poeme
Eugen Bunaru

poeme

Articol publicat în ediția 1/2022

***

Cineva cândva și-a permis mirajul
(împotriva trendului de ultimă oră)
de-a-și urma pașii umbra
ca pe-o ofrandă naivă adusă luminii
de zi cu zi. Așa l-a și prins înserarea
în amurgul siamez din el însuși
Știa că nu o va vedea niciodată
la față dar își va urma mai departe
fidel și copilărește (în dezacord
cu trendul de ultimă oră) pașii umbra
bântuit de lumina cea adevărată
arzând înțelept ca macii sângerii
dintre șinele căii ferate

Elegie târzie

Va rămâne identic infim murmurul auriu
al unei toamne cotropind lent cartierul
Se vor auzi chiar pașii tăi invizibili acompaniind
tăcerea, traversând lumina, aceeași, în care – Biblia spune –
a avut loc uciderea pruncilor. Îți va călători mereu umbra
plutind debusolată prin intersecții anonime ca o adiere
nedeslușită de nimeni în aerul primăvăratic în care
ți-ai purtat mai mereu – stigmat ascuns – o vinovăție
fără vină ce te ajuta deseori să-ți îngropi privirea,
asfixiată de spaimă și remușcări, adânc sub asfalt
în țărână.

***

Să-ți golești sufletul (vă asigur, există!)
pe o pagină de calculator luminată oblic
de lumina lămpii cu abajur să-l golești de toată
scârba și amărăciunea de toată revolta mocnită
de toată disperarea deghizată sub aparența unei
poze juvenile ce nu-ți poate totuși ascunde un aer
jalnic și desuet de stângăcie. să ți-l golești în toiul
nopții spre dimineață așa cum îți goleai vezica
gata să pleznească fascinat de jetul strălucitor
proiectat pe ziduri bătrâne de cartier când te întorceai
cu pași ezitând de-o nostimă măsură prin bezna
unor străzi spre zori după un chef infernal în scunde
taverne mohorâte laolaltă cu toți gelații din periferia
adolescenței (uneori mai vizionezi acele cine-veriteuri
ireale pe o peliculă alb/negru de cinematecă)

***

Azi am citit versuri de un nou poet
La început părea că se teme de încălzirea
globală apoi a lăsat-o mai moale
Scria despre bocancii și rucsacul
sub care va urca fericit împreună cu iubita
pe munte. Mai scria că a fumat jumate de pachet
cu țigări nu știu de care că a băut într-o crâșmă
ordinară de unul singur bere și vodcă laolaltă
apoi a plecat mangă pe străzi lăturalnice
și s-a trezit a doua zi dimineață mahmur
în patul iubitei. A sărit ca din arcuri direct
la budă a tras apa apoi au făcut dragoste
el spune că s-a regulat cu iubita în neștire
până la prânz când au halit de s-au spart
cam tot ce-au mai găsit prin frigider și debara
apoi s-au despărțit la mișto iar el a plecat
cu un sentiment brusc de angoasă acasă.
Pe ici pe colo – sincer! – i-am dat dreptate.
Mă regăseam parțial cu ani și ani în urmă
parcă într-un film neorelist italian. Se numea
deșertul sau aventura sau eclipsa sau așa ceva.
În fine, totul e bine când se termină cu bine.
Am bătut și eu fericit munții patriei cu iubita
și rucsacul-pietroi în spate. Atunci (țin minte)
am văzut o pană de vultur plutind leneș în aer.
Et ego in Arcadia.

***

Uneori poemul e (cum spune Nichita) doar o pată de sânge
în care gâlgâie ce a fost și ce va fi odată ca niciodată.
acum e toamnă sau vară pe sfârșite și cade câte-o frunză
aurie pe sexul arzând al iubitei dar toate sunt amintiri
călătorii fluide ale sinelui prin lumi paralele. le însoțești
fidel cu privirea răsfrântă în reversul ei. mai faci și câțiva
pași ezitanți spre acel fiasco total pe care îl adulmeci
îl savurezi cu nările zdrențuite în timp ce te apleci
ca în fața unui altar cu chipul rarefiat de fumul bătrân
și binemirositor al unei jertfe necunoscute.

***

E gongul ori fatumul orei 4 dimineața
ce te regăsește treaz deasupra versurilor:
Scoarța copacului nopții, cuțitele din rugină
născute/ îți murmură numele…
chiar acum când afară vântul a obosit pe străzi
(ațipite și ele) chiar acum când ecoul de aiurea
mai poartă jumătate din plânsul unei femei jumătate
din plânsul pruncului ei și nimic nu e atât de departe
pe cât e de aproape de ochii tăi care tocmai iscălesc
clipa cea repede decât această lumină fără sfârșit
ce-și va aduce aminte

***

Pășeam prudent ușor alcoolizat ușor fericit
cu ochii injectați la maximum pe pavajul proaspăt
stropit de urina unui maidanez ce-și vedea țintă
de drum spre un coș de gunoi răsturnat generos.
trotuarul șerpuia înainte fără nicio destinație
eram întâmplător singur la ora aceea carbonizată
în aerul încă incert al dimineții. pășeam tot mai alert
alergam deja aspirat parcă de imaginea orașului
pustiu. câteva vrăbii ciripeau într-o veselie
nebună. alergam acum dintr-un reflex dubios
de apărare și îmi auzeam doar pașii bubuind
asurzitor într-o absență boltită de privirea
rămasă aiurea în urmă.

Goblen

Erai un fel de prinţesă
pierdută printre rafturi de cărţi
în orăşelul imperial de la marginea
ţării. Scriai poeme carnivore
direct pe ecranul secret al calculatorului
Totul se petrecea identic – devenise deja
un ritual pervers – în dimineţile
cenuşii (uneori sfâşietor de însorite)
în care îţi ascultai sânii imenşi
cântând nebuneşte gata să explodeze
în căuşul roz-bombon al sutienului
Atunci mirosul lor hormonal
ţâşnea prin coridoare bătrâne
prin străveziul ferestrelor
invada triumfal – laolaltă cu mireasma
salcâmilor – străzile vechi atemporale
şi îmbăta criță nările flăcăului tomnatic
ieşit întâmplător pe trotuar cu visele lui
erotice să adulmece amiaza târzie de vară

***

Când am ajuns, un bătrânel tocmai
traversa vioi sub un brad uriaș luminile
copilăroase ce proiectau spre cer Piața Unirii
Pe peretele ceainăriei mă așteptau 12 vise color
și o poveste de Crăciun întreruptă brusc cu doi ani
în urmă. Apoi ți-am urmat vocea felină departe
prin firul fierbinte de telefon ce fâlfâia încă în aer
ca o beteală orbitoare din amuțita copilărie
Pe cer strălucea luna imensă din evul mediu
ori din noaptea polară. Oricum știam dintr-odată
că poți fi fericit fără nici un motiv coerent
la 70 de ani bătuți pe muchie (de cuțit)