eseu
IRINA PETRAȘ

Poetele, între stare și situare

Articol publicat în ediția 3/2022

Spuneam cândva că, poate mai mult decât oriunde, în spaţiul literar românesc liricii feminine îi este străină situarea într-o zonă a feminităţii marginalizate, secundare, cu teme specifice impuse de prejudecăţi sociale. Un portret-robot al Poetei ar accentua trăsături asexuate – inteligenţă, luciditate, voinţă şi forţă expresivă etc. – şi abia în urmă fragilitatea „tradiţională” ar fi chemată să valoreze chipul. Poeta nu are complexe decât, poate, unul de superioritate. Inteligentă, dar având acces la visceralitate, lucidă, dar fiindu-i la îndemână vagul, nuanţa, clarobscurul, puternică, dar jucându-şi cu oarecare perfidie şi profit fragilitatea, Poeta administrează disponibilităţi uriaşe. Maternitatea, darul procreator – privilegiu absolut şi inegalabil – este starea ei de normalitate (la care recurge într-un răspăr bine calculat, sfidător oarecum), rareori utilizată ca temă predilectă. Ea, maternitatea, nu ţine locul creaţiei, ci i se alătură adâncind sensuri şi responsabilităţi. Feminine întotdeauna – feminitatea, înţeleasă ca vibrare personaliza(n)tă la absenţă, la carenţă, la neîmplinire, e datul fundamental al marilor poeţi, bărbaţi ori femei; ea ţine de înzestrări spirituale şi de sensibilitate, nu de deosebiri fizico-anatomice –, poetele României contemporane ies în agora în deplină legitimitate. Acceptarea/recunoaşterea lor se petrece în mare măsură, cu excepţii neglijabile, în regim de egalitate a şansei. Ideologia ieftină a egalităţii le repugnă, ele vorbesc de pe poziţiile Fiinţei şi mizează pe inegalitate şi diferenţă.

Asta nu înseamnă însă că, pe urma unor prejudecăţi de prea lungă tradiţie, condiţia feminină nu este exilată adesea în dulcegărie, sentimental, superficialitate, în vreme ce sinceritatea brutală a destăinuirii, senzualitatea agresivă, cruzimea inciziilor lirice, eleganţa expresiei, voluptatea polifonică a peisajelor psihice sunt considerate mărci preponderent masculine, accesul poetelor la toate acestea fiind doar „pornire antifeminină”. Chiar dacă pentru Dana Dumitriu, de pildă (ca să recurg la un singur exemplu de abordare lucidă a chestiunii), „erosul, acela care se înconjoară de vagile miresme ale morţii”, este deopotrivă de la îndemână celor două sexe. Sentimentul întotdeauna crizic al carenţei, al absenţei conduce la poezie, la artă. Nici un fel şi nici un gen de poezie nu poate pretinde monopolul asupra „tendinţei subiectului de a se exprima”.

Poezia se schimbă neîncetat dacă înţelegem schimbarea ca rezultantă a unor circumstanţe şi determinaţii ţinând de epocă, personalitate, mode etc., dar ea păstrează un miez neschimbat – şi mereu definit cu rest –, cel al vitralierii memorabile a mişcărilor şi purtărilor fiinţei în lume. Modalităţile de compunere a vitraliului din vorbe sunt de o varietate inepuizabilă. Nu doar „poezia modernă se dovedeşte a fi un spaţiu lingvistic de o diversitate aproape monstruoasă” (cum observa un Gh. Crăciun), ci Poezia însăşi, indiferent de genul poeţilor. Poezia/literatura profită sim-fonic de ambiguitatea limbajului. Nu încearcă să spele „geamul” ceţos al cunoaşterii aici-ului nostru – mereu şi destinal incomplete –, ci îl înlocuieşte cu un complicat şi surprinzător (uimirea e condiţie obligatorie!) vitraliu. Gest în care vraja şi conflictul nu se exclud.

Ei bine, în anii din urmă, observ tot mai multe reacții oripilate ale opiniei publice, preponderent masculină, la îndrăzneala tinerelor poete de a-și asuma toate cuvintele limbii române, fie ele oricât de șocante. Despre trupul omenesc pot vorbi liber, pare-se, doar scriitorii-bărbați. 1989 n-a dus mai departe (aparentul?) echilibru câștigat, ci a făcut surprinzători pași înapoi. O întreagă propagandă bine concertată şi secondată asiduu de Biserică sfătuieşte femeia să nu-şi piardă feminitatea – adică locul subaltern. Automatismele comportamentale şi verbale sunt nenumărate. Inerţiile, puternice. Vorbind cu alt prilej despre condamnarea la subalternitate a femeii, vreo doi colegi mi-au spus că nu am dreptate. Le-am reprodus atunci o secvență dintr-un roman apărut în 2021: un bărbat tânăr e întrebat dacă o cunoaște pe X. El răspunde că da, e o femeie pe care o angajase să vină de 2-3 ori pe săptămână să-i facă curat, să spele, să calce, să gătească. N-a mai chemat-o de câteva luni, n-a mai avut nevoie, fiindcă între timp s-a însurat…].

Deși există scriitoare care cer, de pildă, să fie numite poet, nu poetă, simțind în feminin o minimalizare, o desconsiderare, eu am încercat mereu să fac distincția doar între literatura bună și literatura proastă, indiferent cine o scrie. Cred că devierile receptării pot fi ținute în frâu dacă scriitoarea se poartă ea însăși în primul rând ca un ființă umană, nu ca o femeie-care-scrie. Așadar, dacă mizează exclusiv pe calitatea scrisului ei fără a accepta ca nurii ei să intre în schema evaluării. Și chiar așa se întâmplă în majoritatea cazurilor. Deocamdată, feminismul ca ideologie exagerează şi exagerarea nu-i decât normală. Schimbările se produc la noi, oamenii, prin şocuri. E de atins cândva, cum am mai spus, complementaritatea ideală. Ideea e de a acţiona liber în spaţiul social ca femeie, cu toate calităţile (şi defectele) genului, și de a accede la putere, bărbat sau femeie, în limitele competenţelor cântărite lucid şi echidistant.

Egalitatea dintre bărbaţi şi femei are în vedere egalitatea de şanse. Numai că, din motive istorice, femeile și bărbații nu se situează pe aceeaşi linie de start – cronologic vorbind, nu calitativ! Deosebirile de gen sunt secundare și egale cu cele de apartenență la un loc, la o cultură, la o epocă. Și au, firește, rolul lor în portretul scriitorului/scriitoarei. Dar sunt de ocolit evaluările care generalizează pripit: poezia bărbaților e mai bună decât a femeilor; literatura scrisă de cei de la munte nu e așa de bună ca a celor care trăiesc pe malul mării; cei cu ochi albaștri sunt mai buni dramaturgi decât cei cu ochi căprui…

În ce mă privește, cum sunt critic literar (aici nu pot folosi forma feminină, critica literară fiind munca mea, nu statutul!), nu poetă, nu prozatoare, fac parte, nu-i așa, din secțiunea mai pronunțat masculină a literaturii și sunt oarecum ferită de evaluări discriminatorii. Dar am putut vedea în comentariile la cărți feminine alunecarea în suave, „nevinovate” misoginisme. Dacă un Blecher, să zicem, scrie despre clipocitul sângelui, e un scriitor lucid, în stare să disece minuţios şi aplicat vizuina trupului. Dacă „tema” e abordată de o femeie (numească-se ea şi Hortensia Papadat-Bengescu), reacţia e stereotipă: „fireşte, despre ce altceva ar putea scrie o femeie?!” Un poet sentimental e un poet sentimental şi are privilegiul de a i se comenta izbânda estetică în transcrierea sentimentului. O poetă sentimentală e, din contră, cantonată în sentimentalism ca orice femeie pentru care iubirea, nu-i aşa, e totul. Scrie despre maternitate? Sigur, temă predilectă a literaturii feminine – atâta ştie, atâta scrie. Scriu bărbaţii despre război? Asta e istorie, ba chiar Istoria. Un scriitor este fie cerebral, fie visceral, în doze şi combinaţii citite şi descrise cu seriozitate şi aplicaţiune. O scriitoare e fie „excesiv” cerebrală, fie stăpânită de un „chiot visceral” (Cornel Regman), ambele înclinaţii condamnabile ori măcar amendabile – prima ca îndrăzneală de a păşi într-un ţinut rezervat axiomatic bărbaţilor, a doua ca laşitate a locuirii în ţinutul destinat, tot axiomatic, femeilor.

Prejudecata divizării teritoriului scriptural în masculin (adică cerebral)/feminin (adică visceral) continuă să funcţioneze nestingherită de paşii înainte – oricât de mărunţi – ai perspectivei asupra sexelor şi semnalmentelor lor. Modul de gândire feminin, descris până nu de mult de pe poziţii şi din raţiuni/ umori exclusiv falocrate, rămâne o enigmă – nu fiindcă e enigmatic anume, ci fiindcă n-a vorbit suficient despre sine cu voce tare. Eul liric poate fi bun ori mai puţin bun, profund, superficial, expresiv ori nu, cuprinzător, înfiorat şi aşa mai departe. Că e poet ori poetă este/ar trebui să fie o chestiune secundară. Ea poate intra în discuţie, dar numai şi neapărat printre altele. Nu zic că nu are nicio însemnătate: sunt dintre cei care cred că totul are însemnătate, că totul depinde de tot, că viaţa noastră e o ameţitoare ţesătură cu iţe şi fire de toate culorile, venind de te miri unde. Dar eul liric are sex aşa cum are vârstă, ochi de o anume culoare, un trecut personal, valorificat după reguli personalizate, o fire cu coordonate inconfundabile, un anumit gen de lecturi, prejudecăţi, toane ş.a.m.d.

Am scris de-a lungul unei jumătăți de secol de comentarii critice despre multe poete. Comentariul meu reținea și semnalmentele feminine, mai ales când polemiza discret cu o receptare deviată. Astfel, la Eta Boeriu (Din pragul frigului statornic), am amendat insistenta remarcă a virilizării tonului. În prelungirea acestei vechi erori se aşează înşişi „cavalerii” Cercului de la Sibiu, în atmosfera căruia poeta a crescut – se poate presupune – acceptându-i-se feminitatea şi inteligenţa în egală şi firească măsură. Pentru a demonstra „antifeminitatea” Etei Boeriu, Cornel Regman, de pildă, enunţă legi cel puţin hilare: „poezia feminină n-ar fi putut inventa elegia”. Aşadar, „modul delicat al zugrăvirii sentimentelor”, „sinceritatea şi dulceaţa expresiei”, „plânsul”, „melancolia” ar fi „posesiuni masculine”. Poezia Norei Iuga a fost comentată exclusiv prin prisma feminităţii acute, a senzualităţii şi duioşiei materne („…să bârfim împreună / să fim materne şi milostive”, invită ironic poeta), abia în al doilea rând identificându-se formele şi formulele predilecte: de la notaţia suprarealistă pălmuind nervos cotidianul, la experienţe de un expresionism apăsat, dramatismul sondărilor interioare rezolvându-se în ineditul imaginilor şi pasta lor îngroşată aproape vindicativ. Lectura lor adecvată a întârziat să apară. I-am citit cărțile ca ieşiri revoltate din programările înguste ale „privirii masculine”. Nu înlocuirea, detronarea, decăderea celuilalt sex e urmărită, ci recunoaşterea hermafroditismului funciar al eului liric: „lipeşte-ţi obrazul de-al meu / şi-ai să descoperi bucuria / celui ce-şi simte propriul picior amputat”. La Doina Uricariu, de reținut o senzualitate aburită, umidă, insinuantă, o aplecare posesiv-maternă asupra lumii, poezia fiind materializarea expansiunii unei sensibilităţi feminine, conştiente până la mit de sublimitatea condiţiei sale. Trufia de a naşte devine orgoliul suprem, manifestul discret al reabilitării feminităţii. Pictoriţă şi graficiană, cu acces la limbaje de o ambiguitate cu nenumărate valenţe libere, Floarea Ţuţuianu apelează la privirea sexuată. Toate cuvintele se află la locul lor, şocantă şi rară fiind tocmai această descoperire a cititorului – că lucrurile sunt extrem de simple dacă ale ei aşa cum sunt. Simple. „Inteligenţă convulsiv modelată de profunzimi”, cum ar spune un Marcel Moreau, Magda Cârneci (Magdalena Ghica) este o natură expansivă, ocolind cu înverşunare şi chiar cu oarecare furie comoditatea şi confortul. Năvălitoare, convulsivă, de nesfârşită, crudă delicateţe, poeta desfăşoară o diaprură mustind de orori sublime, oximoronul fiindu-i instrumentul predilect. Candori pedepsite/Punished candors (2000), antologia lui Carmen Firan, se încheie cu un mic grupaj de comentarii critice – prima parte, bucureştene (majoritatea), a doua parte, newyorkeze. Se poate descifra presiunea prejudecăţilor, a cupurii conjuncturale asupra lecturii. În textele bărbaţilor de la noi, lucrurile sunt simple. Avem de-a face cu poezia unei poete? Vom remarca, desigur, „cochetăria”, neliniştea „vieţii în iubire” (Ştefan Aug. Doinaş); singurătatea motivată de „absenţa iubitului” (Dan Cristea); orice izbândă va fi contrazicere a „tezei lirismului feminin” (Traian T. Coşovei)… De cealaltă parte a oceanului, fie că scriu străinii ori români aclimatizaţi, lucrurile sunt tot simple. Avem de-a face cu poezia unei poete (numită simplu the poet, din pricina limbii, nu a penuriei de prejudecăţi!) din Europa de Est? Atunci, desigur, vom vorbi despre cât de tonic şi de necesar e un timbru „străin” (Andrei Codrescu), despre gradul în care îşi transcende ori ba rădăcinile etnice (Sanda Agalidi), despre memoria amară a unei societăţi opresive şi totalitare (Isaiah Sheffer). Şi, tot desigur, o vom compara cu o „porumbiţă zburând deasupra simbolurilor” (Will Alexander) şi nu vom uita emoţiile, sensibilitatea, fragilitatea. Vreau să spun că, în secvenţele decupate, Carmen Firan scrie aşa fiindcă e femeie sau fiindcă tocmai a picat din Est. Abia Andrei Şerban de constată sec, asexuat şi dezideologizat că avem de-a face cu „o figură literară importantă, o voce poetică puternică, creativă, plină de originalitate”. Mi-ar fi plăcut să-i ascult şi argumentele…

Biografismul Doinei Ioanid este unul întors înăuntru, oarecum pe dos. Ea a depăşit excesul metaforal al poeziei moderne, dar şi „neruşinarea”, adesea tezistă, a unei părţi din poezia de ultimă oră. Poemele-poveşti din Scrisori ar putea fi asemănate, fără a ignora diferenţele şi puternica originalitate a vocilor, cu poveştile-poeme ale Vivianei Muşa din Şcoala specială, poeme cutremurător-naive dinspre o lume îndeobşte ignorată în care „Familia este o planşă urâtă şi plină de praf/ care stă în magazie/ pe care scrie romdidactica./ Are şi bunici”. Medeea Iancu are, după Al. Cistelecan „cea mai dramatică scriitură din toată poezia tânără”. „Nimeni nu e trist în sine, spune ea într-un interviu, cineva şi ceva ne apasă declanşatorul şi cu cât apasă mai puternic, cu cât poziţia noastră este mai discutabilă, şubredă, fragilă, cu atât, în cadrul acestui dialog, poezia, odată cu toate elementele ei omeneşti şi stilistice, iese pe foaie. Doar când totul a ars, poezia e pregătită […] E o punere a stării în scenă, dar prin prisma situaţiei”. În ipostaza de stare, fiinţa suportă neputincios inevitabile efecte ale lumii, accidente, convulsii, tragedii. În ipostaza de situare, iese din imobilitate, răspunde, atacă, propune urzeli lămuritoare, scoate la iveală accente care ar putea conţine un sens, o fărâmă de sens, aşa încât tragedia să aibă autoritate, liber arbitru, forţă, noimă. Poemele sale îşi extrag forţa din enunţuri de aparentă simplitate, căci încărcate aluziv şi subtextual cu veritabili detonatori ai Răului eternizat în lume: „Să fii femeie înseamnă să / Fii într-o continuă stare de / Frică”. Crista Bilciu respectă fiziologia scriitorului de azi: a devorat „câteva mii de cărţi”, a consumat avid faza livrescă şi mimetică a retrăirii unor vieţi gata imaginate. Întâlnirea cu teatrul separă rolul de substanţă şi pregăteşte intrarea în scenă a faptei desnude. Abil şi dezîncântat, eul croşetează un multivers din petice cu sârgul alb şi exaspera(n)t al bunicii Sisif, emblemă a poveştii fără sfârşit, dar şi fără sens. Singura scăpare e în Text: „Majoritatea fecioarelor sfârşesc în patul unui bărbat / Numai câte una mai scapă prin hăţişul textului…”

Dincolo de toate astea, mi se pare cu totul nedreaptă utilizarea dublei măsuri în evaluarea poeziei tinere. Opinia publică e exagerat de oripilată de ieșirea în public a unor texte „păcătoase” semnate de tinere poete. Judecarea e prefăcută și partizană, ea vine, am observat, mai ales dinspre bărbați vârstnici evlavioși. Nu se remarcă faptul că aceste manifestări șocante nu sunt apanajul exclusiv al zonei feminine a literaturii tinere (chiar dacă nu lipsesc nuanțele specifice). Că Poezia, fie ea scrisă de femei tinere ori de bărbați tineri, are azi de filtrat o sumă de crize, angoase, dezamăgiri. Semnalele venite dinspre cele şapte miliarde de locuitori ai Terrei pe toate canalele şi prin toate reţelele sunt copleşitoare, disparate, asurzitor-aiuritoare, încât anarhismul nu e decât de la sine înţeles, dar e unul vătuit, căci nimic nu mai este subversiv când totul e permis. Obscenitatea atinge forme demolatoare. De la privire şi viziune, se ajunge la tirania imaginii „străine”, la vedenia ob-scenă, despuiată, fără distanţă şi privacy, sufocantă. Baudrillard observa: « Dans l’obscénité, les corps, les organes sexuels, l’acte sexuel, sont brutalement non plus «mis en scène», mais immédiatement donnés à voir, c’est-à-dire a dévorer, ils sont absorbés et résorbés du même coup.» Şi « L’obscénité, c’est-à-dire la visibilité totale des choses, est à ce point insupportable qu’il faut y appliquer une stratégie de l’ironie pour survivre.». Când totul se petrece în văzul lumii, neruşinat şi fără rest – și nu doar în teritoriul literaturii, al artei! – niciun refugiu nu mai e accesibil. Crearea de universuri a fost înlocuită de administrarea de multiversuri colorate şi relativ agresive, prin inflaţie. Poezia e obligată să le gestioneze pentru a găsi un loc propice personalizării, o breşă. De aici inserţiile violent biografice, apăsat confesive, dar mai degrabă autoficţionale decât autobiografice. În lumea proximităţii şi a transparenţei, a vizibilităţii impudice, ochiul îşi pierde acuitatea, iar viziunea, încrederea în sine („fragmente / mişcări /ochi deschişi /oameni care râd / o întreagă nepăsare. nu o vede nimeni? / oameni care trec unii pe lângă alţii uşor / privire imperfectă. lumea se reia la tot pasul” spune un poem al Andrei Rotaru). Anemierea peisajului real prin chiar inflaţia de „realuri” şi dispariţia vechiului „loc public”, înlocuit acum de locuri de trecere, accentuează replierea în sine, cel mai adesea sumbră, deocheată, indiferent de sex, urmată de ieșiri răzvrătite la rampă. Să vezi aceste semnalmente doar la tinere, nu și la tineri e proba unei neputințe/orbiri analitice.