Valentina Tăzlăuanu (1950-2020), fondatoarea revistei Sud-est cultural (editată la Chișinău, începând cu anul 1990), nota cu tristețe, într-un eseu care azi îmi pare programatic, că mult invocatul adagiu „cultura este ceea ce rămâne după ce sunt uitate toate celelalte” nu e valabil pentru toate timpurile și că, azi, cultura „se întâmplă să cadă prima sub incidența uitării”. Tristă constatare, dar absolut plauzibilă atunci când încercăm o discernere a culturii autentice, dar uitate, de „cultura” minoră, abuziv prezentă. Înainte de a-i acorda o șansă, prin deschiderea tot mai largă spre ceea ce numim abstract „universalitate” (iar concret: spre lumile încotro migrăm tot mai des), regretata fondatoare a revistei concluziona că, de fapt, cultura nu înseamnă atât o „activitate de creare de produse artistice”, cât „crearea nevoii de aceste valori”.
Mi-am amintit de astea, citind prima ei carte postumă, Schimbarea la față a culturii. Autoarea transferă tema privind cultura durabilă pe terenul mișcător al maieuticii căutătoare de adevăr: dialogul. Examinarea, împreună cu invitații săi, a stării la zi (cam întotdeauna dramatică) a culturii autohtone, proiectează și posibile soluții sau, ca s-o citez pe autoarea cărții, „crearea nevoii de valori”. Acești invitați, solicitați să-și asume un rol de salvatori ai culturii, sunt Dan C. Mihailescu și Alex Ștefănescu, Mihai Cimpoi și Eugen Lungu, Vladimir Beșleagă și Serafim Saka, Vitalie Ciobanu și Emilian Galaicu-Păun, Leo Butnaru și Vasile Gârneț. Câți interlocutori – tot atâtea ipostaze/ roluri civilizatoare.
Îl descopăr, d.e., adus în prim-plan, pe Dan C. Mihăilescu – traducătorul lui Ionesco. Revizitarea universului ionescian („traducând, parcă rescriam, intram sub pielea textului și-l vampirizam”) deschide și tema despre spiritul critic la români. Valentina Tăzlăuanu: „Dacă tot am început cu Eugen Ionescu, autorul lui NU, ce relație credeți că există între «negativismul» românilor și spiritul lor critic?” D. C. Mihailescu: „O relație paradoxală în fapt. Și un blestem în fond. Pe de o parte, din pricini de civilizare târzie și prin salturi bruște, uriașe, noi A TREBUIT să ne cenzurăm serios simțul critic. Literatura noastră, teatrul nostru au avut de la început nu misiuni strict estetice ori ținte de divertisment, ci, dimpotrivă, misii politice, educative, sociale, de unitate națională ș.a.m.d. Scriitorii au fost dintotdeauna la noi și oameni politici, și dascăli, și factori administrativi, traducători și diplomați, și-au dat opera la o parte în favoarea gazetăriei, a implicării civice și a activismului politic. Toate acestea au vătuit spiritul critic, l-au îndulcit, escamotat, deturnat. Cum știm, la noi în istorie nu e niciodată momentul să critici, de vreme ce critica se confundă mereu cu distrucția, cu destrămarea. Or, cum noi avem mereu de reconstruit ceva, mereu de luat de la capăt totul, evident că «nu-i momentul», nu-i vreme de critică și de rafinamente «când noi n-avem ce pune pe masă»”. Întrebarea următoare e dedusă din afirmațiile anterioare: „Deci, pe de o parte stăm rău cu spiritul critic?” Răspunsul e… pur ionescian: „Da, dar pe de altă parte, stăm excesiv de bine! Adică suntem (gintă latină, deh!) cârcotași, bârfitori, acidulați și veninoși. Subiectivi, creduli, lesne provocabili și iute demolatori la mânie. Sulfuroși mai rar, dar malițioși la modul bonom – foarte des. Ne place al naibii să ne lamentăm individual, dar și să ne autosabotăm colectiv. Să ne ponegrim, să ne izgonim valorile, sau să le minimalizăm atunci când ele refuză calea pribegiei. Din acest punct de vedere, spiritul critic al românilor e devastator. Nu rămâne piatră peste piatră când e vorba să ne etalăm – eminesciano-cioranian – păcatele. Totul provine, cum spuneam, de la dezvoltarea sincopată, ne-naturală, în salturi. […] românii nu sunt nici mai buni, nici mai răi ca alții. Suntem doar un popor «netocmit încă». Vorbă mare, asta!”
Un răspuns al lui Alex Ștefănescu la întrebarea despre cât de confortabil se simte un critic în mijlocul literaturii române include și toată arhitectura unui silogism… asimetric. Mai întâi, dramatismul, deruta, panica: „Un critic literar are, azi, multe motive să se simtă frustrat. Literatura nu mai interesează cu adevărat aproape pe nimeni. Scriitorii scriu, scriitorii citesc. Scriitorii stabilesc ierarhii valorice, scriitorii le contestă. Dintr-o profesie necesară – uneori sacralizată – scrisul s-a transformat într-o îndeletnicire excentrică, nevalorificată social, ca sculptura în boabe de orez sau creșterea papagalilor.”. Apoi (răspunzând la întrebarea dacă astăzi criticul mai poate fi o „instituție”), meditația și „soluția” (asimetrică, da): „Mai poate fi și iată de ce: Literatura nu mai interesează aproape pe nimeni, dar există o întreagă mașinărie – simpozioane, festivaluri, lansări, târguri de carte, premii literare etc. – care funcționează încă, în virtutea inerției, ca și cum creația literară ar conta. […] Așa se face că și criticul își poate face în legătură cu sine iluzia că este o instituție, fiind invitat să participe la numeroase și sofisticate ritualuri de simulare a interesului față de literatură.”
Pentru Valentina Tăzlăuanu exigența e condiția sine qua non a omului de cultură, nu doar exprimată și apărată intransigent, ci și afișată cu o superbie dusă până la cinism; consecutiv, dialogurile ei se construiesc necruțător (iar îndoiala și dramatismul existențial sunt deopotrivă mobilurile și temeliile pe care se construiesc iluziile culturii). Întrebările ei au și doza necesară de acid, provocator de reacție. Răspunsurile sunt pe potrivă, precum în dialogul cu un profesionist al replicii, Serafim Saka, omul care, mie unuia, mi-a cultivat gustul pentru interviu. Or, până la el, dialogurile tipărite mi se păreau ardere de timp, vorbe de tren. Dar aceste ispitiri versus mărturisiri developează lucrurile mai altfel (iar în era totalitară, când unicele forme lizibile ale literaturii erau – pe scara lui Ion Simuț – doar cărțile evazioniste ori subversive, intervievații erau puși în fața necesității rostirii adevărului gol). Întrebare: „Sunteți cunoscut în general ca un om al privirii critice, uneori malițioase. Este o atitudine care nu poate să nu atragă reacții ostile. Când mergeți cu bună știință împotriva curentului, o faceți de dragul „adevărului care trebuie spus” sau și de dragul gestului polemic care… Vă menține în formă?” Saka: „Dă-mi voie să te întreb absurdistic: cine își pune capăt zilelor de dragul legănatului în ștreang? Crezi că sunt atât de naiv, ca să nu zic alt cuvânt, să-mi retez toată viața craca de dragul «gestului polemic care să mă mențină în formă»? De ce mi-ar mai fi trebuit formă, dacă îmi periclitam tot timpul conținuturile? […] Trăind într-o realitate normată, trebuie să știi până unde poți merge și când să te oprești. Să te oprești chiar înainte de a te fi pornit! Eu am neglijat toate aceste alchimii comuniste și m-am pomenit de atâtea ori în off-side”.
Discuția e continuată în dialogul cu Eugen Lungu, care va face un tur de observație asupra exegeticii tinere: „Critica tânără este încă împleticită în concepte, scheme și abisalități academice, vârtej în care mai atrage și neologisme improprii textului. Efortul excedentar al tinereții e plin de fumuri teoretice și îmbârligări stilistice, tocmai de aceea frazele îi ies greoaie și, de multe ori, ininteligibile. E o boală a copilăriei, un fel de variolă prin care trecem toți fără excepție. Când ne vindecăm, privim stupefiați la naivitățile pe care le-am debitat cândva. Crede-mă, căci știu ce spun. Aș prefera ca unele texte scrise de mine în junețe, pe care le «coceam» la minut și le aruncam sub rubricile la care argățeam, să nu mai iasă niciodată din colbul arhivelor.”. Și tot Eugen Lungu, provocat să comenteze bănuiala „că ierarhiile de valori culturale de prin părțile noastre (e vorba de Basarabia, dar aceste «ierarhii» sunt îngemănate uimitor cu cele numite mai sus de Dan C. Mihailescu – mvc), și aici mă refer la ierarhiile oficializate, au în mod ciudat tendința de a se constitui cam după același tipic ca și acum două decenii și ceva”, opinează sincron cu gândurile Valentinei Tăzlăuanu. Amintind că „topul oficial” de pe timpul URSS includea, în vârful său, scriitori „despre care tinerii de azi nici nu au auzit!”, deși atunci se părea că „așa va fi pentru eternitate, dar uite că au dispărut cu tot cu «operă»”… Azi aceste „clasicizări” sunt câteva: „Academia, conservatoare (toate academiile sunt conservatoare) îl întreține pe al ei, Uniunea Scriitorilor impune alte valori, iar tinerii condeieri ar ridica pe piedestale cu totul și cu totul alte autorități literare”. Și, ca și în tabloul descris de Dan C. Mihăilescu, „valoarea e înlocuită de multe ori de condiția de «bărbat al neamului»”, or, meritele unor literați „în afirmarea conștiinței naționale” nu-i fac „mai talentați”.
În contextul veștii triste din chiar zilele astea (ne aflăm la Chișinău, la sfârșit de ianuarie 2022) că revista Contrafort își încetează apariția, citesc atent răspunsurile de acum câțiva ani ale lui Vitalie Ciobanu: „Contrafortul a venit la timp pentru a susține o generație nouă de scriitori, prin care Basarabia trebuia să probeze că are resurse de înnoire, că este capabilă să producă alternative la discursul clamoros-pășunist, dominant în epocă. Nu știu dacă am devenit o «fortăreață culturală», dar sperăm că un reper de modernitate și europenitate am reușit să edificăm”. Iar, mai sus, pe cele ale lui Vasile Gârneț, cărui revista i-a consumat, „cu o lăcomie și cruzime de carnivor”, multe cărți, rămase simple virtualități: „Nu-mi pot stăpâni un sentiment de neîncredere, de rezervă față de cei care scot volume pe bandă rulantă, nereușind ei înșiși să le mai țină minte titlurile și anii de apariție, necum prietenii sau critica literară. Inflația în literatură e la fel de primejdioasă ca și în cazul banilor, este indicele sigur al devalorizării”.
Valentina Tăzlăuanu nu atât pune întrebări, cât propune teme de meditație, înaintând o ipoteză. Referindu-se la elementul biografic, autoarea invocă opinia lui Oscar Wilde, care scria că „(până și) critica, în forma sa cea mai înaltă, reprezintă un mod de a fi autobiografic”, deși autobiografismul, „înveșmântat mai nou în conceptul mai cuprinzător de egografie, este asociat poeziei şi, prin contaminare, prozei”. Răspunsul lui Emilian Galaicu-Păun (nu doar poet și prozator, dar și comentator al operei altora) e construit ca unul de simpozion: „Unii critici, fără alte semne distinctive decât «morga teoretică», mi-au imputat o prea evidentă implicare (pasională) în cronicile mele […] eu nu redactez cronici «după conspect», ci din interiorul unei experiențe – trăite pe viu – a scriiturii cu sine însăși. Și atunci, citirea celuilalt devine și ea egografie, cu condiția să judece textul analizat în funcție de mizele acestuia, și nu după ce-am învățat la școală.”
În contextul fast-food-urilor, unde se mănâncă din mers, apetitul pentru cultura înaltă e un miracol. Or, Sud-est cultural, revista pe care a fondat-o și a administrat-o Valentina Tăzlăuanu e o revistă pentru elitele intelectuale și culturale. Dar, prin subiectele abordate, ea se referă (vai, deja e la trecut: se referea!) la subiectele de cultură în sensul cel mai larg, al culturii ca fenomen cu impact social larg. Dovadă sunt și aceste discuții la patru ace cu câțiva dintre exponenții fenomenului din spațiul limbii și culturii române. O carte ce mă face să mă gândesc la o antologie de idei critice.
Valentina Tăzlăuanu, Schimbarea la față a culturii, Editura Arc, 2021