cititor în stele
Emil Lungeanu

De ce-ţi face o stea cu ochiul

Articol publicat în ediția 5/2022

Pus în scenă de agitaţia atmosferică, spectacolul licuricilor de pe bolta cerească nu e decât o farsă. Totuşi, există şi anumite stele – variabilele – care chiar „îţi fac cu ochiul”, într-un limbaj subtil şi extrem de complicat în comparaţie cu care un dicţionar de chineză mandarină sau cantoneză e lectură de vacanţă. Pentru sănătatea dumneavoastră, luaţi deci în prealabil o înghiţitură de tărie dacă aveţi peste 50 de ani, la recomandarea laureatului Premiului Nobel în Medicină, prof. dr. Drauzio Varella.

Variabilitatea unor categorii de stele a fost o revelaţie de însemnătate istorică, ce a îngropat, în decursul ultimelor patru veacuri, două dogme: întâi viziunea aristotelică a astrelor fixe şi eterne, apoi viziunea modernă asupra întinderii universului, până acum un secol identificat doar cu Calea Lactee.

Totul a început în 1596 când „Minunea Balenei”, supergiganta roşie Mira Ceti (pe numele ei din buletin Omicron Ceti), i-a făcut cu ochiul lui David Fabricius: dar nu era vreo nouă stea a magilor, ci doar pâlpâirea obosită a unui tăciune îmbătrânit. În 1669, s-a identificat în Perseu încă o „ochioasă”, Algol, cu fluctuaţii scurte de nici trei zile, cauzate de eclipsarea stelei de către partenerul dumneaei mai palid. Au urmat la 1784 primele două cefeide, η Aquilae şi δ Cephei, specie de gigante galbene foarte luminoase cu puls regulat ca de ceasornic, a căror îndelungă observare în Norii lui Magellan a condus-o în 1912 pe Henrietta Leavitt la constatarea directei proporţionalităţi între pulsaţii (1-135 de zile) şi luminozitate, relaţie ce face din aceste stele un etalon pentru măsurarea distanţei, ştiut fiind că rădăcina pătrată a numărului de fotoni scade cu creşterea distanţei parcurse. Şi tocmai o asemenea măsurătoare realizată de Hubble în 1923, pe când făcea observaţii în Nebuloasa din Andromeda cu enormul telescop Hooker de 100 de ţoli de pe Muntele Wilson (oglindă de 2,5 metri), avea să ducă la o descoperire istorică. Profitând de şansa inflamării unei cefeide din acel muşuroi de licurici pentru a calcula distanţa până la ţintă, Hubble a avut surpriza să constate că nebuloasa se găsea mult mai departe decât Calea Lactee şi deci nu putea face parte din galaxia noastră cum se credea încă pe atunci. Or, asta însemna că ea este, de fapt, o altă galaxie asemeni cu a noastră şi că mai sunt ca ea probabil nenumărate altele, într-un univers de o vastitate greu de închipuit. Nu-i greu, în schimb, să ni-l închipuim pe Edwin Hubble scăpând luleaua din gură de uimire în faţa acelei revelaţii. Cum, ditamai cosmologia dată grămadă peste cap de o steluţă oarecare din Andromeda? Ei bine, să-l mai întrebe şi acum acritura de nevastă ce-i aşa grozav că-i face lui ocheade babuşka aia roşcovană din Balena, care mai e şi grasă pe deasupra!

Într-atât de profitabil e acest limbaj al cefeidelor, încât telescopul orbital Hubble a fost special proiectat în nişte parametri care să-l facă apt să culeagă fotonii eventualelor cefeide vânate prin galaxii de până la 80-130 milioane de ani-lumină. Problema e că doar cefeidele clasice de tip δ Cephei, cu luminozitate mare şi fluctuaţii de ordinul zilelor (mai rar două-trei luni), sunt vizibile la asemenea depărtări. Alte specii sunt mai mici şi mai puţin luminoase, pulsul lor fiind şi el mai rapid. Cefeidele albe tip RR Lyrae, localizate în roiurile globulare şi în haloul propriei noastre galaxii, pulsează la 5–15 ore, iar cefeidele pitice albe-gălbui tip δ Scuti au pâlpâiri slabe la 15 min.–5 ore. De aceea, izofotonele albe RR Lyrae (toate având de vreo 49 de ori luminozitatea Soarelui) sunt observabile şi utile doar până la 2,5 milioane ani-lumină (tocmai distanţa galaxiei spirale din Andromeda mai la deal pomenită).

Afară de cefeide, mai pulsează şi alte specii, dar nu la fel de exact. Albăstrelele de tip β Cephei, bunăoară, sunt prea inconstante ca să te bazezi pe ele. Nesigure sunt şi cele albe-albastre de tip Deneb, cu perioade de zile / săptămâni. Ceva mai de încredere rămân gigantele asimptotice roşii tip Mira Ceti, cu enorme variaţii şi perioade aşa de lungi (80-1000 de zile) încât, dacă aştepţi după ele, îmbătrâneşti şi mori înaintea lor. Că despre variabilele semiregulate, cu aritmiile lor „cardiace” (în frunte cu muribunda Betelgeuse din cârca vânătorului Orion, ce pare gata să-şi dea duhul), ce să mai vorbim, mai bine îţi reglezi ceasul după mersul trenurilor de la noi!

Nu înseamnă însă că toate cele peste 100.000 de variabile catalogate până acum (inclusiv Soarele, cu măruntele lui oscilaţii de 5 minute) ar fi stele ciclice. Nici măcar veritabile nu sunt toate. Căci, afară de acestea cu puls ritmic (asemeni unei inimi) sau cu erupţii (asemeni unui vulcan) ori cu deflagraţii (asemeni unei bombe), mai „clipesc” şi binarele cu eclipsă – în primul rând clasicele algolide din specia β Persei (Algol) – care, evident, nu-s decât nişte stele pseudovariabile. Cu totul altceva sunt, în schimb, binarele cataclismice, ale căror fantastice inflamări le fac vizibile chiar şi din galaxii ultradistante. Ce comedie să numeşti nove simbiotice aceste cupluri (o băbăneaţă roşie şi partenerul ei alb pitic) cu crize conjugale izbucnite o dată la câteva decenii! De vină e fenomenul de acreţie: norii periferici de hidrogen din atmosfera gigantei roşii sunt traşi de pitică şi înfăşuraţi în jurul ei ca firul de lână dintr-un caier bobinat pe fus, iar supraîncălzirea acestei anvelope la 10 milioane de grade (produsă de enorma gravitaţie a piticei) face ca până la urmă hidrogenul să se aprindă exploziv, fără totuşi ca steaua să fie distrusă ca în cazul supernovelor.

La fel s-ar inflama şi profesioniştii – pe bună dreptate – văzând acest mic rezumat caricatural al tipologiei variabilelor din care am eliminat vreo două duzini de specii. Dar, cu criza asta de paturi libere de prin spitale, cred că cititorii mai degrabă se vor bucura că i-am cruţat de ele. De ne-ar fi menajat la fel şi Spider Robinson cu acel rocambolesc, exasperant roman Stea variabilă! Justificarea „recuperatorie” cum că Robert A. Heinlein schiţase în şapte pagini un proiect în 1955 aduce mai curând a reclamă comercială. Chiar să nu se fi întrebat acest întreprinzător de ce decanul SF-ului îşi abandonase propria idee 33 de ani, definitiv adică? Bazaconia cu transformarea „teroristă” a Soarelui într-o novă e doar ultimul dintre motivele pentru care însuşi autorul ar trebui să regrete timpul irosit cu această carte.