet?”

Amintindu-l pe un Camus, după care a face poezie este la fel de greu cu a fi liber, actul creator (scrierea de poezie în special) este pentru Gheorghe Grigurcu o formă de libertate, cu toate riscurile și incertitudinile ei.: „Producția poetică o confirmă mereu. Nu poți avea mai niciodată siguranța deplină a calității unui text propriu. Incapacitatea încredințării totale se transmută în căutare, întrucât însăși ficțiunea la care apelăm e o căutare, o certitudine incompletă ce se joacă cu sine”.

În atenția criticului autentic stă în primul rând condiția creației, a unei opere literare în care valorile sunt motivate din perspectiva esteticului. Factorul străin acestui criteriu, atunci când devine dominant și când tinde să ia inițiativa, deturnează creația de la condiția sa. Mai mult, o anulează tocmai ca expresie specifică: „Creația, se cuvine să admitem, e amorală în sine. Morala pe care o pretindem autorului e altceva: cerința ca acesta să nu introducă în producția sa un factor care s-o deturneze de la condiția estetică, supunând-o unor scopuri extranee acesteia, într-un dozaj și într-o expresie inadecvate”. Gheorghe Grigurcu insistă în mod deosebit asupra ideii că arta nu transcrie obedient realul, câtă vreme ea este o replică dată realității însă în ipostaza ei de creație „primordială”: „Creația: o replică sublim-mimetică a creației primordiale, conținând în planul său imanent imaginea Binelui și Răului mundan. Drept care putem întâlni o poezie mistică și una demonică, o poezie sapiențială și una nihilistă, o poezie solemnă și una ludică etc., într-o corelare cu ceea ce conține existența omenească. Într-o varietate de motive cu atât mai bogată cu cât avem în vedere fenomenele modernismului și postmodernismului”. In spirit hegelian, Gheorghe Grigurcu înțelege poezia ca „reprezentare interioară”. Cu mențiunea că poezia nu poate eluda realitatea, câtă vreme aceasta este una autentică, păstrând spiritul configurației stabilite în momentul primordial. De aici, înțelegerea artei pentru artă: „Arta pentru artă nu e o formulă vidă. Încălcarea sa programată: o dovadă a unui context social anormal”.

Câtă vreme critica literară rămâne pentru Gheorghe Grigurcu o modalitate de acces la profunzimea creației, întâlnindu-se în fond cu aceasta într-un „loc luminos”, cum ar spune Ion Barbu, legitimată de criteriul estetic și de ideea de valoare, fără a uita specificitatea creației, demersul critic este determinat de însăși autenticitatea operei. Critica de poezie nu este în declin, consideră Gheorghe Grigurcu, referindu-se în primul rând la „autorii mai în etate”, care au trecut proba esteticului. Discutabilă rămâne însă „problema” în ceea ce privește poezia tinerilor, în cazul căreia critica nu poate eluda și alte modalități de abordare: „Lectura tradițională, în parametrii cărții și ai presei, e supusă unui test. Nu mai puțin elaborarea textelor uneori ample, însoțite de spontanele intervenții ale cititorilor bloggeri. Să fie astfel amenințată probabil spre niciodată…”

Cele afirmate până aici conduc la ideea că declinul criticii de poezie nu poate fi acceptat de critic (E în declin critica de poezie de acum (și din ultimii ani) de la noi?), fiindcă, după cum a afirmat anterior, literatura este expresia unei replici pe care spiritul creator o dă modelului primordial al lumii, nu realității degradate și reduse la suprafața socialului și a politicului: „Tentația originalității s-a accentuat. Avem a face nu cu o rotire în cerc, ci cu o solicitare a tuturor mijloacelor de care dispune arta scrisului, cu un șir de complexități turnate într-o mare diversitate de variante, ajungînd la un platou la care nu e dispusă a renunța”. Cu atât mai puțin poate fi acceptată ideea morții artei: „«Moartea artei»“ nu mai apare drept un eveniment apropiat. Am impresia că e proiectată într-un tîrziu ducînd probabil spre niciodată…”. Cu o asemenea perspectivă asupra literaturii, criticul își asumă responsabil ideea de a separa valoarea de nonvaloare și de a descuraja mediocritatea. Descriptivul despre care vorbește criticul referindu-se la propria metodă se consumă sub semnul intuirii valorii, de care depinde în ultimă instanță succesul criticului autentic: „În ce mă privește, nu cred să fi declarat vreodată pe un mediocru drept «un mare poet», să-l fi plasat unde nu se cuvine. Modalitatea utilizată a fost una așa zicînd descriptivă, înregistratoare. Succesul criticului constă însă și în intuirea valorii acolo unde n-a fost remarcată de alții, ceea ce am încercat de cîteva ori, nădăjduiesc că fără a greși”.

Totuși, există pentru poet/critic ceva mai important decât literatura? (Ce e pentru dumneavoastră, la modul fundamental, mult mai important decît scrisul?, îl întreabă Cristian Pătrășconiu). Pentru cel care a urmărit cu atenție considerațiile criticului referitoare la condiția poeziei/criticii răspunsul nu poate surprinde. Nu este deloc o impolitețe la adresa scrisului declararația scriitorului: „Săvârșind o impolitețe la adresa scrisului, îmi permit a declara că existența”. Dar Gheorghe Grigurcu are în vedere un anumit mod de existență, pe care versurile argheziene citate o definesc deosebit de sugestiv. Este în ultimă instanță o existență ce se impune ca înseninare și tăcere în fața lumii, ca surâs chiar în fața solemnității cosmice: „Existența guvernată de ceea ce, relativ la unele clipe ale sale privilegiate, a scris Arghezi: «Nu tulbura cu nici o întrebare/ Tăcuta mea înseninare,/ Surîsul meu la zodii și la stele/ Ai înțeles că vine de la ele»”. Dimineața ca început nu poate fi pentru Gheorghe Grigurcu decât aceea în care timpul obiectiv se intersectează cu timpul creației: „Cea mai frumoasă dimineață, ora fastă în care Muza descinde pe neașteptate, cu senzualitatea eterată, intangibilă a unei metafore”. După cum răspunsul la o altă întrebare (Nu sunt original acum, parafrazez: într-o parte, Biblioteca din Alexandria – înconjurată de flăcări; în altă parte – un copil înconjurat de foc. Dumneavoastră puteți salva fie biblioteca, fie copilul. E greu de ales? Avem, cu adevărat, o dilemă reală/ grea aici?) nu poate să-l surprindă pe cititor. Scriitorul autentic este un „scriptor” autentic al vieții, câtă vreme poezia rămâne aventură a căutării umanului: „Umilul scriptor care sunt se retrage cu un pas și, în numele unei morale elementare, decide: neîndoielnic, copilul. Sper să nu vă decepționez…”. Cu siguranță, Gheorghe Grigurcu nu poate decepționa!