„Telefonul Vântului nu este un obiectiv turistic.
Nu-l căutați pe hartă.”
(Laura Imai Messina)
I se spune Telefonul Vântului. E o cabină micuță, cu un aparat telefonic vechi, cu receptor și cu disc, amplasată în mijlocul unei grădini de pe Muntele Kujira-yama, în nord-estul Arhipelagului nipon. După tsunami-ul devastator care a lovit coastele Japoniei în ziua de 11 martie 2011 și care a făcut peste cincisprezece mii de victime, oameni de toate vârstele au căutat această cabină telefonică și au folosit aparatul cel vechi, neconectat la vreo rețea, pentru a intra, în felul lor, în legătură cu cei dragi, cei plecați dintre cei vii. Pare o relatare incredibilă sau, în cel mai bun caz, un fapt divers menit a surprinde și chiar a șoca opinia publică din Japonia sau de aiurea. Și totuși, este un fapt real. Așa au stat lucrurile, telefonul acela există cu adevărat, iar el, alături de poveștile emoționate ale oamenilor care l-au folosit, a reprezentat punctul de plecare și sursa de inspirație pentru tulburătorul roman al Laurei Imai Messina, Ce încredințăm vântului. Minunată este și versiunea românească a cărții, apărută la Editura Humanitas Fiction din București, semnată de Smaranda Bratu Elian, o tălmăcire poetică și fluidă, expresivă, fluentă și emoționantă în fiecare pagină.
Apărut în anul 2021 și devenit rapid best-seller în Italia și în toate țările unde a fost publicat (fiind tradus în peste douăzeci de limbi și având drepturile de ecranizare deja achiziționate), romanul acesta, cu pagini de limpezimea unui cristal și de o aparentă simplitate care, uneori, uimește cititorul (occidental) și îl descumpănește, cucerindu-l deopotrivă, este o poveste de și despre viață și moarte, despre pierderi și regăsiri, despre tristeți profunde și dureri imposibil de prins în cuvinte, dar și despre capacitatea ființei umane de a lua totul de la capăt și de a depăși greutățile. Cu ajutorul celorlalți, cu ajutorul timpului care, trecând, vindecă măcar parțial rănile, chiar și pe cele foarte adânci. Dar poate mai ales cu ajutorul Telefonului Vântului… Fără sentimentalisme de prisos, cu o artă a narațiunii care a fost uneori comparată cu cele mai bune pagini ale lui David Foenkinos, cu accente aproape impresioniste, dar și cu acea calitate specific niponă de a spune mult și multe în puține cuvinte, Laura Imai Messina scrie povestea lui Yui. Și a lui Takeshi. Dar și povestea fiicelor acestora – una, aici, cealaltă, dincolo. Și, deloc în ultimul rând, povestea celor care nu mai sunt, cei care au pierit atunci când muntele de apă s-a prăvălit peste oameni, în trista primăvară a lui 2011.
În timpul uneia dintre emisiunile pe care le realizează la radio, Yui, femeia care și-a pierdut mama și fiica de trei ani în urma acestui teribil dezastrul natural, află de la un ascultător de existența unui neobișnuit telefon, Telefonul Vântului, aflat la Otsuchi, un orășel devastat de tsunami, și decide să meargă ea însăși acolo. În timpul acestei lungi și obositoare călătorii de la Tokyo până în nordul Japoniei, îl întâlnește pe Takeshi, medicul văduv, a cărui fiică nu mai vorbește de la moartea prematură a mamei ei. Și, odată cu această întâlnire, femeia încearcă să-și pună în ordine propriile amintiri – și în propria viață. Căci, imediat după dezastru, Yui a trăit, alături de alți supraviețuitori, într-un adăpost, așteptând să-și regăsească mama și fiica, convinsă că reîntâlnirea se va produce, câtă vreme știa că acestea au respectat întocmai recomandările autorităților și s-au îndreptat repede către un adăpost. Numai că zilele trec, iar șansele ca cineva să mai fie găsit în viață devin tot mai mici, astfel că Yui simte cum totul se năruiește în jurul ei – și în propriul suflet. Începe, așadar, să numere zilele, dar nu și să trăiască, și să aștepte, deși, rațional, știe că nici o minune nu se mai poate întâmpla, ajungând să-și dorească măcar să regăsească trupurile ființelor pe care le iubise cel mai mult pe lume. Între timp, observă lumea și oamenii din jurul ei, fiecare repetând, la fel ca ea, dar fiecare un pic altfel, micile ritualuri ale spaimei, așteptării, speranței și pierderii acesteia. Oameni care plâng sau refuză să mănânce, oameni care privesc în gol sau se uită obsesiv la puținele fotografii salvate de la dezastru, un bărbat care poartă pretutindeni cu el o ramă goală de tablou și privește lumea prin ea, ca din spatele unui iluzoriu ecran menit să-l protejeze de amenințările din jur… Iar zilele și nopțile trec, obligând-o pe Yui să-și continue viața, să-și găsească o locuință și să meargă la serviciu, fără ca toate astea să însemne că ar și trăi cu adevărat. Acesta e contextul în care află despre Telefonul Vântului și despre oamenii care îl folosesc, convinși că aparatul acela vechi le poate purta cuvintele și sentimentele către cei dragi, aflați pe lumea cealaltă. Alături de Takeshi, cu care se împrietenește, Yui se apropie de cabina telefonică, însă nu e în stare să vorbească. Totuși, va continua să vină la Otsuchi o dată pe lună, în ciuda distanței și a oboselii, împreună cu Takeshi, cu speranța că, în cele din urmă, va fi în stare să le spună ceva mamei și fetiței sale.
„Telefonul Vântului este, pentru mine, o metaforă care sugerează cât de prețios e să ținem aproape bucuria, cât și durerea”, afirma Laura Imai Messina în Nota importantă pe care o plasează la finalul cărții ei. Iar autoarea adaugă: „Scriind cartea aceasta, am înțeles cât de important era să povestesc speranța, că sarcina literaturii este aceea de a sugera noi modalități de a exista pe lume, de a înlănțui dimensiunea aici de dimensiunea dincolo. Căci sunt locuri pe pământ care e important să continue să existe, dincolo de noi și de experiența noastră în ele. Care trebuie să dureze, fie că într-o zi le vom vizita, fie că n-o vom face niciodată. Unul dintre aceste locuri este Telefonul Vântului.” Mărturisind că a ajuns ea însăși la Bel Gardia, în Otsuchi, abia după ani întregi de când auzise de neobișnuitul telefon, Laura Imai Messina spunea într-un interviu: „Încă în 2011 am citit un articol în presă despre acel loc, iar povestea pe care am spus-o acum parcă se învârtea în jurul meu, ca și cum aș fi avut-o deja în minte. Știam că aveam s-o aștern pe hârtie într-o bună zi, numai că, imediat după acel tsunami, care m-a lovit și pe mine foarte puternic, am simțit că trebuie să fac, cumva, un pas în spate și să fiu în stare să găsesc în mine însămi detașarea și forța necesare pentru a aborda un astfel de subiect dureros.” Și tot ea adăuga: „Nu vă hazardați să mergeți până la Kujira-yama decât dacă aveți intenția să ridicați receptorul acelui aparat greoi și să vorbiți cu cei pe care i-ați pierdut.”
Laura Imai Messina, născută în 1981, la Roma, în Italia, și ajunsă în Japonia pe când avea douăzeci și trei de ani, pentru a aprofunda limba și cultura niponă (specializată, ulterior, în literatura de aici, pasionată de diferitele probleme și aspecte ale prozei feminine nipone, mai cu seamă de modul în care sunt acestea reflectate în opera lui Yoko Ogawa, autoare a unei excelente teze de doctorat referitoare la imaginile maternității în literatura japoneză și cea europeană), apoi stabilită aici, alături de soțul și copiii săi, Sosuke și Emilio, mărturisea, de asemenea, că a fost uimită, imediat după catastrofa din anul 2011, de diferența dintre modul în care a fost perceput totul dincolo de granițele Japoniei și de cel în care japonezii înșiși au trăit acele momente. Căci, în vreme ce restul lumii părea exclusiv preocupat de urmările posibile ale accidentului care afectase centrala nucleară de la Fukushima, niponii se concentrau pe urmările tsunami-ului și pe tragedia (tragediile) umană(e) care au decurs de aici. Tocmai de aceea, romanul Ce încredințăm vântului are în vedere exact acest aspect, concentrându-se pe suferința oamenilor care au supraviețuit valului uriaș și ucigaș și alegând câteva figuri reprezentative – dar nicidecum prin cine știe ce importanță socială ori națională, ci tocmai prin capacitatea lor, a lui Yui și a lui Takeshi, de pildă, de a exprima durerea atâtor și atâtor suflete chinuite și însingurate. De aici și alegerea acestei extraordinare metafore a Telefonului Vântului, acel loc unic de pe pământ unde vocea umană și toate gândurile cuiva care suferă sunt încredințate vântului, cu convingerea – care acționează complet împotriva logicii și a rațiunii obișnuite – că ele vor ajunge dincolo, la cei dragi care nu mai sunt. Simbolic, gândurile se transformă în cuvinte capabile să străbată orice distanță, chiar și pe aceea dintre cei vii și cei morți, iar Telefonul Vântului e acel loc unde acest lucru se poate întâmpla cu adevărat, câtă vreme cuvintele sunt duse de vânt până pe celălalt tărâm, putând aduce, tot de acolo, speranța atât de necesară tuturor.
Dar cuvintele, odată rostite, au nu doar darul de a ajunge la cei de dincolo, ci și de a-i alina și, în cele din urmă, de a-i vindeca pe cei de aici. Și de a-i ajuta să ia viața de la capăt. Și de a continua să trăiască, dar cu adevărat, pentru cei care le sunt aproape, în existența cotidiană, dar și pentru cei care nu-i părăsesc niciodată și care continuă să-i vegheze de dincolo. Sigur, vindecarea e un proces dificil și de durată, ea implicând, în cel mai înalt grad, dobândirea convingerii că nu trebuie să încerci să-i uiți pe cei care nu mai sunt, ci să trăiești, într-un fel, și pentru ei, după. Iar Telefonul Vântului reușește să-i facă pe Yui și pe Takeshi să înțeleagă asta, dar și să-i aducă alături pe cei vii nu doar de cei morți – ci și de cei vii, cei de lângă ei. Laura Imai Messina are darul de a spune ori, dacă nu, de a sugera toate acestea într-un roman tulburător în simplitatea sa aparentă, și atât de expresiv, încât nu o dată îți dau lacrimile citindu-l. În plus, povestea ca atare este întreruptă de scurte capitole care seamănă cu delicatele stampe nipone sau cu câte un grăitor haiku, ori, alteori, conținând datele brute ale dezastrului, notate cu minuțiozitatea unui documentar, intitulate după cum urmează: Catastrofa de la Tohoku conform datelor actualizate în 10 ianuarie 2019, Alte fraze pe care avea să le spună Fujita-san, Lucruri cumpărate pentru fetița ei (nefolosite vreodată) găsite prin casă de Yui, Două lucruri descoperite a doua zi de Yui pe când căuta pe Google cuvântul „îmbrățișare”. Aproape poeme ele însele, aceste scurte fragmente oferă cititorului (și) o altă perspectivă asupra istorisirii și existenței personajelor, amintindu-ne iar și iarăși cât de importante sunt, în viața de fiecare zi, lucrurile mici, micile bucurii, detaliile care ne fac să zâmbim sau să găsim în noi înșine curajul și puterea de a merge înainte. Iată, de pildă, cum se încheie romanul, tocmai prin două extraordinare fragmente-poeme: Primele cuvinte ale lui Yui la Telefonul Vântului: „Alo? Sunt Yui. Mamă, sunt Yui.” Următoarele cuvinte ale lui Yui la Telefonul Vântului: „Alo? Sachiko? Sunt aici, sunt mama.”
Proza Laurei Imai Messina ne duce nu o dată cu gândul la stilul atât de elaborat al lui Kazuo Ishiguro și la atmosfera pe care o regăsim în cele mai bune scrieri ale acestuia. Numai că la ea totul funcționează, în mod simbolic, invers. În vreme ce la Ishiguro tihna prezentului anunță, prin amănunte aparent neînsemnate, că tristețea va veni la un moment dat, că ea nu e niciodată prea departe de oameni sau de lucruri, Ce încredințăm vântului începe cu descrierea momentelor de durere, pierdere și tristețe, descurajare și abandon, pentru a oferi, apoi, cu ajutorul unor locuri sau lucruri care la prima vedere nu au prea mare importanță, imaginea speranței, a zâmbetului și a posibilității unui nou început. Chiar și după un tsunami.
Laura Imai Messina, Ce încredințăm vântului.
Traducere de Smaranda Bratu Elian, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2021