eseu
Victor Ivanovici

Despre ospitalItatea de limbaj în traducere

Articol publicat în ediția 2/2022

Traducătorul care se pregătește să transfere un text literar dintr-o anumită „limbă sursă” (sau „de pornire”) într-o anumită „limbă țintă” (sau „de destinație”), dar și traductologul chemat să evalueze lucrarea primului, trebuie neapărat să țină seama de parametrul „ospitalității de limbaj”, care operează (sau nu operează) între momentul inițial și cel final al demersului lor.

Iar pentru cineva care face parte din ambele tagme (cazul subsemnatului), așa ceva amenință să devină prilejul sau pretextul unor fastidioase pro domo. Promit să mă împotrivesc din răsputeri acestei ispite și, în locul oricărui discurs justificativ, să aduc aici în discuție unele opțiuni practice la care am ajuns în două traduceri recente, din doi autori români: Întâmplări din irealitatea imediată de Max Blecher (ed. greacă: Loggia, Atena 2020) și Nostalgia de Mircea Cărtărescu (ed. greacă: Kastaniotis, Atena 2021).

Cu toate acestea, nu pot evita măcar câteva

Fărâme de teorie

minime, dar indispensabile pentru înțelegerea comentariilor ce urmează.

Începând cu sus-menționata ospitalitate de limbaj (hospitalité langagière), noțiune dezbătută și explicată în felurite moduri, atât de filosofi (Ricœur, Derrida), cât și de lingviști. Cea mai simplă, aproape evidentă definiție a acesteia se referă la caracteristicile ce fac o anumită limbă susceptibilă de interacțiuni de tot soiul, mai cu seamă traductive, cu o altă limbă. Interacțiuni care, la rândul lor, sunt favorizate în primul rând de existența unei/ unor afinități de ordin istoric între cele două sisteme lingvistice. Dar și în lipsa lor, ne sunt de ajutor factori precum frecvența și asiduitatea contactelor între spațiul de proveniență și cel de destinație al unei opere literare, sau de înrâuririle receptate de ambele teritorii din partea unor terțe centre de prestigiu cultural.1

Totuși, după opinia mea, ospitalitatea de limbaj nu este atât un dat, cât un deziderat: un țel pe care îl urmărește – sau ar trebui să-l urmărească – oricare traducător, indiferent de „tabăra” la care aderă. Adică:

fie se declară „sursist” (fr. sourcier, de la langue source) și caută să păstreze și să comunice alteritatea originalului, producând astfel traduceri „înstrăinătoare” (engl. foreignazing) în limba țintă;

– fie, dimpotrivă, se definește drept „țintist” (fr. cibliste, de la langue cible) și își propune să incorporeze textele de pornire în propriul său ambient cultural, realizând în consecință versiuni „asimilatoare” (engl. domesticating) în limba țintă.2

Astfel, ospitalitatea de limbaj joacă un rol mediator, dacă nu chiar „conciliator” între cele două categorii tipologice ale traducătorilor, astfel încât practicile respective, din concurente să devină complementare. Cu toate acestea, pentru a atinge țelul cu pricina, cel ce purcede la traducerea unui text trebuie să fie conștient de ce trece și ce nu în procesul de transfer lingvistic. În speță:

– nu trece nivelul expresiei, adică semnificantul enunțului inițial, care este pur și simplu înlocuit cu instanța corespunzătoare a limbii de destinație;

– nu trece de asemeni conținutul lingvistic al originalului, adică semnificatul acestuia (așa cum se constituie el în sistemul semantic al limbii de pornire);

– trece însă conţinutul textual, format din desemnare (= referințele la realitatea extralingvistică) şi din sens (= ţinta intenţională a discursului).3

După această introducere, a sosit în sfârșit momentul să ne punem întrebarea-cheie: cum și în ce măsură traducerile grecești au reușit (sau nu) să-i primească „ospitalier” pe cei doi autori români? Subiectul este vast, întrucât vizează atât componentele parțiale ale operelor în cauză, cât și ansamblul lor.4 De dragul conciziei, voi limita însă discuția la domeniul lexical (care este și cel mai accesibil).

Max Blecher

Cât privește romanul lui Blecher, voi comenta un pasaj unde ospitalitatea de limbaj a traducerii lasă de dorit sau, în orice caz, s-ar cere ameliorată.

Mă refer, în concret, la fraza:

Am avut întotdeauna o atracție bizară pentru afublările femenine și pentru obiectele artificiale ieftin ornamentate (Întâmplări din irealitatea imediată, Art, București 2009, pag. 57)

pe care am redat-o în felul următor:

Ανέκαθεν με γοήτευαν ανεξήγητα τα γυναικεία φτιασίδια, αλλά και τα κάθε είδους φτηνά διακοσμητικά αντικείμενα (Περιστατικά στο εγγύς εξωπραγματικό, LOGGIA, Atena 2020, σελ. 53).

Zumând (ierte-mi-se barbarismul!) pe cuvântul afublările, constat că termenul grecesc ales de mine pentru a-l reda, φτιασίδια (a se pronunța ftiasidia și a se înțelege, aproximativ, „zorzoane”), înlocuiește cu destul succes semnificatul unității lexicale originale, cu materialul și mijloacele disponibile în sistemul limbii țintă. Tot astfel, termenul respectiv transferă în traducere sensul (intențional) al vocabulei românești, dat fiind că, și în greacă, ftiasidia are o conotație ușor negativă, compensată însă prin re-evaluare contextuală, fie și ironică (traduc literal: „Întotdeauna m-au fermecat”… etc.)

Ceea ce în niciun caz nu trece în traducerea mea este desemnarea vehiculată de textul original. Acolo, afublările nu este un cuvânt tocmai românesc, ci o variantă adaptată a franțuzescului affublement, de la verbul (s’) affubler, a cărui definiție în dicționarele curente este: (s’) habiller d’une façon bizarre, ridicule. Iar prezența acestuia în mijlocul unei fraze românești normale desemnează o realitate extra-lingvistică specifică, de natură istorică, socială și culturală: epoca interbelică în România; perioadă a unor puternice influențe dinspre Franța în toate domeniile civilizației materiale și spirituale românești; o clasă mijlocie urbană în plină expansiune și o intelectualitate de formație franceză, ai căror membri amestecă spontan în conversație numeroase galicisme.5

Date pe care cititorul grec nu le poate deduce, nici măcar bănui, din versiunea mea, asimilatoare până la nivelare (ftiasidia). Astăzi aș îndrăzni ceea ce nu îndrăznisem atunci (deși ispita am simțit-o): aș crea o formațiune lexicală nouă, un hapax, înlocuind acele „zorzoane” cu niscai afublarísmata. Din „țintist” aș deveni, așadar, „sursist”.

Ma non troppo. Pentru că, dacă stăm să ne gândim, mostre de comportament lingvistic similar, cu un background socio-cultural similar, pot fi prelevate, de exemplu, din Satirele… lui Karyotakis6 sau din cele Șase nopți pe Acopole, de Yorgos Seferis.7 În particular, acțiunea romanului seferian se petrece pe la finele anilor 20, personajele sunt tineri din clasa mijlocie proaspăt reveniți în patrie după studii în Occident, iar în fundal apare capitala Greciei, antrenată într-un proces de modernizare foarte asemănător cu cel din România aceleiași epoci. Detaliu grăitor: un membru al „găștii” cu pricina, prezentând prietenilor săi o poezioară jucăușă pe care tocmai o improvizase, o numește – „à la Blecher” – pastitsio (op. cit., pag. 50), cu referire nu la populara specialitate culinară de origine italiană pasticcio8, ci la franțuzescul pastiche (= ‘imitație umoristică’, ‘parodie’).

În concluzie, versiunea afublarísmata, pe care o propun post festum, deși „înstrăinătoare” față de textul țintă, nu încetează a funcționa și ca „asimilatoare”, câtă vreme aduce în spațiul de rezonanță al receptării ecoul unei faze cu totul analoge din istoria societății și a literelor grecești moderne.

Nu este, desigur, singurul exemplu de acest gen, nici genul în sine nu este singura dificultate pe care o întâmpinăm la traducerea operei autorului român. Am insistat totuși asupra acestei chestiuni anume, deoarece consider redarea conținutului textual ținând de funcția desemnării drept o provocare majoră pentru traducătorul de proză de ficțiune. Cu cât mai „realistă” este narațiunea, cu atât desemnarea – aș îndrăzni că să afirm – câștigă în greutate. Cu atât mai mult atunci când conținutul textual în cauză vizează nu un context extralingvistic curent și banal, ci „irealitatea imediată”, și când acesta este canalizată în operă de o scriitură atât de exactă precum delirul lucid al lui Blacher.

Mircea Cărtărescu

Experiența prilejuită de traducerea în greacă a Nostalgiei lui Mircea Cărtărescu mi-a impus concluzia că, aici, ospitalitatea de limbaj depinde în primul rând de gradul de redare a sensului original.

Explicația trebuie căutată atât în principiu, cât și în detaliu.

Pe de o parte, după cum se știe, componenta respectivă a conținutului textual, în măsura în care trece în textul țintă, îi transmite factorul intenționat ce guvernează textul sursă. În multe cazuri, principala caracteristică a acestuia este, o anume auto-referenţialitate, specifică prin excelență discursului poetic.

Pe de altă parte, după cum de asemenea se știe, Mircea Cărtărescu a fost și este considerat drept o figură de frunte a așa numitei generații (poetice) „optzeciste”. Nimic mai firesc deci ca, trecând în tabăra romancierilor, autorul Nostalgiei să fi adus cu el întreg arsenalul expresiv al poetului. Din care, cu siguranță, nu putea lipsi auto-referențialitatea intențională a sensului.

Voi ilustra cele de mai sus cu numai două exemple, din nou din domeniul vocabularului. Ambele sunt extrase din piesa intitulată «Mendebilul» (Nostalgia, Humanitas, București 2005, pag. 31-63) și, respectiv, «Ο Λοξοπάλαβος» (ed. gr.: Kastaniotis, Atena 2021, pag. 41-86).

Substratul (să-i zicem) designativ al nuvelei este spațiu-timpul copilăriei. O lume fabuloasă, încântată și încântătoare, dar de fel idilică; dimpotrivă, uneori incredibil de dură. Pe acest fond extralingvistic ies în evidență sensurile poetice care, în cazul de față, privesc inimitabila creativitate lingvistică a copiilor:

– Astfel, un joc de băieți, destul de violent dacă nu chiar sălbatic, se numește în original vrăjitroaca. Vocabula este un hapax, în care cititorul român recunoaște însă cu ușurință ingredientele „vrăjitoare” și „troacă”. În traducere, am recurs la însumarea lexemelor grecești μάγισσα (pron. mágissa’) și, respectiv, σκάφη (pron. skafi’), rezultatul fiind „neologismul” μαγισκάφισσα´(pron. magiskáfissa).

– Mai puțin transparent este semantismul lui Mendebilul, poreclă a eroului eponim al nuvelei. Presupun, totuși, că aici se poate percepe ecoul expresiei savante „debil mental”, transpusă în idiom infantil. Pentru echivalentul grec, am folosit un procedeu analog de compunere, dar cu unități lexicale nu identice, ci conceptual înrudite cu cele din original, și anume: λοξός (pron. loxós, însemnând lit. „oblic” și fig. „deviant”) și παλαβός (pron. palavós, însemnând „țicnit” și/sau „nătâng”’). Așadar: λοξός + παλαβός = λοξοπάλαβος (pron. loxopálavos).

Odată mai mult, îmi pun întrebarea: astfel de opțiuni sunt ale unui „țintist” sau ale unui „sursist”? Și, odată mai mult, răspunsul e că, pur și simplu, dilema se suspendă. Am procedat în chip „asimilator”, înăuntrul limbii țintă. Dar procedura mea e și una „înstrăinătoare”, întrucât încearcă să păstreze, în traducere, intenționalitatea originalului.

————————–

1 În cazul ce ne interesează aici, limba de plecare (româna) și limba țintă (greaca modernă) nu au o filiație genealogică directă. Cu toate acestea, există analogii „orizontale” între ele, care decurg din ceea ce lingviştii numesc „liga lingvistică balcanică” (Balkansprachbund). În plus, în decursul secolului al XVIII-lea a avut loc și o interacţiune nemijlocită și destul de intensă între limbile în cauză. Pe de altă parte, cultural vorbind, ambele popoare au aparținut, în faza premodernă a istoriei lor, la „Commonwealth-ul Bizantin” (după titlul clasicului studiu al savantului ruso-britanic Dimitri Obolensky, 1971), pe când modernitatea amândurora poartă pecetea unor influențe similare de sorginte vest-europeană.

2 Terminologia franceză îi aparține lui Jean-René Ladmiral, iar cea engleză lui Lawrence Venuti. Cea românească este propunerea mea.

3 Distincțiile de mai sus aparțin lui Eugeniu Coșeriu (1921-2002), care le-a dezvoltat în lucrările sale: «Lo erróneo y lo acertado en la teoría de la traducción», în vol. El hombre y su lenguaje, Gredos, Madrid 1991 și «Alcances y límites de la traducción», în LEXIS, XXI, 2, 1997. În original, conceptele respective sunt, în ordine, următoarele: expresión, significante, contenido, contenido de lengua, significado, contenido textual, designación și sentido. Adaptarea românească îmi aparține.

4 În primul rând componentele pur lingvistice (textura sonoră, nivelele morfosintactic, lexico-semantic, stilistic etc.); în al doilea rând toate celelalte direcții posibile în care se proiectează opera (axiologică, filosofică, psihologică, social-istorică etc.)

5 Unele acceptate ulterior de norma oficială, altele respinse.

6 Costas Karyotakis (1896-1928), poet grec post-simbolist, devenit o emblemă a generației anilor 20, după tragica sa sinucidere. Elegii și Satire (1927) este considerat volumul său cel mai izbutit.

7 Έξι νύχτες στην Ακρόπολη, Hermes, Atena 1987. Există și o bună traducere românească, semnată de Claudiu Sfirschi-Lăudat și apărută la editura bucureșteană Omonia (2007).

8 Budincă de macaroane, la cuptor, umplută cu carne tocată și glazată cu sos béchamel.