proză
MARIAN DRUMUR

UN LOC LINIȘTIT ȘI ABSTRACT

Articol publicat în ediția 3/2022

În cabinetul spațios de la mezaninul instituției, oficialul sfârși introducerea, privi critic perechea ponosită așezată dincolo de biroul directorial și hotărî să încheie cu o voltă meșteșugită.

Pe cale de consecință, ridică el un deget, ca legatari universali ce sunteți, vi se încredințează copia legalizată a testamentului și urna aferentă. Semnați aici!

Cam de aproape, obiectă unul dintre musafiri. După atâta vreme… Că nu ne-a chemat nimeni la… ultimul drum.

Voința testatorului, replică oficialul. Doar nu obiectați!

Celălalt bărbat trase din buzunarul trenciului verzui o sacoșă, băgă înăuntru copia lângă mica urnă, apoi semnă actul, urmat de tovarășul său și porni spre ușă. În prag se întoarse ca să salute militărește personajul:

Supercazzolaprematurata!

La bună vedere, îngână acesta, aiurit.

Corect zis, Chiorule, aprecie amicul, coborând treptele.

Nu merita asta, răspunse companionul. N-am știut! L-am mai zărit pe la periferie dar… știi cum este. N-ai telefon mobil, nu te știu!

Dincolo de poarta instituției se opriră să privească în urmă – o clădire veche, înconjurată de verdeață.

Cămin pe naiba, ricană Chioru. Ce zici, Casavete, te muți?!

Nu-s eu omul, veni răspunsul. M-or găsi și așa! Vezi ce începe la colț? Cimitirul! Convenabil de la îndemână, nu?

Ce zici, punem urna pe vreun monument baștan… ar arăta super!

Glumim cât se poate, dar asta nu! A indicat să-l ducem într-un loc liniștit și abstract… ce-o mai fi și acela… zic să mergem pe traseu, știi, odată apare dezvăluirea!

Un moment.

Chioru s-a rezemat de zidul alăturat și a scos o pipă plină din interiorul trenciului.

Credeam că te-ai lăsat, a mormăit Casavete.

E „iarbă” de cea bună, fratello. Un răstimp să mă uiți!

A aprins-o, a pufăit pe îndelete de câteva ori, petele tulburi ale împrejurimilor s-au învârtejit colorându-se, derulând imaginile unui diascop uitat.

Casa bătrânească a lui Setel avea în curte o bucătărie de vară părăsită și a preluat-o el, bătându-și părinții la cap că îi trebuia cameră de studiu. Mica gașcă de prieteni botezată „Clica” s-a pus pe treabă: au golit-o, au spoit pereții, apoi a luat fiecare o suprafață, să realizeze coșmarul bețivului. Tavan cu șir de tălpi negre, lanțuri pe un perete, măști pe celălalt, apoftegme hâtre pretutindeni, culori tari de-a valma. O sofa cu noptieră, masă de bucătărie cu trei taburete sub geam, un scrin negru cu pick-up deasupra și un covor de iută erau toată dotarea… dar câte n-au văzut ele? Acolo, în „hogeac”, șuetele puneau la cale trăsnăile, țineau câte un zaif la sfârșit de săptămână – venea Viorela, gagica clicii, vreo două-trei fete… muzică multă la magnetofonul lui Pan, puțină băutură… deschideau fereastra să iasă fumul…

Stăteau pe o bancă la marginea parcului Alpinet și priveau șirul caselor de peste drum, neclintit sub coborâșul zilei.

E mai bine, grăi Chioru. Dacă o luăm către răscruce ajungem pe Castanilor, știi, baștina lui Setel… unde era cuibul ideilor…

Extraordinar, și eu m-am gândit la clică! Nici nu se putea altminteri! Noi am inventat teatrul stradal! Seara ieșeam la plimbare, dar nu ieșeau două la fel, știi?! Setel făcuse rost de un schelet – pentru studiu, zicea. Ziua, hârca odihnea la geamul hogeacului, cu o țigară între dinți, seara împodobea un lighean cu ciolane și căutam cumpărători slabi de înger, îndrugând povești despre locuri bântuite, ehé!

Aia a fost una… Uneori, când ne adunam, ieșea babaca pe verandă și striga cu subînțeles „toate curvele le-am notat, vedeți voi!”, chipurile să ne rușineze… ți-ai găsit! Ajută-mă să mă ridic!

Pășeau grijulii în direcția cunoscută, împestrițată cu edificii noi, sfidătoare printre vechile case, apoi Chioru se redeșteptă:

Mai trăiește Azaleea?

Trăiește.

Și se ține bine?

Este bătrână… bătrână, Chiorule.

Oh, nu… Nu-i bătrână, doar născută demult. Și-l avea pe Frumosul Silviu, înainte ca eu să ajung la discoteca industriilor.

Nu poate fi altfel decât bătrână.

În mod sigur.

Îți amintești când am stat noaptea în coliba de pe câmp? A fost o noapte minunată!

Nu mai există așa ținuturi, partenere. Isuse, ce vremuri am prins! Ia, ochești mallul acela?

Ce-i cu el?

Cândva era casa locuită de Azaleea.

Să fiu al naibii! Vezi, mi-a spus ceva instinctul… privirea nu ajunge!

Dând ocol piațetei (odinioară îi ziceau Broaștelor, fiindcă acolo se întâlneau în toate duminicile pasionații peștilor de acvariu) de lângă benzinărie, ajunseră la răscrucea de unde începea strada Castanilor.

Mari iluzii să nu-ți faci… s-au ticăloșit ținuturile. L-ai mai întâlnit vreodată pe Setel?

Odată, lângă turnul de apă… împingea o roabă cu boarfe. Mi-a cerut niște mălai, în glumă, chipurile! Aveam câta mărunțiș… cică se muta!

Ține-ți firea… uite numărul treizeci, chiar vizavi!

Stătură să privească porțiunea de perete verzui feștelit, în locul ferestrelor cu goluri prin care se străvedeau maldăre de moloz, imitația unei butaforii de război.

Știi, mărturisi Chioru, o clipă am gândit ca aici să fie destinația…

Ți-ai găsit! Hai să mergem către Hanul Boului.

Asta era altă expresie știută doar de localnici, fiindcă desemna un dispărut hotel discret, cu ora… pentru domni. Demult îl substituise un complex comercial, dar în memoria colectivă persista vechea denumire.

Reveniră în piațetă și porniră pe strada comercială adiacentă, înțesată cu buticuri, magazine, prăvălii de toată mâna. Un moment, Chioru contemplă o vitrină luminată, în care doi inși cu halate albastre aranjau o reclamă exotică supradimensionată și exclamă:

Pe bune, nu-i adevărat, ăsta-i Fofo!

Se apucă să ciocănească în geam și, într-adevăr, unul dintre oficianți îl remarcă, ba încă făcu semn să-l aștepte. Așa s-a făcut ca, în scurtă vreme, să iasă pe ușa magazinului pictorul Forfotă, vechi membru supleant al clicii.

Ce căutați, fârtaților, așa departe de casă? Ai voștri știu?!

N-ai să crezi, răspunse Chioru și căscă gura sacoșei.

Apoi depănară amănunțit povestea.

A apucat să-și scrie „tristamentul”, încheie Casavete.

Mda, zise pictorul, e stilul lui. Parastas ați făcut?

Cei doi se priviră contrariați, așa că urmă:

Măcar atâta merită… a trecut o viață și ne-a marcat, bine sau nu… dar a fost altfel. Mergem la mine. Haideți, nu-i departe!

Aproape de capăt, cotiră pe o stradelă, umbrită de salcâmi și Forfotă se opri în dreptul unei porți mari pe care o descuie, oferind imaginea unei curți lungi, pietruite, între două șiruri de locuințe terestre; pe la mijlocul ei, ghidul se orientă în dreapta, ca să descuie o ușă dublă cu ochiuri de sticlă, exclamând:

Atelierul subsemnatului!

Aprinse lumina, descoperind un antreu spartan: frigider la zidul exterior, un cuier în partea opusă, o mochetă uzată; patru uși prefigurau direcțiile.

Astea două sunt buda și baia; la dreapta bucătăria, la stânga salonul… și un dormitor după el. Stil vagon, pricepeți?! Chirie convenabilă, la lemne… am o magazioară în fundul curții. Faceți-vă comozi!

Sub lumina tare a unui bec cu vapori de mercur, vârstele se divulgară, iar atelierul își dezvălui priveliștea eclectică: o masă lungă încărcată cu tuburi de vopsea, recipiente, pensule, un credenț vechi. Lângă ușa spre dormitor, ieșea din perete o jumătate de teracotă, menită pasămite să încălzească ambele spații, apoi stelaje doldora de obiecte – vase, cărți, figurine, alte recipiente, tablouri mici, două șevalete, câteva măsuțe rurale, un dulap, niște scaune desperecheate, un divan, un teanc de pânze gata grunduite, pe diverse șasiuri și încă altele; întreaga încăpere degaja un miros dulce.

Aici trăiești? se miră Casavete.

Am căsuță la țară, îl liniști pictorul. Acolo înfățișez rentierul discret… mă servesc toate… aici sunt pe meserie. Hai, luați ceva vârtos sub cur până pregătesc.

Reveni cu o canistră pântecoasă și trei căni mari de lut.

Fetească Regală, anunță în timp ce umplea cănile. Ocazie specială – primul parastas! Să fie de sufletul răposatului Setel!

Vărsară câțiva stropi pe podea, apoi băură cu sete. Telefonul gazdei sună și acesta ieși să vorbească. Se întoarse după oarece timp și puse pe un gheridon trei cutii de pizza.

M-am dus la poartă pentru comandă, că acum se încuie mereu, nu ca odinioară. Luați fără jenă, eu de băutură mă ocup!

Merge ca unsă, încuviință Chioru. Te pomenești că tot așa o duci.

Nu mă plâng. Pensie, indemnizație de artist… comenzi de grafică sunt, ați văzut… doar că ne-am atomizat, se feresc toți de apropiere…

Pensionari și noi, afirmă Casavete. Asta-i viața!

La al treilea rând, Forfotă anclanșă o veioză, întrerupse becul cel tare și aprinse o lumânare parfumată.

Numai magnetofonul lipsește, aprecie el. Adus la jour-uri. Sper că nu aveți treabă pe acasă, radarul meu nu vede.

Am divorțat, mărturisi Casavete, m-am mutat la garsonieră, mai ieftin.

Ai mei viețuiesc afară, rosti Chioru. Încă trimit câte un ban, o felicitare, zic că o să vină dar…

E-n regulă… ca atunci… ba încă.

Legumiră un răstimp vinul în penumbra heteroclită.

Nu uit scena violului, evocă gazda. Tu erai, Casa?!

Eu cu Setel în capotul maică-sii. Cu peruci, fărbăluiți de tine, mozoleam de zor sub poartă. Setel chirăia, trecătorii ocoleau siderați… epatarea burghezilor!

Uite-așa a început… la prima expoziție colectivă am făcut valuri cu „Aschimodia și culturistul”… a urmat gravura „Femei păscând”… treptat m-am consacrat… local.

Brusc, Chioru se ridică și se îndreptă țeapăn spre antreu.

Fii atent ce nimerești, îl povățui gazda din urmă. Te orientezi barem?!

Când apăru, se proțăpi în prag și declamă:

Podul amintirilor nu trebuie trecut; dacă te oprești la mijloc, privești apa tulbure ce răscolește imagini uitate, le dai altă interpretare, tristă realitate!

Ca să vezi ce l-a inspirat, își reveni Forfotă. Păi dacă-i așa, cine-i avertizat trece în grabă, nu cumva să regrete. Hai încă un rând!

Cănile fiind golite, unul din ei evocă:

– „Proba” era strașnică – ocheam vreun anonim și-l înconjuram strâns, primul pulveriza soluție de naftalină, Hacă gâfâia provincial „Răpidi, molima e aproape, gisfă bau să-ți luăm pruba de urină. Nădragii, bre!”, apărea Setel în halat alb, cu pahar în mână, se răstea „Ce mai aștepți?! Lasă, pot lua proba prin stofă!” și scotea ditai seringa. Proteste, eschive… intervenea altul „Lasă-l,
bre, pare sănătos, îi putem da adeverința
”. Setel îi băga în mână un fluturaș publicitar povățuindu-l „Meri degrabă la loc ferit și fă o labă mică, pricepi, să elimini toți germenii!”. Ho, ho, ho… Zic bine?

Ce voce scotea Viorela în scenele de gelozie, conflicte cu scandal, propuneri indecente… Avea goluri între picioare, dar neîntrecută la vânătoare de lunecoși.

Chiar așa, chiar așa! Troglo era acolo… pus pe difuzor, nu altceva!

A făcut trei bitangi, doi – gemeni, cu un mulatru; când a venit din Italia, primul lucru tatăl și frații au bătut-o să-i ia banii…

Auzeam clopotele de la miezul nopții… Ca acum! spuse după o vreme Chioru.

Se înălță de pe divan și se îndreptă cu ezitări spre ușa dormitorului.

Așteaptă, sări gazda, să fac lumină!

Trecu dincolo, urmat de musafir; Casavete îi urmă.

Ruginesc dacă nu merg, explică el.

Rămas singur în atelier, pictorul își umplu cana și căzu pe gânduri, înconjurat de efluviile trecutului ce se ițeau printre obiectele familiare… Muza impersonală se insinuă și porni să șoptească; fascinat, se ridică, aprinse becul tare, alese să potrivească o pânză pe măsuță, pregăti ingredientele…

Zorii zilei mijeau când degajă draperia ferestrei și se trânti pe divan, privind în gol.

Brusc, ușa dormitorului se deschise și Chioru apăru în prag.

N-ai să crezi, parcă am băut energizant, declară el. Vinul tău!

Șase litri, articulă moale Forfotă.

Merg să beau niște apă.

De-acum știi drumul.

Când se întoarse musafirul, arăta chiar altfel… ca de obicei. Remarcând tabloul pe șevalet, se opri să contemple suprafața cenușie zgrunțuroasă.

Parcă ar fi ochiul unui ciclon… pestrițat… cu semne… pentru el ai zăbovit?

Înșelat de propriile amintiri.

Apoi Chioru văzu urna deschisă pe masă, cercetă și înțelese.

Tocmai așa?!

Doar i-am găsit titlul – „Un loc liniștit și abstract”, e potrivit.

Celălalt trecuse deja în dormitor, ca să revină într-un răstimp cu tovarășul său; îi indică tabloul și urna.

Nu gândi prea mult, că se vede, recomandă.

Exact ce și-a dorit, constată Casavete.

Filiala are galerie permanentă deschisă la pinacoteca orașului, destăinui pictorul. Acolo o să stea!

Se săltă de pe divan ca să întrerupă becul cel tare și rămase în picioare, cu capul plecat.

În fine, își reveni el, e un local pe aproape, cafeaua îmbunătățită face minuni. Haideți, invitaților, că nici un prieten nu mai naște.