recenzii
MONICA GROSU

Tribulațiile fanteziei și ale memoriei

Articol publicat în ediția 1/2022

Prozator și jurnalist cu o îndelungată experiență, Gheorghe Jurcă s-a impus ca o voce reprezentativă a vieții culturale albaiuliene, autorul unei opere bogate și diversificate din punct de vedere structural și tematic. Palmaresul realizărilor sale literare și publicistice impresionează, subliniind rezistența acestui scriitor de cursă lungă, atât de tenace și determinat să încerce totul pentru a oferi paginii scrise sclipirea necesară. De la debutul cu proză, înregistrat în 1982, în revista bucureșteană ,Luceafărul, Gheorghe Jurcă a continuat să scrie, dând tiparului zeci de titluri, de la roman la proză scurtă sau de la poezie la teatru și memorialistică. Astfel, masa de scris a devenit un loc intim, privilegiat, iar relația cu textul s-a intensificat până la suprapunere, fapt subliniat și de cercetătoarea Diana Câmpan în exegezele pe care i le dedică: „Gestul acesta al autoficționalității, punerea de sine ca punte spre ficțiunile cu tâlc, sedimentarea imaginarului în nucleul propriului destin – toate acestea fac, de ani buni, din scriitura lui Jurcă, o poveste despre sine, scrisă cu sine însuși.”

Toată opera sa în proză, dar și cea în versuri, una la fel de expansivă, creionează, în principal, toposul Apusenilor natali, dimensiunile văzute și nevăzute ale unei existențe în vecinătatea poveștilor. Acest cadru-matrice este configurat mereu și mereu într-un imaginar cvasi-mitic, într-o geografie fantastică prin arhaicitatea atmosferei, dar și prin respirația solemnă și pură a pădurilor montane. Peisajele mirifice nu pot fi uitate nici de cititor, fie el oricât de grăbit, căci acest topos originar din inima Apusenilor își are propria lui viață, propriul lui destin, presărat cu blestemele aurului, ale poveștilor de iubire sau de moarte. Nu doar în ficțiune, ci și în cărțile de memorialistică, amprenta copilăriei petrecute într-un cadru tradițional se face vizibilă, așa cum o dovedesc volumele: Cheia cu uşa deschisă (2008), Un om cu toamna în suflet (2008), Steaua neagră a melancoliei(2010), Despre nefericire numai de bine (2012) ș.a.

De această dată, atenția noastră se oprește asupra unui recent volum de poeme, Zeii de pe prundul râului, materializând mai vechea disponibilitate a autorului spre metaforă și descripție, alături de imboldul confesiunii. Afinități cu acest gen literar a demonstrat Gheorghe Jurcă și cu alte prilejuri, textualizând melancolii și autoficțiuni lirice în Bătrânul Ulise (1998), Pământul de acasă (2000), Scara de nisip (2001), Catedrala de iarbă (2001), Un Hamlet de provincie (2002), Copacul cu sertare (2003), Prânzul poetului (2004), Ochelarii lui Homer (2013), Captivitatea singurătății (2014), Himera din Lindos (2014) și alte câteva care, împreună cu numeroasele romane și volume de povestiri, compun un profil scriitoricesc, polifonic revărsat în pagină. Chiar și numai la o privire lapidară, acest tablou al cărților de poezie publicate de Gheorghe Jurcă arată că ne aflăm în fața unui scriitor provenit dintr-o cultură poetică de tip clasic. Referințele livrești reiterează un substrat mitologic și filosofic, de care se ancorează imaginarul liric autohton în versuri ficționalizate, doldora de metafore și simboluri.

Mai degrabă poeme narative, poeziile din volumul Zeii de pe prundul râului aderă la o formulă modernă, cu versuri asimetrice, articulând un lexic variat și așezat sub un impuls cathartic. În plus, reîntâlnirea perpetuă cu spațiul originar contribuie, la rându-i, la acest exercițiu de întoarcere în vremuri devenite sacre, prin modelele umane care le populau (părinții): „…îl văd pe tata cum îmi arăta șoimii/ ascunși în carpenii din pădurea Leternoaiei/ și brusc îmi năvălește în nări un puternic/ iz de pământ, ierburile erau atât de aromitoare/ semn că nu vor îmbătrâni niciodată/ și nici casa din deal.” (Casa din deal). În această mitologie personală, satul natal are o pondere privilegiată, căci, în reverie, autorul își regăsește identitatea, își ostoiește setea de frumos și inocență, preîntâmpinându-și amintirile cu momente de meditație și contemplare.

În ciuda timpului devorator, autoficțiunile lui Gheorghe Jurcă nu cad mai niciodată în lamentație, realul se convertește în spectacol, speranța învinge mereu ,,clipa cea repede”. În orice situație, condeiul autorului pare de neoprit, prins în mrejele unei energii atotdominatoare, căci, chiar și atunci când scrie despre moarte, suferință, iubiri pierdute (și adesea o face), nu se lasă contaminat de tristețe ori deznădejde, doar „poetul e cea mai liberă/ ființă de pe pământ, e ca o săgeată/ ce zboară spre cer” (Dumnezeul meu din livada cu cireși). Locuitor al unor spații concrete, Gheorghe Jurcă le îmbracă într-un imagism debordant, cu inflexiuni suprarealiste pe alocuri, totul într-un elan vitalist și anamnetic, mergând până la iluzia transfiguratoare.

Amintirile sunt coborâte în pagină și continuate de lungi halouri epice, calofile și rafinate, înscenând experiențele senzoriale ale ființei îndrăgostite. Jubilația aceasta angajează o anumită tonalitate, ca și o conștientizare a binefacerilor naturii, vieții, iubirii. Nu de puține ori, este celebrată feminitatea, într-un ceremonial erotic, predominant campestru. Revelația iubirii transpune în ireal cotidianul prozaic. Descripția întâlnirii erotice se încarcă de magie, ludic, vizionarism utopic: „de la o vreme fosfena mea a îmbrăcat/ rochia unei frunze de mesteacăn sau voalul/ unei stele și plutește, plutește/ în acolada viselor mele până ce/ dimineața bate cu degete fragile în geam!” (O fosfenă cu multă adrenalină). Proiecțiile asupra timpului și cele asupra iubirii reprezintă cei doi poli tematici ai cărții în discuție. Timpul își găsește corespondent în amintirile copilăriei din „satul naiv”, iar iubirea în reverii și peisaje.

Atras de expresia calofilă, autorul apelează adeseori la metaforă și la trimiteri livrești mai mult sau mai puțin explicite, asigurând o amplă relație de intertextualitate cu mitologia, epopeile homerice ori cu legendele aurifere autohtone. Din acest punct de vedere, volumul de față nu face altceva decât să adauge o buclă nouă la faldurii imaginației creatoare cu care ne-a obișnuit acest scriitor în cărțile sale de proză fantastică sau în romane. Toposul originar rămâne cătunul ascuns în crestele Apusenilor, acolo unde poveștile și visele se trăiesc mai intens, acolo unde imaginația îl poartă de fiecare dată: „Într-un târziu către apus mi-am/ dat seama că cel mai greu de urcat/ e pragul casei, obstacolul spre/orizontul populat cu îngeri/ cu amintirile noastre sublimate/ în stele…/ o voce ascunsă undeva în neant/ îmi șoptește pe un ton calm, liniștit:/ fii cuminte, omule, ai răbdare/ până una-alta descotorosește-te/ de demoni, de idoli, alungă-i din/ odăile gândurilor și ale faptelor tale/ smerește-te și împrietenește-te cu îngerii – / singura cale de a-ți lumina drumul/ spre tărâmul râvnit de toți/ muritorii…” (Pragul casei).

Zeii de pe prundul râului propun o scriitură voluptuoasă, în jocul căreia poetul și prozatorul Gheorghe Jurcă se simte mereu chemat, atras misterios de fantasme și arhetipuri sau, cum afirma Aurel Pantea, de „spații și timpuri matriciale”.

Gheorghe Jurcă, Zeii de pe prundul râului, Editura Altip, Alba Iulia, 2021