psiho
IOANA SCORUȘ

ORNAMENTE DANTELATE, TINICHELE, FRANJURI

Articol publicat în ediția 1/2022

Gata, ne-am obișnuit. Nu mai avem o prea mare problemă cu pandemia. I-am înțeles mersul, știm că vor mai exista carantinări căci doar au mai fost, știm că există o dispută între vacciniști și antivacciniști, chiar dacă unii antivacciniști s-au vaccinat între timp (scopul scuză mijlocele) fără să-și schimbe și tabăra, ne-am obișnuit cu spitalele colapsate pe perioada valurilor, știm că oameni bolnavi nu mai acces la sistemul sanitar câtă vreme există un nou val, știm că o parte dintre aceștia mor tocmai pentru că nu mai pot fi îngrijiți, gata, nu ne mai revoltă nimic. Ne e frică. Și cu frica nu ne vom obișnui. Tot ceea ce ne revolta până mai ieri, azi a devenit acceptabil. Cu frica nu te pui. Ne ține pe fiecare în pătrățica lui, la respect. Nu ne mai dorim atât de multe, nu mai visăm la nimic, doar la sănătate, nu mai facem proiecte pe termen mediu și lung, singura grijă a devenit să ne ferim de îmbolnăvire/reîmbolnăvire și, pentru cei care încă nu s-au vaccinat, dilema cea mare a rămas dacă să o facă sau nu și, dacă da, imediat survine o și mai mare dilemă: cu ce vaccin? Cam la asta se reduc interesele noastre azi, cam asta a devenit viața noastră, un lung șir de zile în care simțim răsuflarea fricii în ceafă. Însă frica nu este ordonatoare. Nu disciplinează. Mai ales când cuantumul ei crește. La unii a crescut atât de mult, încât bieții oameni au cedat. Au căzut din echilibrul în care viețuiau. Au devenit anxioși, depresivi, ba chiar s-au decompensat și au ajuns în cabinetele psihiatrice. Una peste alta, pandemia ne-a cam pus capacul. A adus foarte aproape orizontul în care privirea ni se îndrepta în clipe de reverie, când încercam să imaginăm viitorul. Acum ne e frică să mai purcedem la acest exercițiu de imaginație. Trăim într-un necunoscut relativ atâta timp cât nu-l băgăm în seamă. Îi simțim apăsarea și-i vedem negura când încercăm să-l obiectivăm. Devine concret. Palpabil.

Ne e frică pentru că am aflat că suntem neputincioși. Suntem nevoiți să ne încredem în știință, noi, cei care funcționam prin apelul la gândirea magică. Nu mai știu ce sondaj de opinie recent arăta că 60% dintre noi nu credem în știință. Nici nu-i de mirare. Suntem – o știm cu toții – un popor arhaic, dar care se crede modern. Fudul de modernitatea sa. Suntem atât de altfel, încât în toate clasificările ne găsim în coada listei. În coada Europei. Nu-i nimic, comunismul ne-a obișnuit cu cozile. Așa cum ne-a obișnuit să tolerăm orice. De 30 de ani tolerăm corupția, astăzi generalizată. Indiferența și lipsa simțului civic ne-au adus în situația politică de azi. Situație care a generat, știm bine, sărăcia în care se zbate majoritatea. Nu ne pasă că suntem furați în facturi, salariul nostru minim suportă orice umilință. Ca și pensiile de 500 – 1000 de lei. Și ele suportă orice, grație indiferenței generalizate. Plătim, încă, tribut. Ca pe vremea otomanilor. Tribut băieților inteligenți. Celor fără de educație și instrucție, cocoțați în funcții. Emanați. Dar nu avem timp de chestii de genul ăsta de doi ani încoace, suntem ocupați cu frica. Am devenit ornamente dantelate în propria viață. Accesorii. Tinichele care sună a gol. Franjuri la propria pălărie. Suntem plini doar cu frică. Firesc, de altfel, doar televiziunile ne-au năucit zilnic, zilnic, zilnic cu cifre cumplite și cu imagini pentru care CNA-ul ar fi trebuit să le desființeze pe toate. Simțim atâta lehamite văzând, de-o viață, exact aceleași figuri perindându-se pe canalele de știri încât ne-am lăsat furați – și mutilați – de imaginile de groază care ne-au turtit în propriile carapace. Nu mai știm să deosebim minciuna de adevăr și nu ne mai interesează dreptatea, câtă vreme dreptatea presupune ceva cu care nu suntem de acord. Nu am avut niciodată capacitatea de a dialoga, dar stăpânim la perfecțiune pe cea de a ne contrazice. Ne devine imediat prieten cel cu aceleași opțiuni ca ale noastre, ne e dușman aproapele de-o viață care îndrăznește să glăsuiască o altă opinie. Mai ales de când cu pandemia, inadvertențele dintre preopinenți s-au ascuțit. Familii ajunse-n pragul divorțului pe motiv de pro sau contra vaccinare. Sau pe motiv de atașamente politice. Mulți încă mai au impresia că la noi se face politică. Asta pentru că nimeni nu ne-a învățat să deosebim circul bazat pe interese financiare de politica adevărată. Neaoș românească, politica nostră se face cu barda. Cu strigăte și jigniri, cu malițiozități de virgină. Cu mișto-ul. Și, mai ales, agramat. Ca pe șanț. Suntem în Neanderthal. Încă nu am inventat diplomația, suntem la galaxii depărtare de un firesc al politicii. De altfel, nu-l vom atinge niciodată. Mahalaua ajunsă la putere va prolifera prin descendenți. Va fi veșnică precum Putin. Dar nu contează, suntem ocupați cu pandemia și cu frica. Măcar pe Șoșoacă nu o mai vedem zilnic.

Suntem, în schimb, optimiști. Va fi bine. Ăsta este sloganul de nație. Va fi bine. Speranța este singurul lucru care ne-a mai rămas, chiar de este neîntemeiată. Realistul este resimțit ca pesimist și alungat cu pietre. Să nu îndrăznești să-i arăți românului realitatea, căci vei fi hulit și alungat. Ești împotriva lui. Ești, cum spuneam, pesimist, dacă nu de-a dreptul în depresie și încă nu ai aflat-o. A spune adevărul este luat drept descurajare, lovitură sub centură, furt de speranță. Pentru român, speranța este sinonimul iluziei. Cum știm, ades iluzia nu este altceva decât minciună. Nu-i ucide iluzia, dacă vrei să nu fii luat drept dușman și alungat din cetate cu pietre. Asta pentru că în această cetate optimismul este normalitatea. Nu îndrăzni să fii altfel decât optimist, vei fi trimis, urgent, la psihiatrie. Apoi, desigur, tot alungat din cetate ajungi. Aici stăpânește ignoranța jubilatorie. Minciuna veselă. Și zgomotul de fond. Și totuși, până și optimistului aflat în pandemie îi este frică. Nu doar somnul, ci și frica naște monștri. Închiși în universul strâmt generat de covid, acea strâmtoare nu doar a propriului apartament, ci mai ales cea a minții, fabricăm monștri. Fabricăm realități. Și așa facem confuzie între realitatea obiectivă și ceea ce înțelegem fiecare din ea, substituind-o pe prima, cu atât mai mult imaginarul ne-o ia razna în bezna instaurată de frica de virus, susținută intens de televiziuni. Nu știu ce ne-a mai rămas. Nu știu care este soluția. Privind în jur, nu mai am speranțe. Nu am pe ce le înălța.

Stau cât mai mult în interiorul gardurilor curții mele nu de frica de virus, ci de lehamite. Nu întrezăresc proverbiala luminiță. Cu atât mai mult cu cât, de doi ani, nu mai există învățământ, aceasta fiind o altă iluzie a noastră, că școala online funcționează. Nu mai funcționează nimic. Elevii de azi sunt adulții care mâine vor lua frâiele acestei țări în mâini. Un elev german face tot 12 ani de școală, la fel ca elevul român, doar că timpul efectiv pe care germanul îl petrece la școală la capătul celor 12 ani este cu 2,5 ani mai mare decât timpul efectiv pe care românul îl petrece la școală în cei 12 ani. Dacă ținem cont de cei doi ani fără de școală, anii pandemici, putem lesne imagina pe mâna cui va intra țara. De altfel, este deja pe mâna cui nu trebuie, așa că avem o mostră în prezent. Sigur, asta în condițiile în care adolescenții de azi vor mai avea ce prelua atunci când vor ajunge adulți.

Până una, alta, este început de an. Iar eu nu vă pot ura decât să fiți sănătoși, să nu aveți nevoie de sistemul de sănătate românesc, să citiți cât mai mult și să țineți televizoarele deschise pe orice altceva, doar pe canalele de știri, nu. Și să nu credeți în povești cu zâne și cu feți-frumoși. Nu de alta, dar nu există.