cititor în stele
Emil Lungeanu

„Prelejere ghespre comeată”

Articol publicat în ediția 1/2022

Chaldeenii, despre care scria Apollonios din Myndus că explicaseră perfect încă din srăvechime cometele („asemănătoare planetelor, atâta doar că, mişcându-se departe de Pământ, rămân invizibile aproape tot timpul”), se dovediseră mai isteţi decât Aristotel, cu toată Logica lui, care credea că-s fenomene atmosferice aducătoare de secete şi vijelii, eroare ce va sta la baza superstiţiei „stelelor-mătură” nefaste. Cometa Halley rămâne un exemplu notoriu de punere arbitrară a acestui nemeritat renume pe seama circumstanţelor istorice. Apariţia ei din 451 fusese asociată cu înfrângerea lui Attila la Cralons, cea din 1 aprilie 1066 cu invadarea Angliei de către William Cuceritorul, cea din 1456 cu ciuma şi asedierea Belgradului de către turci etc. Totdeauna se găseşte câte ceva. Când necazurile anunţate de o nouă cometă şi-au găsit „confirmarea” după bătălia de la Rosbach în 1757 şi se auzea (din nou) despre sfârşitul lumii, doamna de Pompadour rostise memorabilele cuvinte „Après moi, le déluge!” din care Ludovic al XV-lea şi-a făcut maxima favorită. Iar dacă pe cer nu se ivea totuşi nici un semn care să explice evenimentele funeste, atunci cometele erau pur şi simplu născocite, precum cea „apărută” în anul 814 la moartea lui Charlemagne. Prin 1456-1457 papa Calixt III a emis o bulă prin care a „excomunicat” sic et simpliciter cometa Halley fiindcă apăruse pe cer după căderea Constantinopolului sub păgâni. Cum însă ceea ce e pentru unii ciumă este pentru alţii mumă, împăratul Augustus vedea cometele cu ochi buni, aşa că Roma a fost singurul oraş din lume unde s-a închinat un templu unei comete. Pentru a celebra victoria de la Hastings, consoarta lui William Cuceritorul a comandat tapiseria din Bayeux, care ilustra apariţia cometei în primăvara anului 1066. Apoi, Halley mai apare schiţată în manuscrisul Psaltirea de la Canterbury din sec. XII (Eadwine Psalter), ca şi în una din xilogravurile Cronicilor de la Nürnberg tipărite la 1493, care ilustrează revenirea ei din anul 684. Giotto, care fusese martor al întoarcerii cometei Halley în 1301, a imortalizat-o realist în fresca Adoraţia magilor ce împodobeşte Capela Arena din Padova, riscând o îndrăzneaţă premieră în iconografia stelei de la Bethleem.

Singurul dezastru real de care ar putea fi învinovăţite cometele ar fi ca într-o bună zi să ne cadă vreuna în cap. Căci, întocmai ca şi temuţii asteroizi PHA, există şi comete cu traiectorii ce le pot apropia periculos când vin la periheliu, din fericire incomparabil mai rare dar şi mult mai devastatoare, eventualul lor impact fiind de patru ori mai violent. În iulie 1994, cometa Shoemaker-Levy 9 a oferit o demonstraţie atunci când, fragmentată în 22 de bucăţi după depăşirea limitei lui Roche (la care forţele mareice planetare sfărâmă obiectele prea apropiate), a căzut pe Jupiter cu 60 km/s lăsând cicatrici mai mari decât Marea Pată Roşie, persistente câteva luni deşi fiecare fragment cometar măsura de vreo 70.000 de ori mai puţin decât diametrul gigantului. Şi cum în Marea Pată Roşie încap trei Pământuri, e de la sine înţeles că, dacă eram noi atunci în locul lui Jupiter, astăzi nu mai aveam onoarea să pilotez acest zbor spaţial. Noroc că gigantul, asemeni unui aspirator, capturează bolizii intraţi în ograda lui (sfera lui Hills), scutindu-ne astfel de emoţii. Dintre apropierile „la mustaţă” consemnate în istorie, cea mai alarmantă pare să fi fost cometa C/1491 B1, care a vâjâit pe lângă noi la 20 februarie 1491 la o distanţă doar de 3,7 ori mai mare decât a Lunii. Ei bine, dacă în acea zi fatidică de marţi ne făcea fata freza şi se-alegea praful de proiectul descoperirii Americii în anul următor, cum ai mai fi trăit acum fără Coca Cola ? În ceea ce o priveşte, distanţa minimă de la care ne-a salutat în treacăt cometa Halley a fost de 13 ori separaţia Pământ-Lună, la 10 aprilie 837. Îndeobşte însă, ea trece paşnic la peste 34 distanţe lunare, evoluând pe o orbită înclinată la 162° cu perioada de 76,1 ani (face parte din familia cometelor lui Neptun). Şi la fel de confortabilă e situaţia celor 6340 de comete cunoscute astăzi, fie ele transplutoniene cu perioadă lungă (peste 200 de ani), fie cu perioadă scurtă. Imprevizibile rămân doar cele neperiodice scăpate din norul lui Oort, care-şi fac virajul în apropierea Soarelui doar o dată, orbitele lor parabolice fiind de unică folosinţă. Dar chiar şi cometele periodice se consumă treptat la fiecare viraj perihelic, dovadă şi cozile alungite de presiunea vântului solar şi de evaporarea gheţii. Călcând în drumul său anual peste rămăşiţele inerte ale fostelor cozi, Pământul le aprinde fulgurant cu atmosfera lui, provocând „ploi de stele”, curenţi meteorici denumiţi după sectorul de cer în care apar într-o anume perioadă din an. Spre exemplu, Tauridele se aprind în octombrie acolo pe unde a trecut la fiecare 3,31 ani Encke, cometă cu perioadă scurtă din familia lui Jupiter. Andromedidele sunt resturile cometei Biela, dezintegrată după ultima trecere la periheliu din toamna lui 1852. Rudolf Falb, un geolog austriac specializat în seismologie, dăduse alarma în 1894 cum că Biela se va ciocni cu Pământul pe 1 noiembrie (13 stil nou) 1899, când de fapt ea nu mai exista de peste patru decenii, dovadă şi roiul meteoric apărut în locul ei la 27 noiembrie 1872, care şi el, după alte câteva reveniri, a secat în 1899. Vâlva a fost însă suficient de mare încât să-l împingă pe Caragiale să-şi publice în Universul la 5 noiembrie 1899 articolul „Cometa Falb” şi, aparte, savuroasa „prelegere populară” Despre cometă, al cărei comic te poate omorî mai repede decât întreg trilionul de comete al norului lui Oort.

La fel ca în cazul asteroizilor, au fost trimise sonde automate şi în apropierea unor comete : ESA (Agenţia Spaţială Europeană) a ales cometa Ciuriumov-Gherasimenko iar NASA a lovit experimental cometa Tempel 1 ca să controleze dacă nu transporta cumva clandestin către Statele Unite niscai emigranţi cubanezi. Altfel, bolizii ăştia nu se prind de coadă, mulţi fiind descoperiţi cu obiective modeste de amator şi chiar cu binoclul, aşa cum au fost cele două comete ce-i poartă numele severineanului nostru Victor Daimaca.

Restul îl ştiţi prea bine din „prelejerea” pedagogului Chicoş Rostogan: „Numele comeată iaşte ghe jănul femenin – o comeată, două comeate, şi gherivă ghe la coma, coamă, capelură, pleate lunji, reşpective: comată, comeată, astru pletos, vulgo stea cu coadă” etc., şi nu-i musai ca cineva „să ştie jugheca ca Kant” ca să priceapă că pietricica aia are în drumul ei printre planete „ghestul şpaţ” şi că „nicicând n-avem să ne temem de sfârşitul lumii, carele nu se poate”.